Virgil DIACONU: Revolta poeziei

Share Button

Virgil_Diaconu 1aFenomenul poetic contemporan este, prin amploarea manifestărilor lui, impresionant; iar dacă ne‑am ghida după miile de cărţi de poezie care apar anual într‑o geografie culturală sau alta, ori după numărul mare al manifestărilor poetice de aici sau de aiurea – lansări de carte, lecturi publice, site-uri speciale de poezie, competiţii şi festivaluri, cluburi literare „pe viu” sau pe net, premii anuale pentru „cele mai bune” cărţi de poezie etc. –, am fi tentaţi să credem că lumea geme de poezie sau că unele naţiuni au poezia în sânge…

Poezia contemporană nu este însă nicidecum, în cea mai mare parte a ei, la înălţimea atenţiei pe care şi‑o acordă, a aurei pe care şi‑o pune singură. Cunoscută îndeosebi sub numele de postmodernistă, poezia de azi are un destul de ciudat şi neavenit mod de a fi, pentru că ea nu exprimă viziunea poetică a creatorului ei, ci este concepută de acesta din poezia predecesoare: poetul postmodern îşi face poezia prin reciclarea, prin reelaborarea tuturor tipurilor de poezie predecesoare sau contemporane – a poeziei tradiţionale, a poeziei avangardiste, a poeziei moderne – şi a tuturor  speciilor poetice – sonet, baladă, odă, catren etc…

Poetul postmodern „revizitează trecutul”, toate tipurile mai mult sau mai puţin poetice ale trecutului, el încearcă să „împace” concepte poetice (poetici) total contradictorii, deci „sintetizează” poezia de până la el; de aici poetica reciclărilor (Scarpetta), poetica influenţelor literare (T.S. Eliot şi Harold Bloom), poetica retro ironică (Nicolae Manolescu), poetica literaturii indetermanente (Ihab Hassan), adică a literaturii pseudoestetice şi estetice în acelaşi timp…, etc. Toate acestea sunt poetici care compun şi ilustrează poetica postmodernistă.

Poetul postmodernist nu are o viziune poetică atât de puternică încât să mizeze pe ea, nu are revelaţii, uimiri, căutări proprii. El are în schimb experienţe textuale, are experienţa textelor parcurse cu intenţia expresă de a le valorifica în propria creaţie, el concepându-şi poezia din piesele şi subansamblele poetice pe care i le oferă biblioteca: poetul postmodernist îşi face cărţile din cărţile citite. Poezia lui este de cele mai multe ori un produs al lecturilor, este o poezie culturală, livrescă, din care viaţa, tensiunea, lirismul, emoţia poetică s‑au retras…

Înţelegem astfel că poetul contemporan nu are experienţa unui creator, ci a unui cititor care a decis să facă poezie din poezia citită, din lecturile sale poetice. Este vremea poeţilor care se înfruptă copios din rafturile bibliotecilor, din patrimoniul poetic. Tocmai de aceea o bună parte a poeziilor de azi sunt un fel de prelucrări, de replici, pastişe, rearanjări, imitaţii, împrumuturi literare, reciclări, rescrieri ale poeziilor care constituie patrimoniul poetic. Reciclarea acestui patrimoniu, aşadar a operelor poetice care îl constituie, înseamnă de cele mai multe ori fie parodierea şi persiflarea acestor opere şi a oricărei teme sau problematici existenţiale importante, de destin, fie colarea formulelor poetice predecesoare, deci sincretism. În mare, reciclarea patrimoniului poetic înseamnă devalorizarea lui şi fraudă literară. Propriul izvor a secat; izvorul cultural este în schimb plin de oferte, de un număr nesfârşit de oferte. Iată semnul epuizării, al crizei poetice de azi.

Atunci când se încumetă să surprindă totuşi realitatea, existenţa, viaţa cea mare a lumii sau propria viaţă, poetul contemporan se desfăşoară la marginea fiinţei, preferând aspectele existenţiale derizorii, minimaliste, comune, superficiale, ironice, vulgare, porno… Această poezie abundă de extremismele unei libertăţi neartistice, aşadar de extravaganţe lingvistice şi compoziţionale, fragmentarism, prozaism accentuat, vulgaritate, stridenţe ficţionale, sincretism, care plasează cu toate discursul poetic în afara poeziei, în afara artei poetice autentice, a canonului poetic autentic, deci a oricăror principii poetice.

De cele mai multe ori, poetul contemporan instituie, canonizează şi oficializează o poezie care, pe de o parte, ignoră problematica existenţială destinală, persiflează valorile umane, amputează speranţa, credinţa, visul,  exclude metafora şi miraculosul, iar pe de altă parte legitimează experienţele derizorii, superficialitatea, spiritul negativ, nihilist, pseudovalorile. În general, poezia contemporană nu mai crede în nimic; – tocmai de aceea ironizează şi batjocoreşte totul.

Nu de puţine ori, poezia contemporană ne comunică banalităţi de ordin casnic‑social, experienţe absolut comune sau fantasme vide spiritual, un amalgam de elemente reale şi ficţionale, care nu reuşesc să producă în noi acea tulburare, fascinaţie sau emoţie poetică, pentru care un text ar fi îndreptăţit să poarte numele de poezie. Astfel de texte, care ne spun atâtea lucruri, însă niciunul semnificativ poetic şi existenţial, deci vibrant, fac din poezie o creaţie eşuată, precară estetic, iar din cititor o culme a dezamăgirii. „Franţa nu e poetă”, spunea la vremea lui Baudelaire, iar asta ne arată că poezia poate să eşueze ieri sau azi, în orice parte a lumii şi în orice limbă.

Suntem, negreşit, sub dictatura poeziei proaste! Imaginarul poetic postmodern este fie saturat de livresc, fie compromis de viziuni şi biografii minimaliste, de jurnale care inventariază nimicul sau de showuri poetice, în timp ce viziunea poetică şi lirismul înalt sunt puse la zid, ca fiind desuete. În loc să mă implice în problematica fiinţei mele, în freamătul şi tensiunea umanităţii mele destinale, în loc să îmi ofere teritoriile fabuloase ale viziunii, experienţele inedite, emoţia poetică, cea mai mare parte a poeziei de azi mă scoate la periferia fiinţei, mă închide în cuşca unei gândiri sărace, fără orizont, şi a unor experienţe derizorii. Aceasta este poezia postmodernistă în vogă, care s‑a oficializat şi îngrăşat în mai toate cărţile, antologiile, dicţionarele şi istoriile literare de azi; aceasta este poezia care ocupă poziţii literar‑administrative strategice şi îşi acordă anual cele mai importante premii.

Virgil_Diaconu_RevistaPoezia autentică

Spunând toate aceste lucruri, vom înţelege totuşi că poezia precară estetic despre care am vorbit până acum este doar o secţiune a poeziei contemporane şi că, alături de ea, există şi o altfel de poezie – poezia autentică, estetică sau de valoare.

Ce este poezia autentică? Poezia autentică este un discurs structurat artistic în toate dimensiunile sale – în dimensiunea formală, ideatică (semantică) şi referenţială. Un studiu asupra poeziei autentice ar trebui să trateze despre postura artistică a celor trei dimensiuni ale discursului poetic, aşadar despre arta formei (expresiei, scriiturii), arta structurării ideatice (semantice), şi arta abordării realităţii, a existenţei, deci a referentului, care se constituie ca lume a poeziei.

Pornind de la dimensiunea semantică, putem spune că poezia este o viziune specifică asupra realităţii, aşadar o interpretare lirică şi poetică a realităţii, a existenţei. Viziunea lirică şi poetică asupra realităţii/existenţei este de fapt arta poetică a dimensiunii semantice.

Poezia este totodată o creaţie configurată de un set de principii specific poetice (estetice), precum unitatea ideatic-vizionată şi stilistică, coerenţa, autenticitatea, tensiunea existenţială, lirică şi poetică, nonnarativitatea, originalitatea, miraculosul, insolitul…

Dimpreună cu arta celor trei dimensiuni ale discursului lingvistic/poetic, principiile poetice se constituie ca artă a poeziei, ca poetică autentică sau canon (concept) de poezie. Atât  poezia autentică, cât şi poezia postmodernistă eşuată estetic, ambele desfăşurate în perioada 1960-azi, reprezintă secţiuni ale poeziei moderne (1790-azi).

Poetica autentică (modernă) este poetica performanţei poetice. Spunem că un text de aici sau de aiurea este poezie tocmai pentru faptul că el exprimă arta poetică autentică, iar nu artele poetice generaţioniste, născocite şi schimbate de generaţiile poetice din zece în zece ani, sau artele poetice strict individuale, practicate de poeţii modeşti în afara oricăror principii poetice. Poezia contemporană trebuie aşadar să răspundă în faţa modului general (universal) de a fi al poeziei moderne autentice, a spiritului poeziei, deci a criteriilor universale de performanţă, iar nu în faţa unor criterii particulare, fie acestea ale unui autor modest sau ale unei generaţii poetice. Abandonarea principiilor generale, universale ale poeziei, deci abandonarea artei poetice autentice înseamnă pierderea poeziei.

Poetul modern contemporan nu produce poezie decât în măsura în care exprimă excelenţa poeziei, spiritul poeziei, modul general, universal de a fi al poeziei, mod exprimat de arta poeziei. Fireşte, poetul nu îşi teoretizează principiile poeziei, însă, dacă este un poet autentic, el exprimă aceste principii chiar prin fiinţa sa poetică. Ideea că poezia este o creaţie absolut liberă, deci eliberată de principiile poetice, ideea că poezia autentică, performantă, poate fi creată de oricine, deci în afara competenţei poetice, este desigur falsă. Discursul obţinut în urma unei astfel de libertăţi este un text care mimează poezia. Poezia presupune fără nicio îndoială o competenţă, un har, o anumită „ştiinţă”, care nu îi este accesibilă oricui.

Exercitarea competenţei poetice, aşadar crearea poeziei în spiritul poeziei autentice, nu conduce la opere poetice standard, pentru că fiecare poet autentic exprimă, configurează spiritul poeziei, arta poeziei, într-un mod propriu, original. Întocmai aşa este produsă, de exemplu, secţiunea performantă a poeziei lui Baudelaire, a poeziei lui Rimbaud, Whitman, Trakl, Yvan Goll, Rilke, Esenin, Perse, Arghezi, Eminescu, Bacovia, Blaga, Sorescu, Nichita Stănescu. Poeziile autentice ale acestor poeţi au aşadar, în spiritul mare al poeziei, spiritul şi glasul lor propriu,  inconfundabil.

În mare, poezia ne apare ca fiind tratarea artistică, aşadar interpretarea lirică şi poetică a unui conţinut existenţial-emoţional, a cosmicităţii umanului. Eu, ca artist, pun lumea, realitatea, existenţa, omenescul într-o postură poetică şi, în acest chip, îi ofer lectorului un obiect artistic/poetic prin care el are posibilitatea de a trăi, o clipă, poetic… De a locui poetic în acea clipă.

Prin poezia sa, poetul de valoare lărgeşte orizontul poeziei. Poezia, marea poezie, este făcută aşadar de poeţii care, lucrând în spiritul poeziei, diversifică şi îmbogăţesc poezia, de poeţii în urma cărora poezia are de câştigat. Iar dacă spiritul poeziei moderne îl cucereşte pe poetul contemporan, dacă acest spirit îşi deschide orizontul în poezia lui, este pentru ca poetul să îşi deschidă la rândul său, creativ, orizontul în spiritul, mare, al poeziei moderne. Însă pe daimon îl ai, sau nu îl ai… Dar iată câteva dintre străfulgerările poeziei:

Nu credeam să‑nvăţ a muri vreodată;
Era pe când nu s‑a zărit,/ azi o vedem şi  nu e;
Okeanos plânge pe canale;
Unde‑s şirurile clare din viaţa‑mi să le spun?
Ah! – organele‑s sfărmate şi maestrul e nebun;
Şi timpul creşte‑n urma mea, mă‑ntunec;
Şi tare sunt singur, şi n‑am mai murit;
Aud materia plângând;
Tristeţea mea aude nenăscuţii câini
pe nenăscuţii oameni cum îi latră;
Femeia mea de Parma;
Celulele mele sunt îndrăgostite;
Eu te iubesc din tălpi până la steaua;
Apocalipsa, această Facere cu beregata tăiată.

Poezia autentică este poezia care a depăşit atât formulele poetice strict individuale, cât şi formulele poetice generaţionist-„curentiste” născocite de generaţiile poetice. Faţă de poezia generaţionistă migratoare, deci care se schimbă (şi totodată se învecheşte) la aproximativ zece ani, poezia autentică are o oarecare stabilitate de-a lungul modernităţii şi de aceea ea configurează un fel de tradiţie poetică modernă. Oricum, poezia contemporană/modernă autentică, aşadar poezia viziunii poetice şi a fascinaţiei poetice, se instituie ca o lecţie de poezie. Iată câteva dintre întrupările ei:

Melancolie

(…)

Pe inima‑mi pustie zadarnic mâna‑mi ţiu,
Ea bate ca şi cariul încet într‑un sicriu.
Şi când gândesc la viaţa‑mi, îmi pare că ea cură
Încet, repovestită de o străină gură,
Ca şi când n‑ar fi viaţa‑mi, ca şi când n‑aş fi fost.
Cine‑i acel ce‑mi spune povestea pe de rost
De‑mi ţin la el urechea – şi râd de câte‑ascult
Ca de dureri străine?… Parc‑am murit de mult.

                      Mihai EMINESCU

Două stepe

O stepă jos, o stepă neagră sus.
Se-apropie-mpreună şi sugrumă
Calul de lut şi câinele de humă
Şi omul lor, din umbra de apus.

Drumul s-a strâns din lume ca o sfoară,
Gheme de drumuri zac în heleşteu.
Hambarul n-a lăsat nimic afară.
Noaptea-ncuiată e, cu lacăt greu.

Noi, singuri trei, dăm lumii-nchise roată,
Cercăm, strigăm… Nici-un răspuns.
Că oboseala pribegiei ne-a ajuns
Şi n-avem loc să stăm şi noi odată.

Unde ne ducem? Cine ne primeşte?
În poarta cui să cerem crezământ?
Hai, calule, hai, câine, pământeşte,
Să batem, frânţi, cu pumnii în pământ.

                          Tudor ARGHEZI

Poem

Spune‑mi, dacă te‑aş prinde‑ntr‑o zi
şi ţi‑aş săruta talpa piciorului,
nu‑i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu‑mi striveşti sărutul?…

Nod 13

N-am ştiut niciodată
când am trăit,
de ce am trăit am să uit
cum uită ochiul spart lumina.
Ţin încă în mână un ciob de amforă
al cărei vin l-am băut chiar eu
şi al cărei lut este chiar mâna mea.
Văd un vulture marin,
dar poate că eu sunt văzut de el, –
poate că el vede un vultur marin.

                           Nichita STĂNESCU

13

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.