Visul gunoier, de Florin Logreşteanu

Share Button

Văgăuna era adâncă dar suficient iluminată. Desluşeam înaintea mea fiecare cotlon, fiecare colţar din gunoi împietrit, deşi Pandemia icnea şi înjura împiedecându-se la tot pasul. Văgăuna îi era familiară, îi cunoştea fiecare cotlon, spunea, şi cu toate astea bâjbâia, târându-şi tălpile pe podeaua din mâl întărit, ca să evite obstacolelele neprevăzute şi erau destule.

Se mai linişti în momentul când, depăşind culoarul prin care înaintasem aplecaţi de spate, am pătruns într-o încăpere largă şi înaltă, ceva mai largă ca sala de mese din cantina săracilor din Craiova, în care mă dusese în câteva rânduri Caracatiţa. Mă simţeam pierdută, nu mai văzusem aşa ceva. Pandemia mă avertiză că e numai începutul şi că dincolo de încăperea în care ne aflam, în catacombele de sub Muntele de Gunoi doarme un somn dus Bucureştiul vechi, Capitala înecată în gunoaie în urmă cu trei sute de ani…

„Pe-atunci, conduceau oraşul nişte străini, nişte zdrenţăroşi, îmi spune Pandemia. La început, înfometaţi, haleau tot, de la mămăligă la pielea de pe oaie, iar găinile le înghiţeau cu totul, ca nişte pisici. După asta, şi-au permis luxul să mai renunţe la cîte ceva, să aleagă ce e mai bun şi restul să-l arunce. Aşa au apărut aici gunoaiele care au început să se înalţe pe măsură ce străinii ăia puturoşi şi slăbănogi se ghiftuiau din plin cu ce găseau în casele românilor şi ţiganilor, laolaltă…”

Am bănuit că tot ce-mi spune Pandemia e numai vrăjeală şi am întrebat-o:
„De unde ştii tu, fă, toate astea ?… Să mor dacă pot să te cred.”
„De la domnul de istorie… Ăl de anul trecut, tu nu erai în Cămin, nu-l cunoşti. Doamna de-acum îşi acoperă nasul cu batistuţa şi-o apucă tusea când o întrebi de gunoaie… S-o ia dracul, n-o sufăr deloc, fă, Miando. Se crede bucureşteancă valabilă, dar tot ea spune că în Ferentari n-a intrat niciodată… Şi nici nu se apropie de băncile în care şedem noi, ţiganii… N-ai văzut ?…”

Ne-am strecurat printr-un culoar strâmt în Bucureştiul adormit sub gunoaie. Pandemia crede că moţăie, bolboroseşte prin somn, sforăie, dar mie mi se pare că e mort de-a binelea. Abia când nişte guzgani ne-au tăiat calea şi-am descoperit tot felul de goange încercând să ni se agaţe de picioare, am înţeles că sufletele bucureştenilor de altădată ne întâmpină curioase sub chipul unor fiinţe binevoitoare.

Gândul acesta mă însufleţi dintr-o dată. Sufletele ţiganilor care stăpâniseră odinioară Capitala continuau să supravieţuiască în gunoaiele făgăduinţei…
N-am observat la început că pardoseala grotei care începuse să-mi placă era din lemn de stejar bine lustruit şi tare ca cimentul; din acelaşi lemn din care bărbatul Vandei de la noi făcea butoaie pe care le vindea pe bani mulţi în târgul Craiovei.

Înţepenită în podeaua groasă, o roată de trăsură din butucul căreia şase spiţe subţiri se împrăştie în toate direcţiile dă ceva bătaie de cap Pandemiei care ar vrea s-o smulgă şi s-o luăm cu noi. Nu reuşeşte nici măcar s-o mişte şi atunci Pandemia începe să plângă…
„Ce-ai, fă, ce-ţi veni de plângi ?” o mângâi.

Încerc s-o iau în braţe, dar Pandemia se smulge şi se prăbuşeşte peste roată. Rămâne o vreme neclintită şi abia în clipa când eu am şi uitat că prietena mea ascunde la piept o nenorocită de roată care nu văd la ce-ar mai fi bună una singură, Pandemia se strecoară ca un şarpe de apă între spiţele ei, se face ghem pe butuc şi începe să râdă cu toată gura…

„Fă, proasto!… Fă, proasto!…” îmi spune, dar nimic mai mult şi-mi vine să cred că s-a ţicnit, şi-a pierdut minţile.
Intrarea în Capitală e blocată de trăsura răsturnată în urma unui accident de circulaţie, două trăsuri s-au făcut praf intrând una într-alta după ce caii cu zorzoane la urechi şi panglici colorate în coamă s-au speriat de o pisică agitată, amestecată cu un grup de copii gălăgioşi care tocmai traversau bulevardul.

„Fă, împinge şi tu, nu te uita ca proasta-n târg!”, mă apostrofează Pandemia şi încerc să fac ceea ce n-au reuşit cei câţiva vardişti care au încercat fără rezultat să şteargă urmele accidentului; au făcut nevăzute trăsurile prăbuşite, caii speriaţi, plini de spumă şi apă, mai puţin roata asta înfiptă adânc între două scânduri de stejar, ceva asemănător cu gropile de pe bulevardele Craiovei.
„Hai, că-şi dă drumul!” chiuie Pandemia, scuturându-şi fun-dul şi încordându-şi braţele pentru a pune în mişcare roata.

Fac ceea ce mi se spune, împing până simt că sunt pe punctul să-mi dau duhul şi roata o ia din loc lăsând în urmă o deschizătură largă, adâncă în pardoseala lucie şi tare ca metalul.
„Are să-ţi vină rău”, o previn pe Pandemia şi ea râde. Ai să-ţi dai maţele peste cap…”
Încuibată pe butucul roţii, Pandemia se rostogoleşte de-a lungul culoarului, chiuind ori de câte ori ajunge cu cracii în sus.

Încerc atunci să mă prind de roată, înnebunită de teamă c-ar putea-o lua razna, dar renunţ în aceeaşi clipă, descurajată de ameninţările Pandemiei că-mi va poci faţa dacă n-o las în pace. Şi se rostogoleşte din ce în ce mai repede până ce se pierde într-o volbură de praf în care se simte puternic mirosul de şobolan şi gunoaie dospite…
Alerg prin galerie s-o prind din urmă pe Pandemia. Roata nu se îndepărtase prea mult – presimţeam -, numai se ascundea privirilor mele în dosul unor rudimente de construcţii prăbuşite ori îngropate în gunoi, nu-mi dam seama.

Am făcut efortul să le identific şi, mizând pe întâmplare, le-am numit bojdeuci, corp de moară, garduri din lemn de brad prăbuşite, dughene înghiţite de gunoi, resturi de tablă pe care abia se mai desluşeau desenele: două pâini negre, rotunde, într-un coş de nuiele, sticle cu băutură, o narghilea cât o coadă de mătură, un cap de bărbat ameninţat de o pereche de foarfeci, o cocoană cu un căţel în braţe, cutii cu unsori pentru faţă, unelte de grădină, fructe în altă parte şi încă şi mai multe lucruri care-mi erau necunoscute…

Mi-am amintit de oraşul înghiţit de gunoaie, despre care mă avertizase Pandemia şi am fost ispitită să forţez intrarea într-una din aceste dughene, acolo unde se putea, n-aveam de ales. Chiar de la prima încercare m-am lăsat păgubaşă după ce am călcat fără să-mi dau seama pe un cuib de şobolani, creându-le paşnicelor rozătoare o groază vecină cu moartea.

Au ţâşnit din galeria strivită de picioarele mele, pierzându-şi urmele în hrubele ascunse în pereţii laterali ai Muntelui de Gunoi şi în acoperişurile sparte ale fostelor magherniţe. Nu-mi explic de ce, văzându-le, m-au podidit lacrimile, le distrusesem sărăcăciosul refugiu sau pentru că mi-aduseseră aminte de lucruri atât de familiare pe care, din păcate, nu mai nădăjduiam să le revăd vreodată.
Roata se rostogolea fără poticneli de-a lungul unui fir de apă murdară şi leşioasă abia strecurându-se printre gunoaie.

N-o vedeam, dar îi auzeam scârţâitul butucului neuns, prefăcut într-un vuiet din ce în ce mai puternic, ca unei căruţe purtată în galop. Mă aşteptam să aud din clipă în clipă strigătul de groază al Pandemiei şi s-o găsesc răsturnată în drum sau, mai rău, în canalul cu apă în care broaşte, şobolani de apă, lipitori negre şi şerpi răscoleau gunoaiele înnămolite.

Am început să alerg, s-o ajung din urmă, iar când m-am apropiat să-mi mai trag sufletul, am constatat cu groază că roata nu se mai auzea, firul de apă dispăruse iar eu mă aflam într-un loc deschis şi pustiu, ceva de mărimea târgului de-afară din marginea Craiovei, mai puţin hărmălaia ţigănească de-acolo, care te făcea să te simţi atât de bine şi în siguranţă.

Gunoaie pe de-a rândul, mii de obiecte tasate pe care abia dacă reuşeam să le recunosc după ce mai păstraseră în afară: coarnele unei roabe, traverse de cale ferată, lespezi de marmură într-o oarecare rânduială într-un rest de clădire pe jumătate îngropată în sfărâmăturile de ţiglă ale acoperişului prăbuşit, un clopot enorm, un orologiu cu limbile smulse fixat într-o carcasă metalică, un colac de sârmă mâncată de rugină, saci cu praf de cărbune şi, ceea ce mi-a atras cel mai mult atenţia, un vagon de tren aproape nou nu-şi pierduse nădejdea de a-şi pierde urma în lumea largă…
Iar am plâns.

Caracatiţa îşi pierduse urma după ce fusese urcată cu de-a sila într-un vagon cu geamurile vopsite cu var, laolaltă cu alte fete, împinse de la spate de mascaţi. Le văzuse ta’ Vancu în gara Craiovei, ascuns în apropierea aceluiaşi peron de unde plecase şi el cu ani în urmă, păzit de caralii, spre bălţile Dunării. Dorise să-şi mai vadă o dată fata, pe toanta de Păuniţa care, după jaful de la magazinul Mercur, unde stătuse de şase, se procopsise numai cu câteva trenţe colorate şi patru ani de puşcărie. Se jurase ta’ Vancu că văzuse bine: între fete, Caracatiţa era cea mai mişto, chiar dacă nu cea mai tânără.

În momentul în care a urcat în vagon, un mascat, vrând, chipurile, s-o grăbească, i-a pus mâna pe buci, apăsând cu degetul exact acolo unde Caracatiţa n-a încercat niciodată şi nici o altă ţigancă. Atât i-a trebuit soru-mii. S-a întors şi mi l-a scuipat între ochi pe cioclu:
„Băi, bulangiule, eu nu-s româncă… Acolo să i-o pui lui mă-ta!…”
Nu-mi provoacă bucurie cuvintele moşului. Chiar dacă mândră şi frumoasă, Caracatiţa ne duce dorul cine ştie pe unde.

N-o să intre în ea mâncarea şi n-o să se lipească de genele ei somnul. Dorul nu se ostoieşte cu de-alde astea… Plâng…
De mai multe ori m-am învârtit în jurul vagonului până m-am hotărât să urc. N-o mai făcusem niciodată dar ştiam ce-i un vagon de tren. Avusesem mulţi prieteni care cerşeau prin trenurile de călători. Câştigau bine şi, dacă aveau noroc, se întorceau acasă şi cu câte o plasă burduşită cu te miri ce; în general, haleală şi boarfe.

De multe ori, trenul pleca fără să apuce să mai coboare. Tăbărau cu gura pe naşu’ să oprească, însă niciodată asta nu s-a întâmplat până la staţia următoare. La întoarcere, era nasol că trebuiau să facă drumul înapoi pe jos de-a lungul şinelor de cale ferată. Iar când se apropiau de Craiova, acestea erau şi mai multe şi mai încurcate… Dar niciodată nu s-a întâmplat să nu se descurce…

Vagonul în care am intrat n-are nimic care să-mi placă: murdărie peste tot, o banchetă din lemn pe care mă aşez să-mi trag sufletul, în rest geamuri sparte, tavanul şi podeaua făcute ferfeniţă, prin pereţii laterali se vede afară, tabla mâncată de rugină şi pulverizată la fiecare atingere şi nu m-aş mira dacă întreg vagonul s-ar preface la un moment dat într-un nor gunoier şi m-ar lepăda cine ştie unde în Bucureştiul în care, pe timpuri, ţiganii noştri făceau rătăciţi caii furaţi prin sate.

Mă ia groaza gândindu-mă că aş putea să dau ortul popii sub Muntele de Gunoi prin cotloanele căruia Pandemia rătăceşte într-o roată. Aş putea să cobor chiar acum, dar n-o fac, mă copleşeşte o moleşeală dulce în chiar momentul în care vagonul începe să alunece lin şi deloc zgomozos de-a lungul unor uliţe bântuite de mirosuri puturoase.

Întinderi de moloz, grădini de zarzavat în care căpăţânile de varză par că încearcă să se descotorosească de scursura foilor de ceapă prăbuşite în grămezi peste ele, o fântână cu cruce lângă o casă prăbuşită, închid ochii fiindcă nimic nu mă atrage în Bucureştiul străbunilor mei şi adorm, ratând imaginea fostului palat în care ţigăncile cumpărate fecioare din şatrele pripăşite în Bărăgan înnoiau sângele românilor bogaţi.

Habar n-am cum, Caracatiţa ne spunea poveşti trăznite pe care le credeam şi ne minunam, mai puţin ameninţarea cu care deja ne obişnuisem: dacă nu o ascultăm şi nu se va mai înţelege cu noi, într-o zi ne va părăsi şi-şi va împreuna sângele cu al unui boier de la Bucureşti care i-a mai propus treaba asta şi altădată.

Are să fie cocoană într-o casă cu aragaz şi televizor, împiciorogată cu ghetuţe calde şi moi, iar pe noi are să ne uite. Nu ne-a spus niciodată cum avea să-şi împreune sângele cu al unui bărbat. Despre vărsare de sânge auzisem în mahalaua noastră, în urma unor bătăi crunte între ţigani, frăţiorii mei mai mici se puneau pe plâns, se vârau ca pisicile în cotloanele întunecate de sub pat şi o ţineau într-o plânsoare până când adormeau.

Trezindu-se din somn, adulmecau flămânzi aerul din încăpere şi dacă nu simţeau mirosul zemii de cartofi fierţi, o luau de la capăt. Dar de obicei, fiertura din cartofi îngroşată cu făină de grâu ne împăca până a doua zi unii cu alţii…

Zumzăitoare, zburând în cercuri învârtejite, muştele pătrund în vagon. Mă trezesc înţepăturile lor repetate, bâzâitul asemenea dinţilor de ferăstrău, sâcâitor, dar inofensiv. Privesc buimacă pe fereastră, constat că vagonul s-a oprit, cobor şi observ că s-a împotmolit în gunoi. Unde mă aflu?…

Muşte verzi, negre, galbene au împânzit flămânde vagonul şi-l prefac cât ai clipi într-o zemuială închisă la culoare, urât mirositoare. Încearcă să mă prindă şi pe mine în hora lor, dar reuşesc să le îndepărtez pleznindu-le cu mâinile şi picioarele şi să fug. Mă refugiez într-un loc uscat, un refugiu sigur împotriva muştelor gunoiere, şobolanilor, râmelor de bălegar. Acasă, făceam acelaşi lucru în Împărăţia gunoaielor veşnice sau lângă mlaştinile canalului colector.

Acum, muştele mă lasă în pace; fac privirile roată în jur, căutând o ieşire din ţarcul uriaş în care şi-au găsit sfârşitul oamenii de altădată, maidanezii de altădată, păsările despre care Caracatiţa spunea că nu vom şti niciodată cărui timp aparţin; scheletele ies la iveală numai dacă îţi afunzi puţin piciorul în gunoiul fin ca o pudră neagră-verzuie, tot ce a mai rămas din Bucureştiul de odinioară şi nu mă pricep să le identific: sunt schelete de animale sau schelete de om?…

Brusc, îmi trece prin minte gândul că mă aflu într-un fost cimitir al metropolei dâmboviţene şi mă trec toate apele. Încep să mă agit şi fac eforturi disperate să mă îndepărtez de locul blestemat deşi nu ştiu dacă am dibuit direcţia cea mai bună, când observ înaintea mea, la doi metri, gunoaiele agitându-se, însufleţite probabil de spaima din adâncuri.

Urlu disperată, dau să mă întorc, dar alunec şi mă prăbuşesc chiar peste mormanul bântuit de demoni. Am crezut că m-am prăbuşit într-un hău fără fund dar ceva m-a împiedecat să alunec în adânc, un obiect tare care aproape că mi-a strivit pieptul, provocându-mi o durere puternică. M-am rostogolit într-o parte şi am alunecat pe un corp moale şi cald. Am ţipat.

Spaima mi-a dat putere să sar în picioare, stârnind un nor de gunoaie, un praf galben, care s-a răspândit cu repeziciune peste tot asemenea unei ninsori murdare, cum mai văzusem pe străzile Craiovei şi-n preajma grajdurilor ceapeului din Popoveni. Şi am mai ţipat odată când am descoperit pe locul în care mă prăbuşisem ceva mai devreme, roata şi, întinsă lângă ea, pe Pandemia, fără suflare, cu mâinile împreunate pe piept.

În ochi avea praf, din buzele întredeschise, saliva amestecată cu grăunţe de gunoi i se prelingea pe bărbie sub forma unei paste groase, cenuşii. Gândul că era moartă şi că foarte curând îi voi împărtăşi soarta, devorată de gunoaiele vii, m-a făcut să-mi pierd cumpătul. M-am răsturnat peste ea, încercând s-o ridic din gunoiul care începuse s-o tragă la fund.

N-am reuşit decât s-o răsucesc într-o parte, să n-o las în poziţia aceea în care oamenii îşi dorm somnul dus din momentul în care o mierlesc. Dar când mi-am înfipt unghiile în carnea braţelor ei, a început să geamă, pe urmă să urle ca o apucată. Trăia… S-a ridicat în capul oaselor şi şi-a înfipt mâinile în părul meu, scuturându-mă zdravăn. Am început să plâng: de durere şi de bucurie că Pandemia trăia…

„Ce-ai, fă, ce te-a apucat ?”, m-a împins într-o parte, privindu-mă speriată.
Mă holbez la ea, holbez ochii în toate părţile. Pandemia are poala plină cu poroambe, câteva mere şi o grămadă de nuci. Crede că mă interesează şi-mi spune că i le-a dat un nene care a trecut cu bicicleta pe drumeagul din apropiere.

„Ai dormit ca o vacă şi n-ai auzit câte povestea omul acela. Era moldovean şi s-a pripăşit în satul ăsta la casa unui român. Îl slugăreşte în schimbul unui acoperiş, haleală şi ceva piştari. În Bucureşti, n-a fost chip să găsească de lucru, cum gândise când plecase din Moldova lui…”
Eram încă ameţită de ce mi se întâmplase sub Muntele de Gunoi, deşi acum realizam că fusese numai un vis. Dacă n-aş fi ştiut că Pandemia m-ar fi luat peste picior, i l-aş fi povestit… Îmi aruncă în poală câteva nuci, un măr, pe urmă îşi ridică fusta şi dă la iveală din chiloţii înfloraţi câteva bancnote de un leu.

„La plecare, mi-a spus că ar vrea să mă mai vadă şi mi-a lăsat banii ăştia să-mi iau ceva de ei. Un om tare bun şi cam prostănac, aşa cum am auzit că sunt moldovenii. I-am spus că oricând crede că n-are ce face cu banii mă găseşte aici, pe islaz… S-a cărăbănit pe drumul ăla, în jos, şi să mor dacă-mi pare rău că am dat peste o asemenea pleaşcă…”
Înalţ din umeri, fiindcă sunt încă bântuită de visul gunoier. Pandemia vorbeşte şi râde, râde şi sporovăieşte întruna. Străinul este primul bărbat din viaţa ei care i-a dăruit bani. Cei pe care i-a cunoscut până la moldovean fuseseră la fel de păduchi ca şi ea.

„Şi nici n-am apucat să mă întind cu el, îmi spune, frecându-şi o gleznă. Dac-o fac, ăsta e în stare să-şi vândă şi izmenele pentru mine.”

Să mor dacă înţelegeam mare lucru. Caracatiţa se întindea cu fel de fel de bărbaţi, dar n-am auzit-o ca vreunul să-şi fi vândut izmenele pentru ea. Mânca aceeaşi zeamă de cartofi ca şi noi, de multe ori nici atât. Când ciordea câte-o găină de la ţăranii din Popoveni, ne făcea mai întâi parte nouă, frăţiorii ei. Scâncesc, amintindu-mi-o şi Pandemia mă aude:

„Hai, dracului, la cămin că ţi-o fi foame…”
Nu mi-era foame, halisem mărul şi vreo doi pumni de poroambe. Dar era târziu şi nu ne-ar fi mers prea bine dacă supraveghetoarea ar fi simţit că lipsisem din cămin. Aşa că ne-am întors chiar în momentul când clopoţelul suna încolonarea pentru masa de seară…

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.