Tom Edward Phillips

Share Button

Viața după război

 

Unele lucruri nu se schimbă niciodată.

Tufișurile din grădină se agită precum bărbile

teologilor în veşnică gâlceavă în timp ce pumnii portocalii

ai fructelor pasiunii se camuflează printre frunze.

Cerul tânjeşte după depărtări nemăsurate

și soarele nu ascunde nimic.

Iar în amurg, renunţă la toate în favoarea lunii.

Când se aud pe străzi murmure la ore mici

amintiți-vă că există cineva care hotărăşte dacă se merge acasă sau se merge mai departe,

împingând noaptea pe calea către sfârşitul vremurilor bune

întru dimineaţa ce-i va urma năucită de bombardamente.

Măcar avem din nou cafea.

Toate astea ne iau minţile, radioul,

vocile liniștite care ne asigură că totul este în ordine,

metaforele încrustate ca niște scoici

în fiecare anunț, tresărirea

voastră aproape imperceptibilă atunci când auziţi

cum cineva vă strecoară o foaie volantă pe sub ușă.

Lucrurile nu se schimbă niciodată.

Oamenii își poartă tăcerea ca pe o scufie.

Să-i apere împotriva înecului.

Au fost părinți. Sau frați. Sau şi una. Şi alta.

Sunt cei pe care nu-i surprinde nimic,

cei care nu mai întorc privirea în sus

atunci când un avion cu reacţie survoelază orașul,

profilându-se pe cerul portocaliu,

croindu-şi drum printre turnuri.

 

Frică de zbor

 

În fiecare noapte,

avioanele cu reacţie se înfig în mare,

vocea ei şoptită, care te linişteşte:

Dormi, dragostea mea, este doar un vis –

până când teama va mitralia tavanul din aer

ca nişte reflectoare, ca un convoi

de camioane cu prelată îndreptându-se către est.

A reînceput războiul? În ziare

nu scrie nimic. Camerele noastre sunt pline

cu plase pentru cumpărături, facturi neplătite,

obstacole pentru cei ce suferă de insomnie, totul e vraişte.

Nici unul dintre noi nu are idee ce se întâmplă.

Zorii care bântuie fereastra

sunt doar o scamatorie a luminii.

Omul din cadrul uşii fumează,

verificându-şi câmpul de tragere.

 

Egdon Road

 

Uneori, seara, destul de târziu, magazinul luminat din colț

vinde batoane de ciocolată, hârtie igienică și lapte.

Aleea cea lungă ajunge până la un café-bar sau în dreptul unor apartamente, în funcție de direcția din care te uiți.

Ca într-o bătălie fulger, contraatacurile șoferilor în intersecții;

departe în spate, casele printre felinarele de pe stradă.

Un liliac singuratic ca un avion zburând în tonouri

de-a lungul grădinilor din fața caselor,

poate un pipistrellus care te urmărește până acasă.

 

Exact în faţa navei

 

Glazura apei la frontieră.

Pe chei s-au adunat mormane de bagaje.

Vechii zei au amenințat că-şi vor apăra cuprinsul.

Am verificat biletele, pașapoartele, cetăţeniile.

În timp ce era coborâtă rampa pentru containere,

lanțurile îşi scârţâiau cântecul notelor joase

și, dincolo de docurile tot mai pustii,

o poezie sau – amintirea unei poezii – le-a luat locul.

Cafeaua și rachiul s-au strecurat peste bar.

Ne istovise căldura soarelui,

eram atâţia, așteptând o barcă,

în jurul nostru, reperele costiere şi un far.

La cincizeci de yarzi de chei,

un zgârie-nori plutitor: un zid

de hublouri din care prieteni vremelnici

se aplecau în afară, îşi luau carturile în primire

și strigau ceva ce ar fi putut însemna la revedere.

 

Ellerker Gardens

 

Să înveți să numeri până la șase, așa, din obișnuință,

ca și când, încremenit pe bulevardul Ellerker Gardens, ai privi în fiecare seară perdeaua de foc ce se coboară asupra acoperișurilor Londrei; ca și când ai asculta liniștea dinlăuntrul acelei furtuni, absența unei bombe neexplodate.

Te-ar putea absorbi ceva într-o asemenea măsură, încât

să nu-ți amintești de mușcătura unei insecte, de o întâlnire ratată, de instinctul de supraviețuire datorită căruia nu

te-ai apropiat de casă în timp ce tatăl tău venise și plecase?

Printre scheletele grinzilor împrăștiate de explozie, numai acest eroism de tip banal te-ar fi putut feri de primejdii,

cel puțin într-o anumită măsură, în timp ce căutai

între amnezie și explozie toate minciunile și așteptările destinului, ocrotit înlăuntrul celei de-a șasea dintre tăceri.

 

Somn sfâșiat

 

Din visul unei zile lângă un lac ornamental

unde, printre rhododendroni, tatăl meu pare să dea

niște sfaturi sau, dacă nu el, cel puțin mâna lui

sprijinită pe cotul meu. Sunt insuportabil de treaz,

insomniac prizonier între cearșafurile îmbibate de transpirație și o tăcere de ora trei dimineața care lasă loc

sirenelor de alarmare din oraș și, mai aproape de mine,

flecărelii din stradă a unor pierde-vară care se întorc acasă.

Absența ta mă face mai afectuos.

Pe jumătate nebună din cauza regretelor târzii,

de parcă aici, în perna ta mototolită,

s-ar afla tot ce am fi putut fi vreodată

sau puținul pe care l-ai lăsat în urma ta,

ceasul ce vine mă va chinui precum o-ntreagă săptămână.

 

Înapoi pe raft

 

Fiind aproape la marginea prăpastiei,

s-ar putea să te surprindă

imaginea unei perechi de pantofi pe raftul

unui magazin second-hand care tocmai se închide.

Amurgul zilei de iarnă desființează cerul

complexității: în această lumină

toate mașinile par a fi gri

sau a se întoarce acasă. Garnisite cu paiete,

curelele strălucesc ca și

în recepția hotelului Illyria.

Printre stâncile întărite cu metal ale golfului

urmele fumului de la grătare

sunt ca plecarea unui taxi.

Altcineva îți va purta pantofii.

Traducere de Mircea Dan DUŢĂ

 

 

 

 

673

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.




Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.