Un preşedinte voluntar pentru rostirea românească

Share Button

Interviu cu  Dr. ALA MÎNDÎCANU, preşedinta asociaţiei  Comunitatea Moldovenilor din Quebéc, vicepreşedinta Asociaţiei Culturale Române, Montréal, Canada

Volubilă. Zâmbitoare. Amicală. Fermă şi activă. Din primul moment înţelegi că e o persoană inventivă, cu voinţa şi  perseverenţa de a finaliza cele propuse. Fară aroganţă, se prezintă prin ceeea ce face. Vorbeşte cu accent moldovenesc, îndulcind anumite sunete. Impune o anume claritate a opiniilor. Lucru vizibil dintru început. Ne-am întâlnit la fix, ca şi când ar fi fost  prestabilit, la intrarea în Centrul Comunitar, de la 6767 Côte-des-Neiges, din Montréal. Am senzaţia ciudată că ne-am cunoscut cândva, iar acum ne-am revăzut. Asta datorită forţei sale de comunicare, desigur. E un magnetism al prieteniei care funcţioneaza ad-hoc. Ala se impune fără să fie scorţoasă, sau cu aer de superioritate. Ne va fi gazdă  pentru o suită de convorbiri cu artişti români stabiliţi în această parte de lume. Ne însoţeşte în biroul său. Are calitatea de preşedinte al  asociaţiei Comunitatea Moldovenilor din Québec şi, mai nou, cea de vicepreşedinte a Asociaţiei Culturale Române. Asociaţiile partenere, ACR şi CMQ, au din partea primăriei un birou şi acces la sălile de întruniri. Biroul este dotat cu aparatură modernă, obţinută din proiectele realizate în cei şase ani de activitate. Masa din dreapta e rezervată  hărţii României, în care apele şi munţii au luat chipul  scriitorilor  de seamă. Fiecare cu fotografia sa. Fotografia lui Mihai Eminescu se află la loc de cinste, alături de cea a lui Grigore Vieru. Desigur, asta spune mult. Aici e punctul sensibil. Mă gândesc admirativ că este nora lui Valentin Mândâcanu, cel care a scris eseul „Veşmântul fiinţei noastre” în 1988, lucrare ce a trezit manifestările sutelor de mii de basarabeni pentru recunoaşterea limbii române şi trecerea la alfabetul latin, dincolo de Prut. A fost şi ea, alături de întreaga familie, au  strigat împreună „Limbă, alfabet!”,  au sperat şi au riscat, învingând în cele din urmă. Ala este autoarea unui volum de publicistică, „Dor de Libertate”, apărut la Chişinău în 2007, în care putem găsi reminiscenţele acelor vremuri frumoase… Îmi păstrez vorbele pentru  convorbirea care va urma. Ala nu se instalează în fotoliu, protocolar. Are mereu ceva de făcut. Îmi pune la dispozitie dictafonul, şi-a pregătit şi aparatul foto…

Dacă era să-ţi solicit o întrevedere pe vremea când erai deputat în Parlamentul Republicii Moldova, oare tot aşa de  uşor ai fi acceptat?

Dragă Veronica, să ştii ca aşa era şi pe atunci, numărul meu de telefon mobil îl cunoştea toată lumea, eram sunată la orice oră de zi şi noapte. Am fost mereu accesibilă celor care au nevoie de mine şi aşa am rămas. Uneori în detrimentul somnului şi al liniştii celor dragi….

Ai ajuns în parlament luptând pentru o cauză nobilă, istorică… Alături de soţul Emil şi de tata-socru, ai fost lângă cei mulţi. Sentimentele au fost de ardere, de flacără. Vorbeşte-ne de acele momente…

Tatăl-socru, Valentin Mândâcanu, a jucat un rol important în declanşarea Mişcării de eliberare naţională în Basarabia. Eseul său „Veşmântul fiinţei noastre”, despre faptul că vorbim româneşte şi că alfabetul trebuie să ne fie latin şi nu rus, a fost acea „buturugă mică” ce a făcut să se răstoarne „carul mare” şi să se declanşeze mişcarea naţională pentru limba română şi alfabetul latin, care a cuprins în câteva luni toată Basarabia. Anii 1988 – 1991 au fost cei mai fericiţi în viaţa mea şi a familiei mele. Îmi amintesc cum ne întrebam, eu şi soţul, participant activ şi el la revoluţie, oare cât poate să dureze această stare de fericire, de speranţă şi de inspiraţie… Totul ne părea posibil – democratizarea societăţii, ieşirea din imperiu, apropierea de România… Multă lume a trecut prin această stare de euforie. Din păcate, revoluţiile se termină repede, de cele mai multe ori altfel decât ne-am dorit, iar rutina reformelor ce presupune multă muncă, sacrificiu şi calificare este obositoare. Societatea, o spun cu multă tristeţe,  nu era pregătită pentru instaurarea unui nou sistem economic, social, politic. Cred că, în mare măsură, nici astăzi nu este pregătită…

ala mindicanuAi devenit şi tu lider politic, la un moment dat. Par-tidul tău cerea drepturi  pentru femei. Te poţi numi feministă? Cât aţi reuşit să  rezolvaţi din cele propuse, ştiind conjunctura  istorică, socială şi politică de atunci?

De fapt, Liga Creştin-Democrată a Femeilor, la baza căreia am stat şi eu, s-a născut ca o asociaţie neguvernamentală, nu ca partid. În primăvara anului 1989 a apărut ideea creării unei mişcări care să înlocuiască structurile comuniste ale femeilor. Eu eram deja implicată în Mişcarea de eliberare naţională, fiind unica femeie în comitetul său executiv. Am observat că pe la adunările femeilor au început să vină şi să fie foarte active tot persoane care erau şi în fruntea structurilor partinice de profil. Am sesizat că e posibilă deturnarea mişcării femeilor. Şi atunci am intervenit cu câteva prietene şi am adus-o în fruntea Ligii pe Leonida Lari, scriitoare, poetă talentată, iubită şi respectată în Republica Moldova pentru poziţia sa intransigentă faţă de sistemul totalitar sovietic. Leonida Lari a fost prima preşedintă a Ligii Femeilor, cu ea am mers la demonstraţii, am cerut revenirea la limba română, la alfabetul latin, am stat în faţa tancurilor. După ce Leonida a devenit parlamentar în România, adică în 1992, preşedinta Ligii a  devenit Lidia Istrati, deputat în primul parlament al Republicii Moldova, scriitoare şi ea, lider recunoscut. Atunci, în 1992, Liga Creştin-Democrată a Femeilor a primit de la Ministerul Justiţiei licenţa de partid politic. În 1994 am participat pentru prima oară la alegerile parlamentare în cadrul unei alianţe electorale alături de alte partide democratice. Lidia Istrati şi eu am devenit deputaţi în parlament. Între timp apăruse şi un alt partid de femei, care însă a decis să meargă la alegeri aparte, de unul singur, şi nu a trecut pragul electoral. Abia în Parlament am început să studiez mai îndeaproape legislaţia internaţională privind drepturile femeilor, am început să învăţ engleza şi să mă documentez mai serios. În 1995 am participat la Conferinţa a IV-a mondială a Femeilor de la Beijing,  apoi am  trecut diferite stagii la ONU, în Marea Britanie, Suedia etc. În 1997, dna Lidia Istrati a decedat după o boală necruţătoare, şi eu am fost aleasă preşedinte al LCDF. La alegerile parlamentare din 1998, LCDF şi-a repetat succesul şi eu am fost aleasă pentru a doua oară ca deputat. Având deja experienţă în domeniul egalităţii de gen, am devenit vicepreşedinte al Comisiei pentru Drepturile Omului şi preşedinte al Subcomisiei pentru oportunităţi egale (desfiinţată ulterior). Aici am avut mai multe iniţiative, propuneri legislative, unele acceptate de parlament, altele – nu, dar toate aceste evenimente nu pot fi descrise într-un interviu, luând prea mult spaţiu. Vă spun doar că am participat la adoptarea Constituţiei Republicii Moldova, şi am votat „contra” din cauza articolului 13 care spunea că „limba moldovenească este limba de stat”, am votat pentru ratificarea convenţiilor în domeniul drepturilor omului, am contribuit la perfecţionarea cadrului juridic naţional privind drepturile femeilor. În 2000 am susţinut teza de doctor în promovarea drepturilor femeilor.

După 8 ani de activitate parlamentară ai lucrat ca redactor-şef al unui hebdomadar şi mai apoi ai intrat în pedagogie, devenind decan al Facultăţii de comunicare şi jurnalism la Universitatea Liberă Internaţională din Moldova. Cât de importantă este pentru tine meseria de a-i dăscăli pe tineri?

Eu vin dintr-o familie de învăţători, aşa că pedagogia îmi este în sânge, dacă putem spune aşa. La Facultatea de jurnalism şi comunicare am venit în 2004 cu o experienţă de mai mulţi ani în domeniu, trecând toate treptele meseriei, de la corector la o revistă pentru copii până la redactor-şef al unui hebdomadar. Consider că  este extrem de important ca în învăţământ să fie invitate  persoane cu experienţă în domeniu, nu doar teoreticieni şi deţinători de doctorate. Aici, în Canada, din câte am văzut, cei care predau la colegii şi universităţi sunt oameni cu o mare experienţă  în domeniile lor. Îmi amintesc că pe timpul când făceam facultatea la Chişinău  aveam profesori in jurnalism care nu au lucrat nicio zi la vreo redacţie. Ceea ce am încercat eu la facultate a fost o abordare nouă, după mine, a procesului educaţional, aş numi-o mai curând parteneriat cu studenţii, când mergi alături de ei pe acelaşi drum al cunoştinţelor teoretice şi practice şi îi ghidezi pas cu pas, descoperindu-le pe parcurs tainele meseriei.

Ce anume le-ai dăruit studenţilor şi ce anume crezi că păstrează ca bun spiritual, în afara cunoştinţelor teoretice sau practice?

În pedagogie, personalitatea profesorului este crucială. Nu doar cunoştinţele teoretice şi calificarea dascălului contează, ci şi moralitatea sa, dragostea pentru oameni, corectitudinea, onestitatea. Primesc şi astăzi scrisori de recunoştinţă de la foştii mei studenţi. Chiar acum, recent, am primit mai multe felicitări de la foşti studenţi. Vreau să citez aici un mesaj primit de la una din studentele mele venite la masterat din domenul practic, azi doctor în ştiinţe, profesoară şi ea: „Mult stimată dnă Mîndîcanu, vă aduc sincere felitări cu ocazia zilei pedagogului. Sunt fericită că am avut ocazia să învăţ  atâtea  lucruri extrem de importante de la dvs şi pe care le aplic acum cu succes în practică”.

Ai menţionat în discuţiile anterioare, cu o  tonalitate  specială, subtil afectuoasă, numele regretatului poet Grigore Vieru. Ce amintiri te leagă de el?

De poetul Grigore Vieru mă leagă multe amintiri frumoase. Am avut mereu o mare admiraţie pentru creaţia sa şi pentru felul său de a fi. Una din întâlnirile memorabile cu dumnealui a fost chiar la Timişoara, în februare 2001, unde ne-am văzut în trei – eu, Grigore Vieru şi Nicolae Corneanu, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit al Banatului, o personalitate extraordinară, în timpul unei delegaţii. Trebuie să spun că Timişoara anului 2001 m-a impresionat nespus prin arhitectura sa şi prin atmosfera europeană. Amintirea acelei vizite la Timişoara îmi încălzeşte şi azi sufletul. Grigore Vieru m-a invitat să-l însoţesc la Mitropolit.  Atunci l-am cunoscut pe Mitropolitul Nicolae Corneanu, care mi-a lăsat o impresie deosebită prin felul său de a vorbi, calm şi convingător, dar şi prin faptele sale creştineşti. Acolo am aflat mai multe despre istoria Mitropoliei, am auzit pentru prima oară că la iniţiativa Motropolitului, la Timişoara, credincioşii de diferite confesii, ortodocşi, catolici, protestanţi, musulmani, evrei ş.a.m.d.,  se respectă şi se felicită reciproc la sărbătorile religioase, se vizitează în zilele sfinte şi îşi urează sănătate. Mi s-a părut fantastică şi în spiritul Domnului această experienţă, nemaivăzută de mine nicăieri, nici până atunci, nici după. Tot în acea călătorie am aflat că Grigore Vieru nu scrie doar poezie, ci şi muzică. Era o nouă activitate pentru el. Mi-a pus să ascult câteva casete cu melodii scrise de el şi interpretate de un cor de copii din Chişinău. Am rămas încântată să aflu o nouă faţetă a talentului său.

Cum ai ajuns la Montreal? Decizia de a schimba viaţa radical, mai ales  când ai deja nepoţi, este, după mine, una curajoasă, cu o motivaţie serioasă la bază…

Decizia familiei mele de a schimba radical mersul lucrurilor a  avut câteva temeiuri. Unul era de ordin politic. Electoratul a votat în 2001 şi în 2005 cum a votat şi a adus la guvernare partidul comunist, lucru inacceptabil pentru familia nostră care a fost în primele rânduri ale Mişcării de eliberare naţională. Atmosfera la Chişinău era tot mai încărcată, a început o nouă perioadă nefastă, a ofensivei vechii mentalităţi; corupţia, materială şi morală, a căpătat proporţii uriaşe, idealurile naţionale erau marginalizate. Nu mai credeam că se poate face ceva în următorii 20 de ani. Al doilea temei era viitorul copiilor şi nepoţilor mei, care îmi părea tot mai sumbru şi nesigur în condiţiile unui stat falit. Astfel că atunci când a apărut ocazia, am urmat copiii şi am făcut pasul decisiv, lucru deloc uşor la anii mei, şi am schimbat radical soarta. Sigur că nu m-am rupt de locul de origine, de Chişinău legându-mă multe fire. Şi eu şi soţul mergem mereu la baştină şi pot spune că facem naveta, fiind în continuare bine ancoraţi în realităţile de la Chişinău. Sângele apă nu se face…

Praguri de trecut avem cu toţii. De unde ai forţa necesară pentru a înfrunta greutăţile? Să fie oare  luată din anii de luptă pentru o cauză nobilă?

Dacă ai un Crez şi o Cauză nobilă, nu există praguri de netrecut.  În popor se spune: bine faci – bine găseşti. Echilibrul dintre interior (suflet) şi exterior (cei din jurul tău) îţi dă puteri şi te ţine calm. Familia, prietenii, voluntariatul în folosul comunităţii, toate împreună îmi dau puteri.

Aş dori să aflăm care sunt cele mai importante activităţi culturale pe care  le-aţi organizat  la Montreal, cei doi parteneri, ACR şi CMQ, tot pentru  binele şi renumele limbii şi culturii române…

Despre activităţile Asociaţiei Culturale Române şi ale Comu-nităţii Moldovenilor din Québec mai bine să vorbească alţii. Am primit, de exemplu, frumoase cuvinte de apreciere din partea lui Stephen Harper, primul ministru al Canadei, din partea preşedinţilor Klaus Iohannis şi Nicolae Timofti. Vă pot sugera să vedeţi broşurile anuale editate de-a lungul celor şase ani de activitate. Vedeţi site-ul nostru www.moldovaquebec şi veţi găsi acolo şi evenimentele noastre lunare. Am organizat numeroase concerte, conferinţe, cluburi, seminarii, servicii consulare, expoziţii etc. Anual orga-nizăm Ziua Limbii Române, i-am avut ca oaspeţi de-a lungul timpului pe Cristi Aldea-Teodorovici, Pavel şi Cleopatra Stratan, formaţia Zdob şi Zdub, compozitorul Eugen Doga, intepreţii Mihai Ciobanu, Vitalie Dani, Nicolae şi Isidor Glib. Membrii Clubului de Aur au întruniri săptămânale, iar proiectele de cooperare intergeneraţională la care participă montrealezi de toate vârstele, originari din România şi din Republica Moldova, sunt înalt apreciate de comunitatea de limba română. Nu pot să nu menţionez coaborarea cu instrumentiştii montrealezi, originari de pe ambele maluri ale Prutului, reuniţi sub bagheta Maestrului în Arte, Nicolae Mărgineanu, vicepreşedinte ACR.

Tot ceea ce întreprindeţi sunt activităţi de voluntariat. V-ati făcut remarcaţi. Ce s-ar mai putea adăuga aici?

În activitatea comunitară nici nu se poate altfel. Ori e voluntariat pentru o cauză, ori e business. Văd că vin din urmă forţe tinere, lucru care mă bucură nespus. Asta, de fapt, ar fi satisfacţia mea cea mare: să ştiu că ceea ce am clădit în timp nu se pierde…

Viitorul într-un proiect, cum sună? Succint, desigur.

Ne gândim la proiecte viitoare, dar nu le face publice înainte de vreme. Vă asigur că vor fi frumoase şi vor aduce mari satisfacţii participanţilor la ele.

Mult succes şi felicitari!

Veronica BALAJ

0

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.