Spărgătorul de frontiere la 92 de ani. Convorbire cu Eugen Enea Caraghiaur

Share Button

Privire ageră, scrutătoare, fără  a fi agresivă. Uşoară undă ironică. Agilitate în mişcări. Activ.  O inteligenţă vie, atent la spectacolul lumii. Intuitiv, creator , nedezminţită credinţă pentru ţară şi neam, mărturisită de la primele fraze. Îl întâlnesc în carne şi oase la Montreal şi încerc să-l compar cu cel  din imaginaţia mea, întrucât Prinţul Caraghiaur, cum este cunoscut aici, este o legendă vie.

Ştiu doar că a scris foarte mult, în varii domenii, literatură, un roman în şapte volume, despre  perioada premergătoare războiului al doilea, o frescă incomparabilă, trăită, a publicat eseuri sociologice, studii de istorie, poezii, tratate de economie, a tradus din limba franceză şi invers… Precis  îmi scapă ceva…

A fost condamnat la moarte chiar de un tribunal din Timişoara, a trecut mai multe frontiere fraudulos. O viaţă cât mai multe  romane. Are nenumărate medalii şi distincţii, mi se spune. Percep că este primit onorific, respectuos. Comunitatea românească din Montreal dar şi din Canada îl cunoaşte/recunoaşte ca pe o persoană remarcabilă.

Se prezintă. Poartă şi titlul de Prinţ al Casei Cumane de Panciu (emblemă la care ţine foarte mult, cu acte, mărturii afective, transmise prin viu grai de la alte generaţii). Din documentarea prealabilă, aflu că a scris despre el academicianul din Chişinău, Mihai Cimpoi, în volumul „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia”, 1996, figurează în diferite antologii şi în cunoscutul tom „Un  Dicţionar al scriitorilor români de peste graniţele ţării”, semnat de dr. Aurel Sasu, Cluj-Napoca, 2003 şi 2005, refăcut şi adăugat.

Nu mai  menţionez revistele sau antologiile. Poate ar fi  destul pentru a-mi legitima uimirea să precizez că are la activ peste 60 de  lucrări publicate şi că, la peste 90 de ani, scrie şi dă o admirabilă lecţie de perseverenţă şi putere de-a marca notabil trecerea anilor.

Veronica Balaj: Aveţi privilegiul de-a ne vorbi de la înălţimea vârstei de peste 90 de ani. Ne-aţi condus cu superba limuzină albă prin Montreal, sunteţi un şofer sigur pe el… Recunosc de la bun început că în această convorbire nu voi putea scoate în evidenţă decât puţine dintre reuşitele dv. Multe, neobişnuit de multe şi mai ales în varii domenii, pentru că identitatatea dv. sufletească este  triplă: basarabean, român şi canadian. Cum armonizaţi acestea toate zi de zi?

Eugen Enea Caraghiaur: Fiecare face parte din propria mea existenţă. Am sufletul în trei  învelişuri, am mai spus asta. Nu uit nimic, nu pun pe una mai presus de cealaltă, doar atât cât are dimensiunea în derularea trăită de mine. Sunt canadian, aici am avut libertatea să-mi manifest personalitatea, trăiesc de peste 60 de ani aici, vă imaginaţi ce legătură am cu locurile acestea,  dar nu  pot renunţa la memoria afectivă a copilăriei petrecută în Basarabia, m-am născut în 15 august 1923, la Comrat.

Tatăl meu a fost profesor de matematică, deci sunt basarabean. Invoc aici volumul scris în 1982, „Sufet  basarabean’’, Editura Nagard, Milano, cu o prefaţă de Iosif Constantin  Drăgan. Conjunctura istorică ne-a făcut să schimbăm adesea locul. După o deportare a familiei în Morozovsk, Rusia, în 1940, deşi sau tocmai pentru  că terminasem clasa a zecea în limba rusă, la Chişinău, posedând chiar o dipomă de la Stalin şi o bursă de 400 de ruble,  am  reuşit să ne sustragem trupelor ruseşti, revenind  cu familia la Chişinău.

Apoi, am participat la luptele preliminare de la Cotul Donului, în cadrul batalionului 150 de transmisii al Diviziei a 20-a  române, în calitate de voluntar cu grad de caporal TR. Deveniţi apoi, cetăţeni ai României Mari, am peregrinat din Craiova la Calafat, în multe alte localităţi, am făcut studii de inginerie, la  Facultatea de Mine şi Metalurgie Timişoara, apoi viaţa m-a obligat să străbat  distanţele de la Volga la Saint-Laurent, în America de Nord, prin Serbia, Italia, Franţa, până în Quebec.

Am lucrat în minele din Abitibi, am trecut prin mlaştinile din peninsula Gaspe, am popsit pe malul Atlanticului. Am fost miner, vagonetar, prospector expert în navigaţie, constructor, în fine, inginer geolog cu o competenţă girată, pe când eram în Franţa, de către Universitatea din Nancy. Am adunat o experienţă considerabilă. Dar apropos de faptul că am trei învelişuri sufleteşti, aduc o mică argumentare din cele multe câte s-ar putea înşirui.Vreau să spun că peste tot am slujit ideea de  patrie, de  dreptate.

La Timişoara, în studenţie, în 1945, am pus bazele Tineretului Universitar Naţional Ţărănist, pe idealul alipirii Basarabiei la România. NKDV-ul stalinist, în data de 17 august 1948, m-a condamnat pentru asta la moarte, iar Tribunalul Militar din Timişoara la doi ani de temniţă grea. Am reuşit să fug şi să trec Dunărea înot, pe malul sârbesc, iar după o vreme am ajuns în Italia. O întreagă aventură. Ne apucă dimineţa dacă vă povestesc prin ce-am trecut şi cum am scăpat cu viaţă.

Vedeţi, s-au scurs deja două ore de când povestesc doar despre trecerea graniţelor până în Franţa. Să notăm neapărat că nu mi-am dezminţit niciodată dorinţa de-a face ceva pentru evoluţie şi binele istoric, aşa că, odată ajuns în Canada, ţara libertăţii de exprimare, mi-am activat legătura cu genetica  spirituală. Am luat legătura cu exilul românesc, iar aici, unde trăiam, am avut diferite iniţiative.Am înfiinţat Congresul Canadian Român şi am fondat Biserica ortodoxă Sf. Ioan Botezătorul, din Montreal. Funcţionează şi acum.

Am înfiinţat şi un post de televiziune în limba română, asta ceva mai târziu. Am militat pentru drepturile românilor emigraţi şi am reuşit  să obţinem toate cele solicitate, ani la rând. Mi-am arătat gratitudinea scriind volumele „Poeme din Canada”, Ed. La Voix du Peuple, Montreal, 1977, sau „Cântare Canadei”, 1981. După revoluţie, în ‘89, am revenit  în ţară, am avut întâlniri cu Corneliu Coposu şi am simpatizat cu PNŢCD.

V.B.: Aveţi o preferinţă pentru istorie, aşa că, în tot acest timp cât şi lucraţi sau înfiinţaţi diverse organizaţii (un mod de-a ţine legătura cu naţia), scriaţi şi literatură. Acum aţi ajuns la un număr impresionant de volume. Peste 60, după cum spuneam. Ar trebui să conturăm calitatea dumneavostră de poet, romancier, sociolog, economist şi, desigur, autor de cărţi cu tematică istorică. M-aş opri deocamdată la acest aspect, ţinând cont de titlul nobiliar pe care vi-l asumaţi. Al 51-lea Mare Han-Principe al Cumanilor din lume şi Al 51-lea descendent, începând cu 892, Prinţ al Casei Cumane de Panciu. Cum anume se pune problema influenţei lăsate de  cumani din punctul dv de vedere, aţi explicat în mai multe lucrări. La ce anume vă obligă acest titlu, pe care vi-l afişaţi cu mândrie şi responsabilitate? Vă propun să sintetizăm.

E.C.:  Încep cu partea a doua a întrebării. Mă obligă pe mine şi urmaşii mei să nu uităm nici o clipă că tradiţia, ţara din care provenim trebuie slujite cu sufletul şi gândul, cu arma dacă e nevoie. Nu se poate abdica de la acest principiu. Apoi, dreptatea, corectitudinea sunt lege morală de la cel mai mic fapt până la cea mai importantă situaţie.

Întotdeauna am fost corect şi de aceea am reuşit în lumea  nouă. Sunt nişte principii care nu aparţin doar cumanilor, dar la ei era lege. Mai sunt şi alte direcţii în care aceştia şi-au lăsat amprenta. Am scris mult în acest sens. Cea mai importantă lucrare o consider pe cea intitulată „Prinţii Cumanilor”, unde este descrisă cronica acestora detaliat.

Posed scrisori de la tatăl meu, era corespondenţa purtată între şeful Boemiei şi Hanul Bark. Nimeni nu posedă aşa ceva. Sunt documente de suflet, dar şi de istorie. Când aveam 12 ani, mi-a venit ideea să le copiez. A fost o inspiraţie divină, pot spune.Tata mi le dăduse zicând că nu strică… să mă amuz. Erau ţinute într-o ladă din metal. Viaţa are mereu meandre, aşa şi în cazul acesta. Când am fost nevoiţi să plecăm din Chişinău, lada cu secrete scrise ne-a fost furată.

S-a crezut, desigur, că ascundea un alt soi de valori. Scrisorile rămase în copii, sunt acum documente rare. Istoria cumanilor s-a transmis din generaţie în generaţie şi există dovezi că ei au influenţat benefic evoluţia istorică a poporului de pe meleagurile noastre. Memoria duce spre trecut, vine ca un şuvoi sacru spre noi, nu avem dreptul să uităm sau să minimalizăm ceva. Mă simt legat de vatra din strămoşi moştenită.

Aş mai  aminti volumul „Prinţii cumanilor”, eseu istoric, Editura Vald@Vald, Craiova, 1994, cu o prefaţă de C. Dumitrache. La loc de cinste în sufletul meu este şi lucrarea „Protoromânii”, Editura Semne, lansată la Alba Iulia la 1 Decembrie  2012.

Nu mai prejos ca valoare informativă, documentară  sunt volumele „Sarmato-Geţii, o istorie restituită”, dar şi „Negru Vodă Cumanicus”, istorie succintă a Cumanei Mari, Bucureşti, Editura Semne, volum lansat în 2008, la sala Marin Preda. Iată doar câteva  titluri care pot fi argumente istorice în favoarea teoriei pe care o susţin în ceea ce priveşte legătura şi influenţa cumană.

V.B.: Ar fi interesant să vorbim şi cu Eugen Enea Caraghiaur, economistul care a pus în circulaţie idei valabile pentru orice societate preocupată de prosperitate.

E.C.: M-aş referi, desigur, la volumul „Credit social”, în variantă franceză, „Democratie active”, editura Voix du Peuple, Montreal, care s-a vândut foarte bine. Apoi, fără să intru în detalii, trebuie să spun că din experienţa mea de om de afaceri, dar şi prin studii, volumul intitulat „Manifest global, teoria creditului naţional’’, cu subtitlul care condensează teoria expusă, adică Pace, dreptate şi prosperitate pentru toate popoarele lumii, carte editată de Liga Culturală Pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi Editura Semne, Bucureşti, 2003, consider că poate fi o contribuţie la  strădaniile de prosperitate după  tehnici şi teorii aplicabile în lumea modernă.

V.B.: Vă consideraţi şi poet, ţinând cont că aveţi un număr considerabil de volume de versuri?

E.C.: Nu, nu profesionist, aceştia sunt oameni care au doar această preocupare. Trăiesc din scris. Dacă e posibil, depinde de conjunctură, de valoarea operei lor, de societate. După toate datele însă, ştiu că nu se prea poate aşa ceva. Eu scriu din dorinţa de a-mi exterioriza anumite stări. Am avut multe  drame de  învins în viaţă, dar firea mea puternică, perseverenţa, m-au ajutat. Poezia  e o supapă.

V.B.: Dar titulatura de  romancier consideraţi că vi se potriveşte?

E.C.: Mulţi dintre cei care mi-au citit romanele, şapte sunt la număr, din seria care  prezintă  memorialistic, veridic, frământările, zbuciumul premergător conflagraţiei mondiale, pe o perioadă lungă, între 1917-1949, consideră că sunt demne de luat în seamă. Sunt membru al USR, mă onorează. Primul volum din serialul fluviu „Lumini şi umbre” se intitulează „Visuri şi tentaţii”, al doilea „Caleidoscopul amarului”, bine prezentat de către Gh. Avramescu, apoi, următorul volum „La răscrucea destinului” (1999), urmează „Sub teasc”, editat în 2000 şi prefaţat de academicianul Mihai Cimpoi,’’Păienjeniş”, al cincilea volum, în fine „Spărgători de frontiere”, lansat la Bucureşti, în 2012. Lucrez la cel de-al şaptelea volum din  serie. Mai   am sub semnătură romanul în limba franceză „Guerre et vie” (Război şi viaţă)‚ deocamdată doar în limba franceză.

V.B.: Exilul, cum l-aţi defini în ceea ce vă priveşte?

E.C.: O  şansă de a deveni mai bogat sufleteşte. Am cunoscut, am trăit şi într-o altă cultură. M-am integrat, mi-am adaptat trăirile pentru naţia mea la alţi parametri. Am devenit mai puternic. Toţi cei care îşi asumă exilul sunt mai puternici pentru că pot adăuga ceea ce au  moştenit în primii ani de viaţă, la alte  culturi, la alte moduri de-a înţelege lumea. Sunt  obligaţi să aibă forţă sufletească, să raspundă  călduros şi salutului venit de acasă şi celui auzit într-o altă cultură.

V.B.: Aveţi o sumedenie de medalii, titluri onorifice. V-au influenţat viaţa?

E.C.: Acestea le-am obţinut prin munca mea, deci le-am determinat eu pe ele să apară. E un raport special. Nu pot spune că m-au influenţat, n-am devenit mai îngâmfat, dar mi-au fost o confirmare. Binevenită. Când am primit pentru a treia oară Medalia de Aur Mihai Eminescu, chiar că am fost copleşit. În 1998, mi-a fost conferită de către Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi de către Uniunea Scriitorilor din Moldova, în 2008 la Bucureşti şi în 2010 de către aceeaşi Ligă. Starea onorantă nu poate fi comparată cu o alta. Nu aveam cuvinte, eram acasă. Iubit. Asta e ceva nemaipomenit. Să fii iubit acasă, chiar dacă ai plecat…

V.B.: Aveţi un secret al longevităţii? Ştiu că asta stă pe buzele tuturor celor care vă intervievează.

E.C.: Curajul  poate. Îmi  răspund eu însumi uneori, poate curajul de-a nu te lăsa copleşit de frica zilei de mâine, voinţa de-a învinge. Când eram în lagăre, asta mă ţinea, voinţa. Vă închipuiţi cum era să fiu spulberat, nimicit când am condus greva a 5000 de deţinuţi politici dacă nu ignoram frica. Se petrecea în Italia. Apoi, cumpătarea în faţa tentaţiilor. Eu, din tinereţe de pildă, nu beau decât ceai. Niciodată cafea. Ar mai fi desigur mulţi factori, dar secrete sau reţete speciale nu am.

V.B.: Dumneavoastră,  „spărgătorul de  frontiere”, cum anume v-aţi  autodefini?

E.C.: O fac printr-un vers al meu: „Cu toga hanală -/mă plimb prin viaţă cum mă voi plimba prin cer/ …Cu toată plângerea realităţii/ Îmi răcoresc ochii cu stropi de iertare/ Dumnezeul meu e mare’’.

V.B.: Vă doresc multă sănătate şi voinţă să nu vă lăsaţi învins de trecerea timpului! Următorul interviu,  la centenarul dumneavoastră.

Interviu realizat de Veronica BALAJ

31

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.