Un român „de pretutindeni”

Share Button

Cartea aceasta* cuprinde însemnările dintr-un blog intitulat Jurnal scoțian, care a făcut și continuă să facă valuri, iar autorul le-a revăzut, selectat și adaptat demnității impuse de cuvântul tipărit. Nu frecventez bloguri deoarece apar atâtea reviste interesante și cărți, dintre care unele fundamentale, pentru care nu-mi va ajunge niciodată timpul să le străbat, încât consider că a-l mai risipi și „navigând” prin spații virtuale valoric incerte ar fi de-a dreptul un păcat. N-aș fi aflat probabil nici de existența acestei cărți dacă nu mi-ar fi dăruit-o un bun prieten, istoric și critic literar cu vechi state, care nu se pierde cu firea în fața unui blogger, oricât de expresiv și impetuos. De data asta însă, impresia sa a fost deosebită și nu l-a lăsat inima să nu mi-o comunice și mie. Îi mulțumesc și mărturisesc de la început că îi împărtășesc bucuria descoperirii unui scriitor purtător nu doar de talent, cultură și umor, ci și a unei conștiințe a cărei expresie produce tulburări prin sferele necultivate sau prea înalte.
Pe scurt, pentru cine încă n-a aflat, Ioan-Florin Florescu este un preot ortodox fără de arginți, în schimb erudit, cu doctorat nemăsluit, specializat în filologie și traductologie biblică, cercetător și colaborator în câteva importante proiecte în domeniu. În țară, în 2015, la Editura Universității „Al.I.Cuza” din Iași, i-a apărut un prim volum al cercetărilor, În multe chipuri de Scripturi, studii de traductologie biblică românească. La acea dată d-sa se afla însă de patru ani în Scoția. Își luase lumea-n cap cu familie cu tot, „din lehamite”, cum singur mărturisește, detaliind apoi, pentru a nu crea nedumeriri: „Când mi s-a făcut lehamite de țară am împachetat […] Însă cum să explici că pur și simplu te-ai săturat să mai trăiești într-un loc guvernat de fatalitate, unde lucrurile plutesc haotic și impevizibil, ca într-o stare de imponderabilitate. Nu știi unde și cum le vei afla a doua zi. De ce plecam? De lehamite. Nu căutam pământul unde să curgă lapte și miere, ci o țară în care să regăsim așezarea firească a lucrurilor.” Lehamite de țară, sintagmă care apare abrupt chiar la începutul acestei cărți, poate contraria cititorul neprevenit. Pe parcursul lecturii însă, ne vedem nevoiți s-o acceptăm. Argumentul decisiv survine atunci când părintele Ioan-Florin își amintește că în raportul asupra morții prietenului său din copilărie, Ioanesei Adrian, ucis în revoluția din 1989, scrie că acesta a fost împușcat din spate „cu gloanțe de proveniență necunoscută, trase dintr-o armă de construcție specială”, – și consideră salutar să ne prevenim copiii să nu accepte nicicând să moară „pentru o țară care nu știe cu ce gloanțe au fost omorâți copiii ei”. Cată acum să concedem și noi, cum și dl Mircea Anghelescu a făcut-o în amplul comentariu pe care-l consacră cărții**, că părintele „are dreptul să aleagă ce cuvânt i se pare potrivit pentru a-și justifica plecarea.”
La plecare, călătorul ireversibil decis își burdușește mașina cu obiecte cu valoare sentimentală, printre care o pianină și mai ales cărți. Iar printre primele lucruri pe care le face cu soția și cele trei fete, după ce debarcă la destinație, e să-și facă permise pentru biblioteca publică a locului. Ceea ce ne edifică de la început asupra calității intelectuale a personajului. Căci de acum, părintele devine personaj al propriului jurnal. Care, de fapt, cum singur spune, „…nu e […] un jurnal propriu-zis și nici nu este exclusiv «scoțian». Cred că cel mai bine l-aș putea defini ca un blog scris în Scoția cu gândul la România.”
Desigur, Scoția, patrie adoptivă, unde totul e nou și trebuie început de la zero, nu lipsește din însemnările sale. Aici, fără a se victimiza nicio clipă, ia viața în piept, urmându-și vocația de preot misionar și slujitor, acceptând de nevoie, cu un fel de voioșie, angajamente modeste, minim retribuite, precum bunăoară aceea de șofer distribuitor al unui mic restaurant nepalez. Prilej, ca și altele, de a cunoaște oameni feluriți, cu care, indiferent de condiția lor, găsește întotdeauna ocazia de a schimba nu doar vorbe, ci și idei. Locul cel mai „plin” e, firește biserica închiriată câteva ore, unde „…nu vin doar ortodocși, mai sunt printre ei de alte confesiuni și chiar oameni care în țară n-au călcat în viața lor într-o biserică. Vin la biserică pentru că vor să întâlnească alți români sau doar să-și audă limba. După slujbă rămânem la o cafea și la o gustare, ne mai spunem noutăți, se mai leagă prietenii, se mai aprind pasiunile politice.” Părintele e un om sociabil, deschis tuturor, fără prejudecăți, chiar nonconformist, și nu se sfiește să poarte blugi, chiar și pe sub reverendă, ceea ce-i contrariază pe mulți încuiați. Și recunoaște sincer că „Nu sunt un preot grozav, dimpotrivă, am toate păcatele și nicio virtute, dar cel puțin la asta mă pricep: știu să-i ascult.” Dar a asculta e pentru un preot o calitate esențială, căci are ca efect și alinarea celui ce se dezvăluie. Iar acest dar adună felurimi de oameni în jurul său și îl duce în situații insolite: „Tot felul de oameni, cum ziceam. Recent am botezat copilașul unor țigani bulgari. Erau de loc dintr-un sat de la Dunăre și o rupeau binișor pe românește, de aceea veniseră la mine […] mă gândeam apoi ce încurcată a mai ajuns lumea asta: un preot român botează în Scoția copilul unor țigani bulgari care spun Crezul în limba greacă. În ce limbă să faci filmul ăsta?” (E de observat că părintele, care deploră „corectitudinea politică” și respectă demnitatea stilului, nu spune puradel, dar nici romi…) Noul său mediu social, în ciuda diversității, e prietenos, populat de oameni de treabă. N-am găsit nicio însemnare privind vreo canalie sau dobitoc. Părintele nu pare a se simți străin printre ei, și îi acceptă cu înțelegere și umor: „Chiar și atunci când mă știu spionat dindărătul ferestrelor, știu că o fac nu din curiozitate, ci pentru siguranța mea și a cartierului. Unde, de altfel, nu se întâmplă nimic.” Cu alte cuvinte, și-a găsit locul într-o țară cu o „așezare firească a lucrurilor.”
O pondere egală cu a noii sale ambianțe o are însă în „jurnalul” acesta și Țara. Părăsită „din lehamite”, ea continuă să-l urmărească. Pregnantă, expresivă, agresivă chiar și de la distanță, ea continuă nu doar să-i suscite amintiri, nostalgii și doruri, ci să-i și provoace opinii, atitudini și replici care nu menajează nici demnitari, nici ierarhi, revelând, în schimb, o personalitate rezonabilă, cu bun simț, verb redutabil și demnitate integră. Țara e o entitate cu două fețe. Fața luminoasă privește spre trecut și ține de ceea ce aș numi sindromul „casa bunicilor”, remanent în scrierile tuturor artiștilor, nu doar scriitori, pentru care trecutul n-a devenit evanescent. Sunt și umbre în trecutul acela – bunăoară foamea din internatul liceului silvic – dar prevalent e gândul bun, rămas atașat de anii tinereții. Nu voi insista asupra acestor aspecte, deoarece ponderea acestei selecții din însemnările întinse pe câțiva ani rezidă în reflecțiile determinate de vocația sa de preot, atipic preot putem spune, cum și de reacțiile d-sale la provocările celeilalte fețe a Țării, la care un acut spirit civic nu-i îngăduie să tacă.
Preot atipic, ziceam? Da, nu doar pentru că poartă blugi, ci pentru că, lipsit de obișnuita onctuozitate clericală, vorbește cu semenul firesc, știe să-l asculte și, cu reciprocitate, să-și mărturisească el însuși îndoielile și reflecțiile asupra propriei vocații. Recunoaște că nu crede în „semne și minuni”, cum e – blasfemie! – „lumina necreată” care coboară la Paști peste mormântul Mântuitorului, la Ierusalim, dar nu e nicăieri atestată în Scripturi. „Credința, spune d-sa, nu trebuie să stea în «semne și minuni», cu atât mai puțin în cele pozate și transportate cu avionul.” Părintele Ioan-Florin e tare în credința sa și nu se sfiește ca, în numele ei, să-și interpeleze proprii ierarhi: „Preasfințiții mei stăpâni, vă rog eu frumos ca de la anul să puneți capăt acestui circ grecesc. Dați-ne lumina din candelele voastre, așa cum ni-l dați pe Sfântul Duh prin mâinile voastre și nu trebuie să vă duceți după el la Ierusalim.” Dar e uimit apoi el însuși de consecințele acestei sincerități. „E incredibil câtă dușmănie mi-au adus articolele mele despre lumina de la Ierusalim […] Oamenii vor să audă numai ce le place. Cât trebuie să mai îmbătrânesc ca să înțeleg asta? Îmi pare rău dacă am tulburat pe cineva. Scuza mea este că spun ce gândesc: altfel m-aș sufoca.” Rostind însă ce gândește îi și provoacă pe acei nelipsiți pricepuți în toate, gata să conteste și să insulte: „Toată lumea știe, toată lumea te învață, nimeni nu are îndoieli și întrebări de când a descoperit wikipedia.”
Spune ce gândește, dar cu argumente și fără mitocănii. Și o spune oricui, chiar și unui senator, devenit ministru „al românilor de pretutindeni”. Care, cu ocazia „zilei” dedicate acestora, produce un fel de circulară festivă pe care o transmite urbi et orbi. Asta s-a întâmplat prin 2011. Epistola ministerială ajunge și la părintele Ioan-Florin, care iar nu poate tăcea și-i răspunde devastator printr-o scrisoare deschisă, veritabilă capodoperă a genului polemic, frizând pe alocuri pamfletul: „… de douăzeci de ani mă simt, în fiecare zi, mințit, furat și umilit în țara mea și […] am obosit să devin vrednic printre șmecheri, canalii politice și «băieți deștepți» […] Sărbătorile adevărate sunt atunci când ești acasă, nu când te afli «pretutindeni» / Iertați-mă, dar n-am nevoie să-mi amintiți dvs de «valorile românești». Ocupați-vă de ele în țară, acolo unde «cultura și valorile românești» sunt lăsate în paragină.” Reacția destinatarului, tipul care se aferează spre a-și justifica sinecura, a fost asemenea personajului care a văzut prima girafă: a pus la îndoială existența expeditorului! Scrisoarea e reprodusă integral și în acest „jurnal” și poate fi socotită un pilon în jurul căruia se concentrează toate celelalte amărăciuni pe care i le provoacă cea de a doua față, cea actuală, a Țării. Cum este, de pildă, tragedia de la clubul „Colectiv”: „Guvernul român este autorul moral al catastrofei din clubul Colectiv și, ca orice criminal, se întoarce primul la locul faptei și declară doliu național, ca să ne arate că-i pasă. Însă îi pasă cu adevărat doar de fotolii și de girofaruri.” Și asta dintr-un motiv foarte simplu, aflat la vedere și pe care tot românul e nevoit să-l suporte într-un fel sau altul: „Șpaga este substanța vitală a statului român, plasma care curge prin venele instituțiilor sale și hrănește sistemul de la cap până la ultimele capilare.”
Despre relațiile d-sale privind intimitatea cea mai profundă, aceea cu Tatăl și cu cele mai apropiate și mai dragi ființe, părintele Ioan-Florin se sfiește să vorbească, iar atunci când o face, se exprimă cu o mare și ocrotitoare discreție. Tocmai de aceea, aș încheia aceste prea sumare însemnări cu o frază care mi se pare, în această carte, cea mai frumoasă și reprezentativă pentru autorul ei. E vorba de momentul când contemplă cu tainică tandrețe prima fotografie pe care le-a făcut-o fetelor sale, la țărmul oceanului, imediat după stabilirea în Scoția: „Abia calcă și privesc în jos, toate trei, cu expresii îngrijorate, ca și cum ar păși pe nisipuri mișcătoare. Tot acolo sunt și eu, în spatele camerei, dar eu nu sunt îngrijorat de nisipurile mișcătoare. Eu știu că, de voi și umbla în mijlocul morții, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine ești.” Se distinge în filigranul acestei spontane reflecții ceea ce Thomas Mann numea Innerlichckeit – aici, cu sensul de cea mai adâncă interioritate a unui suflet dedicat semenilor și întemeiat pe convingerea că – să luăm aminte! – „Iubirea este înaintea credinței […] Credința nu se poate naște decât din iubire. Asta spune Evanghelia de la un capăt la altul. Numai credința fanaticilor se naște din legi și dogme.” Amin.


  • Ioan-Florin Florescu, Jurnal scoțian, Iași, Polirom, 2017.
    ** Mircea Anghelescu, Blogul și literatura, în „România literară”, nr. 37/2017 p. 7.

Radu CIOBANU

467

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.