Vasile ANDRU: Cine-și mai amintește de Eliade în India?

Share Button

vasile andru 1aÎn India, Vasile Andru, ai avut intenția să mergi pe urmele lui Mircea Eliade?

– Nu, n-am avut. Am fost în India cu o bursă Sivananda, am avut un program de lucru, zi-lumină. N-am avut intenția să merg pe urmele lui Eliade! Dar când mergi în India, întâlnești obligatoriu urmele lui Mircea Eliade, pentru că a lăsat urme adânci, și la propriu, dar mai ales în imaginarul românilor. Urmele sale sunt mai apăsate în Nord, la Calcutta, la Rishikesh. Eu am bătătorit întâi Sudul; am făcut două stagii de Vedanta-Yoga, în doi ani, în Sud, în Munții Sahiadri, lângă Trivandrum. Sunt atașat fierbinte de Sudul Indiei. L-am îndrăgit într-atât încât era să mă stabilesc definitiv acolo. Firește, am călătorit și în Nord, și în Himalaya.

Ziceam, Eliade a lăsat urme fosforescente în Nord, le-am simțit. Am simțit și urmele ascetului Alecu Ghica, care o dobândit în India o anvergură de sfânt. Și urmele aviatorului Radu Beller, cel care s-a prăbușit cu avionul, lîngă Varanasi (Benares), unde a și fost înmormântat, așadar avem un mormânt românesc la Benares, asta înseamnă o legătură definitivă cu Bengalul. Am simțit și urmele discrete ale lui Sergiu Al-George, care tot întâmplător, adică fără să-și propună să meargă pe urmele lui Eliade, a avut o întâlnire spontană, memorabilă cu Maitreyi Devi.

– Ai făcut mai multe călătorii în India. Când a fost prima călătorie?

– Prima a fost după Revoluție, când s-au deschis granițele. Atunci am ieșit noi în lume, cu sete, reparând frustrări de jumătate de veac. Aveam 49 de ani. Am obținut bursa indiană ca și Mircea Eliade: am aflat dintr-o publicație străină despre stagiile de Vedanta-Yoga, am aplicat, am fost admis. Erau cursuri pentru formare în filosofia Vedanta, la Neyyar Dam. Eram o serie de 144 de cursanți, din 22 de țări, eu eram singurul bursier și singurul din Estul Europei proaspăt eliberate. Un tânăr din Canada îmi zice: „Mă aflu aici datorită unui român: Mircea Eliade”. Întreb: „Cum așa?” Zice: „Am citit cartea lui Eliade despre Yoga și asta mi-a dat aripi spre India!” Iată o mărturie semnificativă. Un străin venea în India stârnit de Eliade.

Eliade a fost savant, nu ascet/practician

 Înainte de a lua decizia plecării în India, ai cunoscut opera indianistului Mircea Eliade, iar memoriile și jurnalele sale, probabil, ți-au servit drept ghid spiritual…

– Nu tocmai. Citisem nuvelele sale, citisem tratatul despre Yoga. Practicasem 4 ani Yoga, în cercul profesorului Mario Sorin Vasilescu. Dar jurnalele și memoriile lui Mircea Eliade nu le-am cunoscut, așa că n-au putut să-mi servească de „ghid spiritual!”.

De altfel, eu m-am apropiat de India ca un practician. M-am ferit de erudiție, căci mare e ispita erudiției. Am învățat sanskrita cât să-mi pot lua examenele acolo (cu „foarte bine”, totuși), dar nu aspiram la erudiție, ci la practica sapienției. Eliade a mers pe calea erudiției. Avea o memorie vastă, făcută pentru erudiție. Știm că, după experiența sa tantrică cu focoasa Jenia, maestrul său i-a interzis să mai practice yoga-dharana. Avertizându-l că sunt mari riscuri și urmări primejdioase după excesele tantra; la junele practician român deja apăruse o cefalee, durere în vertex. Și Eliade n-a  mai practicat.

Eliade este prin excelență un savant, iar nu un ascet! Se pare chiar că undeva i-a și avertizat pe europeni asupra unor neadecvări la practici yoghine. S-a fript cu Jenia și sufla și-n iaurt, zicând că yoga nu-i pentru europeni! Pentru mine, Eliade n-a fost un mentor, dar a fost o autoritate, un omniscient. Îi admir mintea vastă. O minte românească mare. O cuprindere religioasă mare. Cineva s-a speriat că eu l-aș fi propus pe Eliade pentru canonizare (alături de Eminescu…) Nu era o propunere, ci era o provocare, cu tâlcul ei.

„Absolutul” meu e mai aproape…

– Ai plecat și tu, ca și Eliade, „în căutarea absolutului”, și te-ai întors „însetat de relativități” (așa cum declara Eliade către Arșavir Acterian, la întoarcerea din India)?

– A fost diferit. Eliade a plecat în India foarte tânăr, la 23 de ani. Dacă aș fi mers și eu la 23 de ani, se putea vorbi că merg să caut absolutul. Eu sunt născut nu departe de chilia lui Daniil Sihastrul și cred că aici întrezăream absolutul meu. La 11 ani, la Putna, tata nu mă putea smulge de la chilia lui Daniil Sihastru, care mă fascina. În India, aveam 49 de ani când terminam primul stagiu. În alt an, după alt stagiu de Vedanta, o jună din Grecia mi-a zis înflăcărată: „Ananda (așa mă strigau acolo), eu rămân în India! Am găsit Calea, aici. Tu nu rămâi?” I-am răspuns: „Athina, eu am venit în India cu Calea găsită de-acasă!” Și  juna m-a întrebat: „Atunci de ce-ai mai venit aici, dacă aveai Calea?” I-am răspuns: „Am venit aici ca la neamuri indo-europene!”

Rishikesh-ul se lumește

Ai ajuns la ashramul din Rishikesh, locul unde Eliade își căuta liniștea după ce Dasgupta l-a dat afară din casa lui, pentru că i-a sedus fata. Cum ți s-a părut acel loc?

– Magic. Fiecare zi a șederii la Rishikesh a fost un eveniment psihic. Totul era eveniment acolo: întâlnirile cu maeștrii, meditația la sat’sanga, Gangele… Simt pătimaș nevoia să mă întorc la Gange, „ca și cum soarele aici l-aș fi îngropat”, cum zicea poetul. Pe vremea lui Eliade, acolo era mai sălbatic, mai tăinuit. Acum, acolo este un adevărat oraș călugăresc, un conglomerat de așezări pentru practică; este un fel de Vatican al Indiei. Eliade a stat la o mănăstire de pe malul drept al Gangelui: la „Swarga ashram” (swarga înseamnă „cerul”, în sanskrită). Eu am stat pe malul drept al Gangelui, în ashramul Sivananda, numit „Divine Life Society”.

Aproape zilnic vizitam Swarga Ashram. Și schitul „Lakshmi”, unde Eliade stătea de vorbă cu Sivananda. Pe Sri Sivananda eu nu l-am prins în viață, ci pe ucenicii acestuia, swami Vishaudevananda, swami Brahmananda, legende vii.

vasile andru in india 1aAndru la Rishikesh, cu un maestru indian

Nimeni nu-și mai amintea de Eliade

Cu cine ai stat de vorbă? Își mai amintește cineva de el?

– Nimeni. Eliade este cunoscut numai la Universitate, la catedra de Istoria religiilor, ca… bibliografie! Dar în medii sapiențiale, yoghine, nu-i cunoscut deloc! Nici măcar la Rishikesh! În biblioteca ashramului Sivananda – nici o carte de Eliade. Le-am vorbit, au fost impresionați, mi-au cerut să le trimit cărți de Eliade. Cineva trebuie să întrețină vie memoria unui om mare, altfel este dat uitării. Nici Eliade nu s-a preocupat să-și mențină vreun contact acolo. Nu s-a mai întors niciodată în India. Am fost uimit de acest fapt. În ce mă privește, eu sufăr mult, când trece ceva timp fără să revăd India. Sufăr ca un exilat. Și mereu pregătesc o nouă călătorie.

De ce Eliade n-o fi simțit nevoia s-o mai revadă? Poate fi același motiv pentru care Cioran n-a vrut să-și revadă Rășinarii. L-am întrebat pe Cioran de ce nu vizitează Sibiul, pe care l-a iubit atâta. Mi-a spus că Sibiul din mintea lui este atât de viu, încât crede că ar fi decepționat de revedere. Locurile natale din minte erau mai vii, mai strălucitoare, decât toposul geografic… Cred că este o scuză, o metaforă, o justificare a lenii, a dezertării. De ce Eliade n-am mai revenit în India? Nu voia s-o facă geloasă pe soția sa, Christinel? Ziceam, Eliade este cunoscut doar de specialiști în istoria religiilor, în lumea largă. De la New Delhi până în… New Zeeland. În episodica mea rezidență în Noua Zeelandă, am mers la Universitatea „Victoria” din Wellington, căutam un post și, la catedra de antropologie, am cunoscut un lector care studiase cu Eliade, la Chicago. Îl iubea pe Eliade. Și mi-a deschis multe uși, pentru că eram compatriotul lui Eliade. Ne-am simțit deodată „consăteni”, pentru că eram tutelați de Eliade. Și am simțit acolo, în Oceania, că planeta devine domestică pentru mine, când avem un Mircea Eliade!

Eliade a fost blamat necruțător de familia lui Maitreyi Devi

Singura persoană în viață, care este legată de India lui Eliade, este o soră a lui Maitreyi. Ai căutat s-o întâlnești, să vorbești cu ea?

– Despre sora lui Maitreyi, Chitrita Devi, am aflat prin prietenii mei Adelina Patrichi și Vlad Șovărel. Aceștia au vizitat-o pe Chitrita Devi, alintată Chabu. În romanul lui Eliade, Chabu moare la 11 ani. Și iată, în realitate, tocmai dânsa a supraviețuit tuturor. Chitrita Devi este scriitoare, traducătoare, editoare. Ea vorbește cu obidă despre Eliade. Acesta a lăsat o amintire deprimantă în familia ei. Eliade, în roman, a păstrat numele reale ale prototipurilor, deși are multe pagini ficționale, fantazate. Chitrita Devi găsește scandalos acest lucru. (Și eu!) Dacă faci roman de ficțiune,  atunci schimbi numele reale! Iar dacă faci proză non-fictivă,  atunci nu fabulezi pe marginea personajelor…

Chitrita Devi crede că Eliade n-a mai revenit în India de rușine pentru dezastrul produs în familia Dasgupta.

În același timp, Chitrita e uimită de răceala cu care Eliade a primit-o pe Maitreyi Devi care, spre bătrânețe, după 4 decenii de la evenimentul tinereții, i-a făcut o vizită neașteptată la Cicago. Eliade a primit-o rece, sobru, profesoral; asta a decepționat-o încă o dată. Și Maitreyi a zis: „Am văzut un om cu luminile lăuntrice stinse! Un suflet mort.” Maitreyi a venit la București, în decembrie 1973, iar  Mircea Eliade s-a înfuriat când a auzit așa ceva. Sergiu Al-George îl împacă, într-o scrisoare foarte inteligentă. La urmă, Maitreyi Devi a scris o carte excepțională: Na hanya te („Aceasta nu moare”, adică dragostea nu moare).

Am scrisorile lui Maitraye (așa grafiază dânsa) către Sergiu-Al George din perioada aceea: 1972-1973. Le-am tradus și publicat  în  „Viața Românească”. Sunt emoționante. Dar iată, astăzi, toate aceste personaje ale dramei sunt amintiri… Sau, cum zice un oriental: actori dintr-o piesă care ține nu mai mult decât un vis…

Un film după romanul Maitreyi a fost respins de indieni ca „ofensator și pornografic”

S-a făcut și un film după acest roman?

– S-au făcut două filme, adică eu știu de două filme. Primul, The Bengali Night (Noapte bengaleză), făcut la Calcutta în 1988, chiar după moartea lui Eliade. Numele eroinei a fost schimbat, la cererea lui Maitreyi. În rolul lui Allan/Eliade a jucat John Hurt. Indienii au privit cu ostilitate acest film, l-au considerat ofensator și pornografic. În India, acest film a fost proiectat o singură dată, cu huiduieli… Altă ecranizare (nedeclarată) a romanului, foarte liberă și anapoda, a fost făcută la Bollywood, în 1999, titlul în hindi este Hum dil de chuke sanam (am auzit că a fost difuzat și la noi, cu titlul: Din toată inima).

Un schit ortodox în Himalaya

– Am înțeles că intenționezi să ridici un schit ortodox în India, să fie un spațiu de meditație isihastă, într-o țară unde există deja o mare tradiție a căutării înțelepciunii prin meditație…

– Da, un schit ortodox. Am discutat proiectul cu Mitropolitul indienilor ortodocși, Gheevarghese Mar Osthathios. Financiar, am o promisiune de susținere din partea unui mitropolit grec. Și asta ar trebui s-o fac repede, cât India mai este o țară realmente tolerantă, îngăduitoare față de alte religii… Aș vrea ca schitul să fie un loc unde călătorii sau pelerinii români să adăsteze, să aibă un adăpost, o laiță unde să pună capul, un pronaos, să simtă un acasă. Nu sunt expres misionar, deși pentru întărire, sunt în relație strânsă cu misionariatul grecesc. Văd că India e primitoare. Când Înaltul Mar Osthathios m-a luat, o săptămână, prin dioceza sa (Niranam), și când vedeam biserici creștine în plină junglă, mă trezeam repetând propoziția acelui împărat-mithrofag, Iulian Apostatul, care zicea predându-se: „Ai învins, Galileanule!”.

Dacă proiectul unui schit creștin în India îmi va reuși, aceasta mi-ar fi mai mult decât orice succes scriitoricesc. Dar dacă nu voi reuși să-l fac eu, voi preda proiectul unui urmaș, să zic: unui ucenic. E important că am pus piciorul acolo, că am demarat, schitul îl va face altcineva. Când aud că, astăzi, în țară se construiesc sute de schituri și biserici, am așa o liniște, si-mi zic: bine că le-au făcut alții, m-au scutit pe mine de osteneală… Bag de seamă că nu-i greu să faci un schit, mai greu este să găsești asceții care să stea în el.

Sacru în profan

Crezi că teza lui Mircea Eliade potrivit căreia „sacrul este cel mai adesea camuflat în profan”, rămâne actuală pentru vremurile de azi? Sau e valabilă doar la nivel teoretic?

– Este o intuiție esențială. Dar sacrul este la vedere pentru cei cu ochii minții deschiși. Sacrul stă camuflat pentru omul opac, grăbit, hăituit de griji, drogat de funcții mari, somnolent, nevrozat, alienat. Enunțul lui Eliade are rol de șocare inițiatică, naște impulsul căutării, propulsare spre o cale revelatorie. Dar Eliade relansează o intuiţie a lui Vasile  cel Mare care, în secolul IV, scria în Hexaemeron: „Toată lumea văzută este școală și imagine a lumii nevăzute!” Acest aforism spune același lucru: sacrul este  peste tot, trezește-te la cunoașterea lui, la dulceața lui. Ziceam, este un enunț care  prilejuiește un șoc inițiatic. Restul, depinde de noi.

Cu ce sentiment te întorci din călătoriile tale în India?

Cu sentimentul că am a treia patrie pe lume, pe lângă cele două  (România și Raiul) pe care le aveam dinainte.

*
(A întrebat: poetul Gabriel Stănescu, în 2006.
Retranscris de pe bandă magnetică, și revăzut, de Vasile Andru,
în 2016: la comemorarea a 30 de ani de la plecarea lui Mircea Eliade la cele veșnice.)

8

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.