Viorica Răduță: Orașul închis

Share Button

Glisând între prezent și trecut, real și oniric, romanul Vioricăi Răduță Orașul închis – Editura Polirom, Iași, 2017 -, avându-l drept personaj-reflector și liant al întregului pe Mihăiță, prezență emblematică a Râmnicului Sărat (orașul copilăriei și al adolescenței scriitoarei), așezare cu o tragică faimă creată de închisoarea în care și-au pierdut viața sau doar au fost torturați foarte mulți dintre cei care au reprezentat elita societății românești interbelice, dar au ajuns, ulterior, să fie considerați dușmani ai regimului comunist și, în consecință, ai țării, ai poporului – se dezvoltă arborescent, împletind un număr incalculabil de situații, personaje, informații atestate sau doar date verosimile, într-un context, menit parcă să exorcizeze răul dintr-un spațiu (cel căruia îi este consacrat) devenit involuntar adăpost al acestuia, într-o epocă a arbitrarului, suveran în politică și în toate sectoarele vieții poporului, pe care le controla.

Cartea se derulează ca un amplu monolog pe mai multe voci (uneori, intrând și în dialog, de cele mai multe ori, nu, fiind doar reflectări în conștiința unificatoare a cărții, ale unor momente din istoria orașului), unde naratorul auctorial face din Mihăiță un reper al întregului, cu multiple conotații, între care martor al vieții orașului și al alienării treptate, dar îndelungate a locului și a lumii. De aceea, notații ca lui Mihăiță i se pare că sau Mihăiță a crezut că, își spune Mihăiță, Mihăiță simte etc. punctează întregul text, făcând din el barometrul impresiilor celorlalți, ale contemporanilor și ale urmașilor întâmplărilor atroce pe care, fără voie, le-a adăpostit urbea. În plus, personajul se ridică, în narațiune, la statutul de spectru tutelar al lumii pe care o traversează neîncetat  (Duhul lui Mihăiță, pomenit deseori), de obicei într-o tăcere poate acuzatoare, dar, sigur, dureroasă, trădând empatia lui cu o lume inconștientă de gravitatea a ceea ce a trăit și chiar a ceea ce încă i se întâmplă, până la un punct, prezentul aflându-se în culpă, cât timp vinovaților  trecutului nu li se plătește pentru ceea ce au făcut, neplata fiind sinonimă cu o complicitate, oricât de tardivă ar părea.

Treptat însă, în roman se adaugă și alte personaje cărora le atribuie rolul de reflectori, unul fiind Ilinca Fânaru, iar altul, Marieta Gheba, aceasta din urmă – un fel de povestaș al trecutului, trezorier al unor informații despre viața de demult a orașului și a împrejurimilor, amplificate, poate, ca urmare a rătăcirii minții.

Altă prezență spectrală care traversează peisajul romanesc este Mihalache, iar vocea narativă se transformă într-un fel de instanță a conștiinței care-i (re)cheamă la bară pe mulți dintre cei ce au făcut parte din imaginea emblematică a lumii din perioada comunistă a României și care și-au purtat pașii pe la Râmnicul Sărat.

Din perspectiva prezentului – în care o seamă de fapte abominabile ce au punctat regimul comunist, mai ales în fazele lui inițiale, când acesta căuta, pe orice căi, să se  impună nu numai în viața, ci și în conștiința oamenilor, anihilând orice adversitate, între acestea, în primul rând, aflându-se marea intelectualitate a țării, pentru care încarcerarea era considerată o formă de reeducare – se caută reevaluarea faptelor trecutului. Pentru aceasta, secvențe din târzia depoziție-apărare a celui considerat poate cel mai mare criminal din aparatul opresiv al închisorii comuniste de la Râmnicul Sărat sunt disipate în roman, prin glasul sau ecoul glasului personajului Vișinoiu, care încearcă o palidă diminuare a culpei, la multe zeci de ani distanță de când s-a produs.

Romanul are multiple semnificații, impunându-se, cu precădere, ca rechizitoriu sui-generis la adresa derapajelor politice îndeosebi, cu efecte catastrofale asupra societății românești postbelice, în care vocea narativă este, în același timp, și purtătoarea de cuvânt a celor ce au pierit striviți de faptele odioase ale unor inși care au alcătuit un sistem căruia i s-au dedicat, devenind, concomitent, arme letale în masă, împotriva semenilor lor și, mai mult decât atât, împotriva celor de același sânge cu ei, fiindcă scriitoarea surprinde societatea românească într-o perioadă în care (vorba lui Mihai Sin) „Diavolul s-a întins peste măsură”, anihilând normalitatea.

În roman, imaginea pușcăriei ori doar aluzii la ea constituie unul dintre laitmotivele întregului, simbol al recluziunii, al morții, al arbitrariului – fiindcă nu numai niște deținuți au fost închiși acolo, ci orașul întreg, lumea întreagă, câtă vreme s-a atentat la viața și conștiința întregului neam  – care guvernează sistemele politice totalitare, dar, prin timp, devine și memento al unor erori colosale ce, în mod ideal, n-ar trebui să se mai repete niciodată. Dar universul carceral, plasa de sârmă ghimpată invizibilă ce ține în sine întregul oraș, poate fi decriptat și ca metaforă-simbol având menirea de a aduce aminte imposibilitatea salvării – asemenea lui Iona, cel aflat în burta balenei – din destinul-carceră (dacă sintagma nu este ea însăși pleonastică!), traversat de cei mai mulți inconștient, în timp ce alții și-l asumă, ca atare, și prea puțini încearcă, utopic, să lupte împotriva lui, să încerce să-l schimbe.

În ce-l privește pe Vișinoiu, romanul încearcă o explicație a comportamentului său inuman, nu doar ca o influență a regimului autoritar pe care l-a servit, ci și, în manieră oarecum naturalistă, ca expresie a mediului în care a trăit în prima etapă a vieții, copil înfiat, situație despre care, la senectutea care poară încă povara vinovăției (pe care desigur că nu și-o recunoaște: Domnu’ Vișinoiu nu regretă? Nu… nu-s probe… respectam regulamentu’… nu… drepturile… nu eram de capu’  mieu…  nu era pușcăria mea… poți fi sigur. Domnul Vișinoiu știe că era o constituție? Domnu’ Vișinoiu, răspunde Vișinoiu, știe din 1948… nu pot fi vinovat… nu poate fi singur… era hotărâri…), în fața instanțelor, umanizat, totuși, prin suferință, fie și doar pasager, la un moment dat mărturisește: …eu nu m-am născut… m-a înfiat o familie și de la fântână până la deal tot slugă și slugă am fost și în casă… nu fac io circ… și am vorbit… m-au luat în armată și eram om…

Primul din cele cincizeci și nouă de capitole ale romanului poate fi citit ca prologul cărții care, deseori, se apropie de suprarealism, atât pe palierul narativ, cât și la nivelul dialogurilor:

  • Ți s-a întărit fața, spune Mihăiță.

  • De la rugăciuni, spune Mona.

Sau:

  • Au făcut din tine o păpușă.

  • Și ce, tata și așa nu mai coase la pielea lui (…)

  • …Și să știi că s-a aprins stufu’ în spate.

  • Știu, dar vântu’ tot a înghețat.

  • E de miazănoapte.

  • Miazănoaptea stă peste munți.

  • Așa spunea și el. Că se abate asupra mea de când m-am născut.

  • Trebuie să fie un hotar. Ca pușcăria.

  • Da’ nopțile au rămas fără tata. Și l-am născut mort.

Începând din al doilea capitol, pe măsură ce trasează, prin referirile la toponime râmnicene, o imagine realistă a orașului, în laturile sale vizibile, naratorul se adresează mai des cititorului, într-un demers persuasiv: să știți! sau să știți voi!

Lumea romanului Vioricăi Răduță este reliefată fără patetism însă, naratorul păstrând, în relatare, un echilibru care-i subliniază, în consecință, amintita verosimilitate, bazată atât pe sursele documentare care se pot bănui (dar sunt și cuprinse în carte, prin câteva imagini-document ale unor cărți poștale de epocă), cât și pe tezaurul mnemotehnic al unei societăți care, fie și fragmentar, prin unii dintre membrii ei, a putut să păstreze eșantioane consistente de memorie, care s-au întrupat și aici, încât romanul poate fi citit și ca un act justițiar, peste timp.

Cu un timbru mereu grav, deseori sarcastic, impus de problematica pe care o dezvoltă, cartea face, așadar, incursiuni de mare densitate, atât în latura la vedere a vieții orașului de provincie, cât și în hățișul lăuntric al acesteia, printr-o sumedenie de voci care se suprapun sau se întretaie cu vocea narativă principală, blamând, direct sau indirect, deraierea de la firesc, indusă de un regim ostil propriului popor.

Nu lipsește nici lirismul din romanul Vioricăi Răduță: Aici, ziua avea foșnetul plopilor, uscăciunea pământului și focul aerului, iar noaptea stătea spânzurată de cadranul gării. Sau: Drumul spre Topliceni ajungea până aici ca foșnetul plopilor. La fel: Stejarii din Grădina Publică și-au sucit ramurile și au rămas spre apus. Acolo, și azi timpul e suspendat, dar cine să vadă?

Prin flashback, scriitoarea face un zigzag prin timp (ajungând până la începuturile orașului, pe 8, după unii 9, luna septembrie, an 1439, când domnia sa Vlad Dracul a binevoit să scrie carte de hotar pentru negustorii care treceau în Țara Românească, Râmnicul urma să fie, astfel, în puterea unui judecător de graniță), evocând, pe de o parte, vremuri liniștite, prospere, și, pe de altă parte, perioada comunistă, caracterizată de coexistența agresivității cu lașitatea, violența, frica, prostia, și creând, în felul acesta, un paralelism, fără a pune etichete, doar sugerând disoluția societății românești într-un moment de cotitură al istoriei, care a durat, totuși, niște zeci de ani, pe care, de asemenea, îi urmărește etapizat, prin mai multe registre verbale.

Frizând epopeicul, fluxul narativ este întrerupt doar, în stil indirect liber, de cuvinte sau gânduri ale unor figuri care ies din când în când la suprafața textului, și aduce laolaltă real și fabulos, halucinant (mai ales când e vorba de grozăviile din închisoare: uite oasele făcute terci, uite fețele vinete, uite șoldul pe umeri), viață și moarte, din trecutul îndepărtat, dar și din cel oarecum mai aproape de zilele noastre.

Romanul Vioricăi Răduță nu se focalizează doar asupra orașului, ci aduce în discuție și așezările rurale limitrofe, cu denumirile lor pitorești: Racovițeni, Valea Raței, Putreda, Zgârciți, Grebănu, Jideni, Dănulești, Sălcioara, Slobozia-Bradului, Paltin, Puiești… Boldu, Balta Albă, Grădiștea, Obidiți, Tâmboești, Urechești, Slobozia, Lacul lui Băban ori Dealul Lung… Bălțați, Bălăceanu, Galbenu…, care și-au unit deseori istoria cu a acestuia, ca în cazul răscoalelor țărănești din 1907.

Pe de altă parte, vocea narativă readuce la viață o lume dispărută sau imagini transfigurate artistic ale unor personaje emblematice ale lumii Râmnicului de altădată. Este vorba, de pildă, de profesorii Școlii de Băieți „Vasile Boerescu”, devenită, după război, Liceul Teoretic „Alexandru Vlahuță”, nume sonore ale urbei, cu amprente adânci lăsate în amintirile a zeci de generații de absolvenți, între care profesorii Voicilă, Grigorescu, Mihăilescu, Mereuță, Son, Ungureanu, Paiu, Florea, Nuțu, Păduroiu, Andronescu, Dincă, Ștefănescu, Stolojan, Duțulescu, Ivănescu… 

Universul uman care se profilează, atât prin vocea naratorului auctorial, cât și prin cele ale personajelor, pare – cu un termen amintind de creația lui Fănuș Neagu – buimac:

  • L-am văzut pe Mihăiță, stătea la autogară cu buricele degetelor înfipte în pâinea caldă.

– Pâine neagră?

  • Numai neagră se dă fără cartelă.

  • Un sfert. Eu am auzit de la Guțu că le ține în mirosul fetelor de la covrigărie.

  • Vorbești prostii.

  • Nu eu, Guțu Aurel.

  • Guțu vine de la Joița și nu înghite orașu’. Că se scufundă.

  • Și de asta se uită la felinare?

  • De pe Centru? L-am auzit că ar avea în ele atâta somn cât are și Mihăiță.

  • Mihăiță zice că merge cu plopii. Că de acolo se văd geamgiii pe Strada Mare. Sunt toți ca niște felinare, zice.

Pe de altă parte, Mihăiță, al cărui periplu, aproape neîncetat, prin oraș, este pretext romanesc, în primul rând fiindcă, urmărindu-i pașii, scriitoarea întocmește o hartă a așezării (dar orice drum, mai ales al Ilincăi, este prilej pentru a trasa imaginea orașului), este conștiința tăcută (minimalizată ori chiar ignorată de majoritatea), care adună date ale societății ocupate, în general, cu imediatul, neglijând – în aparență sau nu – reflectarea acestuia în lăuntrul fiecăruia. Din această perspectivă, orașul Vioricăi Răduță e polarizat: cei mai mulți dintre locuitorii lui doar trăiesc, în timp ce foarte puțini caută să și înțeleagă ceea ce trăiesc și, în consecință, se impregnează de esențe mult mai profund, așa cum e cazul acestei Ilinca Fânaru, o conștiință surprinsă în plin proces de formare și de deschidere spre lume.  Ca urmare, demersul epic al cărții se compune dintr-o cantitate incomensurabilă de impresii, imagini – reale ori doar părelnice – care-i aparțin fetei ce se face, benevol, legatarul trăirilor, amintirilor comunității, așa cum le-a receptat ea.

Paralel cu drama societății dublu încarcerate, se derulează dramele individuale, cum e cea a familiei Fânaru, urmărind agonia tatălui, după cum istoria orașului și istoriile oamenilor se întrepătrund, se completează, cum e cazul celei a neamului Gheba, unul dintre reprezentanții căruia a făcut ca numele său să se identifice, pentru foarte mulți copii, adolescenți, de-a lungul multor generații, cu însăși ideea de matematică.

Paginile de memorialistică, unde perspectiva e încărcată de firească nostalgie față de o lume apusă sau împinsă spre un apus, până la un punct, totuși, firesc, o degringoladă a istoriei, de fapt, sunt, de asemenea, consistente în romanul Vioricăi Răduță: În spatele fotografului, Dealurile Plevnei și ale Dărâmaților se uitau la timp, care aici era apa, năvalnică deodată de la ploile din munte. Un car cu boi a înțepenit chiar la capăt de pod. Abia când au mutat schelăria la Dumitrești, camioanele au gâfâit de la tonaj, iar șoferii au oprit în dreptul fântânilor să pună apă la motor. În clipa fotografului, însă, ciobanii, veniți cu oile la Obor, s-au răsucit pe partea de dincolo de râu, aproape de linia digului. De acolo pornea și Strada Pieței… Și astfel de fragmente-ipostaze ale trecutului sunt numeroase în carte.

Dar lumea Vioricăi Răduță este, câteodată, „pictată” într-o plutire  amintind de pânzele lui Chagall: Colega ei cu părul negru și fața albă plutea de slăbiciune pe trotuarul din fața parcului. Era frumoasă și ca stafie. Doar ochii luceau din întuneric chiar când era ziuă. I-a făcut cu mâna ca și cum ar fi fost departe, o siluetă se înălța pe cupola Sfântului Ioan. Îi era cunoscută. De atunci nu a mai văzut-o pe Țigănuș. Ziua, însă, mirosea a salcâmi, deși salcâmii dispăruseră. Centrul curgea spre sud cu manechinele desfăcute la încheieturi. 

Alteori, imaginile amintesc de tablourile lui Dali: O dată, la Nea Manea, fereastra a ridicat curtea bătătorită să vadă înăuntru. Doar nu se uită la noi, a zis tare Ilinca, Ioana și Cati s-au privit prin semiîntuneric și bătătura s-a rotunjit ca o lună plină.

Concluziile pot fi numeroase, dar mă rezum la a spune că romanul Vioricăi Răduță este o monografie sui-generis a așezării, împletită cu denunțarea unei vini difuze, neconștientizată de cei mai mulți dintre cei surprinși fulgurant în secvențe din propriul spectacol existențial sau doar prin date din care se articulează profilul lor și al universului căruia îi aparțin. Tabloul complex al orașului (amintind, mutatis mutandis, de picturile lui Pieter Bruegel cel Bătrân) sunt, în consecință, simultan, o demonstrație convingătoare că această așezare, aparent nesemnificativă, mustind de viață, a fost, dintotdeauna, un spațiu asemănător cu întreaga societate românească, din care e parte inalienabilă, cu aspectele sale reale, dar și cu himerele care o cutreieră. Ba chiar, începutul capitolului al 57-lea se deschide cu o aserțiune exclamativă explicită, în acest sens: Și să mai creadă cineva că Râmnicul e un oraș fără evenimente!

Mioara BAHNA

284

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.