Un mare apologet contemporan: Ravi Zacharias

Share Button

A raţiocina – sau “Cina Raţiunii”

Dacă vrei să pari – sau chiar să fii – mai sofisticat ca alţii în gândire, foloseşti acest verb. Vasăzică: noi, oamenii de rând raţionăm – dar o ceată de aleşi au depăşit faza – ei raţiocinează. (Iar sensul cuvântului tocmai acesta este, a raţiona cu skepsis; cu mult echilibru şi multă subtilitate. E cam diferenţa dintre noţiune şi concept.) Am început în acest fel acest articol, din două motive: Autorul pe care-l avem în vizor, chiar raţionează cu multă subtilitate, dând dovadă de mult echilibru în prezentarea  dovezilor logice ale existenţei lui Dumnezeu. (“Somnul raţiunii produce monştri”… Dar cina raţiunii: a sta la masă cu conceptele, elemente ale gândirii umane, poate fi  de real  folos!)

Pe de  altă parte, în privinţa limbajului există o tendinţă generală  a societăţii, de a complica lucrurile, folosind  cuvinte “preţioase”. Astfel încât nu mai zicem “experienţă”, ci expertiză, un lucru/ eveniment nu mai este spectaculos, ci “spectacular” ş.a.m.d. Până acolo, încât nu mai spunem: abia atunci mi-am dat seama că mama a murit, ci: “am realizat moartea mamei mele” (ca şi când aş fi participat cu ceva la aceasta). Această tendinţă produce multe exprimări circulare, fraze eliptice, care mai mult îl încurcă pe cititor, decât să-l lumineze.

Probabil că vreo câţiva dintre cititorii acestui articol l-au citit şi pe cel despre cartea lui Gabriel Liiceanu, Continentele insomniei. Şi amintesc acest lucru fiindcă există o similitudine  între cartea lui Liiceanu şi cea semnată de Ravi Zaharia, intitulată clar şi concis: Poate omul să trăiască fără Dumnezeu? Dacă primul, “certat” cu filosofia – ştiţi la ce facem aluzie – încearcă să interpreteze acest domeniu prin religie şi literatură, aducând filosofia mai aproape de noi, cititori obişnuiţi (într-un plan social mai larg, general), americanul de origine indiană R.Z. discută religia prin filosofie şi poezie. De fapt, nu chiar religia în sine, ci existenţa lui  Dumnezeu.

Este o întreprindere îndrăzneaţă, mai ales în  contextul – de fapt contextele – actual(e), când primează pluralitatea ideilor şi fragmentarea adevărului. Relativismul şi scepticismul au atins cote atât de înalte, încât omul contemporan nu mai poate crede într-un singur adevăr, adică nu mai  are valori absolute. Absoluturile gândirii dintodeauna nu mai au trecere în faţa lui. (Absoluturile – numite şi “absoluţi” – sunt valorile pure, divine, adică existând în sine şi pentru sine; ele sugerează o Existenţă primordială, necreată, autonomă, acel fundament ontic ultim sau Cauză Primă care nu depinde şi nu este determinată de nimic. Şi – fiind vorba în ultimă analiză despre Dumnezeu – marxismul minimalizează acest concept filosofic, alegirizându-l (cum era şi de aşteptat!).

…Dar să ne întoarcem la cartea lui R. Zaharias. Născut în India, la Madras, bun cunoscător al  hinduismului şi al culturii acestei ţări imense, cu studii teologice în SUA şi Anglia (Cambridge), R.Z. emigrează în Canada şi în final se stabileşte în Atlanta, Georgia, unde întemeiază o fundaţie care-i poartă numele. A conferenţiat pe teme religioase, făcând apologia  creştinismului, în peste 50 de ţări, în mai toate marile universităţi ale lumii; fiind de multă vreme o persoană publică, este autor al mai multor cărţi apologetice, ţinând  în acelaşi timp şi o emisiune radiofonică săptămânală.

Cartea  lui Zacharias se împarte în trei secţiuni, ale căror titluri vorbesc de la  sine: I: Antiteismul este viu şi are consecinţe mortale; II: Ce dă sens vieţii; III: Cine este Isus (şi de ce contează acest lucru). Să le luăm pe rând, făcându-le o  prezentare succintă – fiindcă, oricum fără lectura integrală a cărţii, tot nu vom înţelege mare lucru. Dar, ca şi cea semnată de Liiceanu (care şi ea provine din prelegeri şi conferinţe publice), cartea  pe care o avem în faţă ne “obligă” să gândim pe cont propriu şi să  descoperim o soluţie personală legată de sensul vieţii. Temă care interesează pe orice muritor, muritorul “de rând”, nu numai pe gânditor. Iar căutarea sensului ne duce mai departe la scopul vieţii şi la destin, la problema dragostei şi a morţii… Cu alte cuvinte, face din noi, din fiecare un filosof!

Înainte de toate, trebuie să remarcăm faptul că R. Zacharias preferă pentru ateism termenul anti-teism. Antiteismul este un ateism militant, care încearcă să convingă pe toată lumea de adevărul lui. (Nimic nou sub soare: acelaşi lucru îl  fac şi – toate – religiile!). Şi, pentru a-şi atinge scopul, atacul  principal s-a data asupra minţii, adică asupra universităţilor şi studenţilor : “Principalul mijloc de realizare a acestui deziderat  a fost luarea în stăpânire a fortăreţelor intelectuale…, sub o salvă de atacuri “erudite” concentrate împotriva lor, s-a realizat modificarea structurii de plauzibilitate pentru credinţa în Dumnezeu…” (R.Z.)

Apoi, autorul a înţeles un lucru esenţial: cântecele –  folclorul unui popor (atât cel  popular, cât şi cel cult) exprimă sufletul unui popor. Mai cu seamă că, în mod catastrofal –  apud F.M. Dostoievski – evoluţia lumii a fost următoarea: mai întâi arta s-a inspirat din realitate; în faza a doua, realitatea s-a inspirat din artă; iar la sfârşit, viaţa/realitatea a îmbrăţişat principiile artei ca pe nişte principii călăuzitoare (Aşa că, nu viaţa bate arta, ci viceversa!). Şi atunci nu are mare dreptate premonitorie Poetul, când zice: “Lumea-i cum este, şi ca dânsa suntem noi”? Liiceanu constată şi el în cartea sa că literatura ultimelor secole – şi mai cu seamă romanele – reflectă exemplar şi înregistrează falimentul moralei; declinul familiei creştine moderne. (N. Breban, într-o conferinţă academică declara:  “Arta nu poate fi morală… Noi nu facem decât să descriem realităţile vieţii aşa cum le vedem şi le cunoaştem.” Avem aici dovada clară a închiderii cercului: arta descrie viaţa – viaţa se lasă influenţată covârşitor, este determinată de falsul model moral al artei!

În a doua parte a cărţii, R.Z. se preocupă de SENS – ce anume dă sens vieţii (Ştiinţa de a şti şi arta de a trăi = subtitlu). În această privinţă, pornind de la  Shakespeare,  el decelează patru faze în viaţa omului, care conferă sens: mirarea (copilărească),  adevărul (adolescentin), iubirea (tinereţii) şi siguranţa (bătrâneţii).  Capacitatea copilului de a se mira în faţa lucrurilor simple – pentru el, adevărate miracole – de  a se lăsa încântat de fantezia basmelor dispare-ntr-o bună zi, când începe căutarea după adevăr a adolescentului. Adevărul tinereţii este iubirea care, sedimentată în  timp se transformă în siguranţa vârstei a patra. Adevărul este o specie “pe cale de dispariţie” (un subtitlu al secţiunii a doua). Iar “folositoarele chinuri ale dragostei” – un alt subtitul – produc înţelepciunea omului matur; certitudinile la care ajungem (dacă ajungem!) în viaţă, ca la nişte concluzii obligatorii conferă siguranţa vieţii. Oricât ar fi omul de superficial, apropierea bătrâneţii şi a morţii inerente îi dau de gândit. (Complexul BBL, vorba unui autor: boală-bătrâneţe-moarte.)

Fiecare om are filosofia lui de viaţă – aspecte majore care se discută uneori seara în familie, în jurul mesei din sufragerie. Cei mai mulţi dintre noi practicăm o filosofie după ureche, “de buzunar”, acordând prea mult credit ideilor proprii. Dar faptul că există atâtea “adevăruri personale”, paralele, nu justifică fragmentarea Adevărului care este absolut şi poate fi cunoscut. Tocmai acesta este subiectul secţiunii a treia care demonstrează logic şi raţional faptul că numai prin crucea lui Hristos omul poate avea câştig de cauză în aflarea adevărului. (Autorul introduce aşadar problema suferinţei, care este general-umană.) Spre deosebire de filosofii de sistem, Fiul întrupat al lui Dumnezeu descrie cel mai bine natura umană, pentru că a cunoscut-o din interior. De aceea, întrebările cărturarilor şi fariseilor nu-l iau prin surprindere, şi nici tendenţioasa întrebare “filozofică” a lui Pilat: Ce este adevărul? (Totuşi, omenirea trebuie să-i fie veşnic recunoscătoare guvernatorului roman, fiindcă datorită aceste curiozităţi a lui ştim noi astăzi că adevărul nu este un concept, ci o Persoană! Cine ar putea cunoaşte mai bine omul decât Creatorul lui?)

Studiind viaţa şi preceptele lui Isus Hristos putem afla principiile clăuzitoare în viaţă, prin care şi viaţa noastră poate căpăta un Sens. Această parte a treia vorbeşte despre Dilema omenirii, Căutarea filosofilor, Centrul de interes al istoricului – toate subtitluri. Deşi n-a lăsat nimic scris de mâna Sa, Isus a dus o viaţă nepătată, exemplară (“Cine dintre voi mă poate dovedi de păcat?). Din predicile – Predica de pe Munte = constituţia Împărăţiei – şi din parabolele Sale, mai mult decât din tomurile grele ale filosofilor, putem desprinde toate principiile de viaţă necesare vieţii umane. Cât despre dogma sau doctrina creştină, apostolii – în epistolele biblice  – au dus mai departe ce a început Învăţătorul lor să îi înveţe când trăia printre ei..

Chintesenţa – a Cincea esenţă

Un alt termen important în discuţia noastră (noţiune? – concept?) este chintesenţa, care în vorbirea curentă înseamnă esenţa cea mai pură a unui lucru sau element. Miezul, lamura – floarea. Dar filosofii l-au folosit încă din antichitate cu sensul de a cincea esenţă a lumii – după celelalte patru: pământ, apă, aer şi foc. Iar această a cincea substanţă a fost considerată eterul, element inefabil care umple spaţiile interplanetare, intrând şi în componenţa corpurilor cereşti; substanţa eterată este cel mai subtil element din natură. Iar miezul problemei noastre ca oameni – cea discutată de R.Z. în cartea sa – este dacă se poate ajunge la esenţe – Bine, Frumos, Adevăr – independent de Dumnezeu, care este (în formularea filosofiei presocratice şi eleate) substanţa intimă şi esenţa ultimă a universului. Omul suportă cu greu “povara slavei”: faptul că Dumnezeu este această realitate ultimă a gândirii umane. Şi atunci el ce face?… Se angreanează în “jocuri mortale de cuvinte”, care sunt caracteristice umanismului materialist – antiteismului. Prin ele se încearcă relativizarea adevărului, care este unic şi etern.

În cartea lui Zacharias sunt evocaţi, convocaţi la discuţie mai mulţi filosofi clasici şi contemporani: Kant, Hegel, Nietzsche, Kirkegaard, dar şi poeţi, cântăreţi, savanţi şi oameni de cultură (cunoscutul şi multasculatul fizician agnostic Stephen Hawking, scriitorul creştin C.S.Lewis şi mulţi alţii). Omul are întipărit în el chipul lui Dumnezeu, trupul lui este un “templu” al Duhului, de aceea cartea vorbeşte pe larg despre moralitate – speranţă şi sens. Toţi trăim în baza unor principii de viaţă alese de noi – concluzii prealabile. Dar lipsa de “responsabilitate transcendentă” (omul e de părere că nu e strict necesar să crezi în Dumnezeu şi în Fiul Său, aşa că vieţuieşte ca şi când n-ar exista) produce în viaţa omului alienare şi înstrăinare: de sinele propriu – de semeni – de Dumnezeu.

Dumnezeu vine în ajutorul nostru, ne iasă în cale/în întâmpinare, pentru că el este Persoană (personalitate), iubire şi comunicare. El vrea să stea de vorbă cu noi (avem la dispoziţie Scriptura). Toată istoria omenirii – şi nu doar a filosofiei – este o expresie a “suferinţelor îndurate în căutarea după sens” (Imm. Kant). De aceea, cele patru întrebări fundamenale ale vieţii, la care fiecare om trebuie să(-şi) răspundă sunt: origine, sens, moralitate, destin. De unde venim – încotro ne-ndreptăm – ce alegeri morale facem. Toate acestea fiind îndreptate în direcţia construirii unui destin. Dumnezeu are un  scop pentru viaţa fiecărui om în parte – iar omul nu are decât să descopere acest scop şi să-l pună în lucrare, în beneficiu propriu, dar şi pentru zidirea în invizibil a Împărăţiei Cereşti.

Cartea se încheie cu o anexă cuprinzând întrebări care i s-au pus conferenţiarului R. Zacharias la diferite întâlniri, de către studenţi sau profesori. Mulţi se declară nedumeriţi de ce un indian prin naştere n-a îmbrăţişat hinduismul cu milioanele lui de zei; alţii caută justificări ateismului, întrebându-se de ce alte religii în afară de creştinism n-ar fi şi ele valabile (conform aserţiunii ecumenice că “toate cărările duc în vârful muntelui”). Multe din întrebările care i s-au pus de-a lungul timpului sunt obraznice, tendenţioase şi agresive, dar Zacharias le demontează cu pricepere, doxă apologetică, aducând argumente logice. El chiar foloseşte legile logicii formale şi principii filosofice (de tipul teză, antiteză – sinteză) în timpul demonstraţiilor sale. De aceea cartea nu este uşor de citit, presupune un oarecare efort intelectual, exerciţiu de lectură şi o atenţie sporită; dar şi o pregătire şcolară peste medie, chiar dacă stilul nu este supraspecializat sau elitist-intelectualist.

Vorbind acum, în final, despre carte ca obiect editorial, putem spune că am citit o carte folositoare, excelent tradusă, pentru care  în numele Dvs., al cititorilor aduc mulţumiri Editurii orădene şi traducătorului Natan Mladin, care dovedeşte o extraordinară cunoaştere a limbii române. Coperta este frumoasă şi sugestivă, tiparul – realizat la Debrecen, în Ungaria – este şi el profesionist. O singură nedumerire poate avea citorul atent: de ce cartea are “două” titluri (în interior, atât pe pagina de gardă cât şi pe coperta interioară, scrie “Poate trăi omul fără Dumnezeu?). Dar acest amănunt, cât şi foarte puţinele greşeli de tipar, nu scad din valoarea ei instructivă, din greutatea logică şi filosofică a demersului cărţii. Din beneficiul spiritual pe care îl poate avea la lectură fiecare cititor în parte. Aşa că vă recomandăm cu căldură această carte.

Remus Valeriu GIORGIONI

* Ravi Zacharias, Poate omul să trăiască fără Dumnezeu?, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2009

133

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.




Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.