Soteriologie laică: Gabriel Liiceanu – Continentele insomniei (Humanitas, 2017)

Share Button

Gabriel Liiceanu este socotit  – de unii  –  filosof fără operă; alţii îl cunosc mai mult ca om de cultură, eseist, traducător, editor… Realitatea e că “apostolul lui Noica” este toate acestea la un loc şi ceva în plus. Cine are asemenea impresie ar trebui să caute pe Internet (măcar) lista de titluri produse de filosof, care e, în ea însăşi, impresionantă. Mulţi au citit Jurnalul de la Păltiniş (Cartea Românească, 1983), Cearta cu filosofia (Humanitas, 1992), dar puţini au mers mai departe, către Uşa interzisă sau Scrisori către fiul meu. În aceste condiţii, este uşor să acorzi unui autor „vot de blam”, făcându-te că nu-l cunoşti. (Un lucru asemănător se petrece cu Biblia, sau fenomenul religios neoprotestant, pe care toată lumea le discută, le “cunoaşte”, dar puţini au curiozitatea să le şi frecventeze.)

Cartea pe care o avem în faţă, cu titlul ei provocator, pare a fi un compendiu al gândirii „liicene” – dacă nu este cumva chiar cheia de boltă a operei sale. Cele şapte capitole ale ei, rod al unor prelegeri sau conferinţe publice, încearcă să cuprindă de fapt toată aria gândirii omeneşti, fiindcă nu este vorba doar de şapte teme mari ale culturii universale: Libertate, Dumnezeu, Plictis, Prostie, Frumuseţe estetică, Frumuseţe umană (îndrăgostire), Întâlnire/Neîntâlnire… Este vorba, implicit sau explicit, şi despre viaţă-moarte, mântuire – soteriologie, sau eschaton. Dacă sensul/ţelul primar al filosofiei, conferit de primii gânditori profesionalizaţi ai omenirii, grecii presocratici, era să cugete despre moarte, lucrurile în timp au evoluat, s-au diversificat (nu tocmai benefic) – până la supraspecializarea ei ca domeniu inaccesibil cunoaşterii generale; fenomen care durează de vreo două sute de ani: mai precis de la Kant, despre ale cărui Critici se spune că erau destinate a fi înţelese de doar două persoane, autorul şi Dumnezeu!

Tocmai acest subiect îl atacă prefaţa cărţii (sau în-loc-de-prefaţa): Teribila singurătate a abstracţiei pure. Şi concluzia este – în cuvintele noastre – următoarea: orice bun, descoperire a omenirii, fie la nivel empiric (practic), ştiinţific – fie speculativ devine inutil prin lipsa unui limbaj adecvat. Această temă mare şi necesară a culturii face şi obiectul cărţii Cearta cu filosofia, care ceartă nu este înţeleasă ca o despărţire, ci mai repede ca o unire: nevoia de a face accesibile în plan general-mundan descoperirile gândirii filosofice. (Aceasta este probabil şi explicaţia fenomenului semnalat de noi în debutul acestui articol: mulţi au aşteptat de la discipolul lui Noica o operă grea, greu accesibilă – numai bună de plantat în raft alături de operele Magistrului.)

Capitolul despre libertate începe cu robia egipteană a Poporului ales, pornindu-se de la (cărţile lui) Moise şi ajungându-se la teologia cristică a pâinii întru fiinţă – pâinea supra-substanţială, adică spirituală – cea din Rugăciunea Domnească Tatăl nostru. Când dă de greu, poporul eliberat din robie („amestecătura”…, fiindcă odată cu evreii au ieşit şi  mulţi străini alipiţi de ei) uită muncile grele, cărămizile făcute la normă şi fără să li se dea paie, liantul; aducându-şi aminte doar de peştii, prajii şi castraveţii Egiptului, „oalele cu carne”. Or Iehova le predă aspra lecţie a pustiului: în locul hranei diversificate – „bucate grase şi miezoase” – le trimite din cer mana, o hrană cvasispiritualizată. Mergând mai departe, Iisus Hristos, Cel care hrăneşte – de două ori – mulţimile cu cinci pâini şi doi peşti, vine să ofere omenirii adevărata Pâine din cer: odată cu trupul său atârnat pe lemn le dă şi învăţătura salvatoare,  hrana sufletului. (Care ţine de cultura inimii, – expresia lui Rafail Noica.)

…Disputa se poartă între Egipt şi Canaan: nevoia de libertate  şi cea de protecţie. Se face o trecere în revistă a celor zece cârtiri ale evreilor proaspăt ieşiţi din robia faraonică, ajungându-se la concluzia că popoarele au nevoie mai întâi de-un Tătuc bun şi autoritar (de cele mai multe ori despotic), iar abia apoi de libertăţi civice. „Libertatea e o necesitate înţeleasă” – iată definiţia pe care o ştim cu toţii din manualele comuniste  (economie politică sau socialism ştiinţific). Dar iată că, dacă n-am înţeles-o atunci, o putem pricepe acum: spre a dobândi libertatea e necesar mai întâi să te supui! – iată o idee profund creştină. A înţelege că trebuie să accepţi conducerea unei instanţe superioare:  maestru, conducător… Dumnezeu. A te supune unei Instanţe superioare nu înseamnă robie, ci chiar ieşirea din robie – Exodul.

Dumnezeul insomniacului Cioran. Oboseala şi spaimele, plictisul metafizic

Deşi nu conţine decât 40 de pagini, capitolul care conferă titlul cărţii, cel referitor la filosofia lui Emil Cioran, se vrea a fi nucleul lucrării. În primele două subcapitole se dezvoltă chestiunea insomniei ca fenomen cosmic, declanşator al gândirii speculative cioraniene. Această crucificare cotidiană îl obligă pe tânărul Cioran (la 20 de ani, pe când era încă student) să trăiască într-un regim de necesitate, un timp supracondensat. Problema spinoasă a nopţilor – vezi celebrul poem al lui Geo Dumitrescu – este rezolvată în regim de criză, îl determină pe „beneficiarul” ei să sufere şi să vorbească în numele întregii condiţii umane. „Dar câtă stare de veghe poate suporta un om?” – se întreabă exegetul. „Misiunea mea e să-i trezesc pe oameni din somnul lor dintotdeauna…”, iată mesianismul laic pe care şi-l asumă Filosoful.

În nopţile sale de veghe (în fiecare din ele, Cioran întreprinde o călătorie la capătul nopţii, asumată, luată pe cont propriu), se produce o dilatare insuportabilă a „rănii conştiinţei” care produce drama, cât şi opera cioraniană, cartografiind geografia mentală a gânditorului. Trăind o viaţă întreagă ca student etern, fără să lucreze („părinţii mei mi-au finanţat insomniile”), Emil Cioran, în mansarda celestă din Rue d’Odeon, gândeşte  în locul nostru, al  omenirii întregi. El îşi asumă numita menire mesianică, crezându-se  chiar salvatorul lumii: „Menirea mea e să sufăr pentru toţi…, trebuie să plătesc pentru toţi, să le ispăşesc inconştienţa…” (Despre neajunsul de a fi născut; sublinierile ne aparţin). Dintre cele trei „continete ale insomniei”: Dumnezeu, sinucidere, libertate, autorul cărţii îl alege în carte pe primul, pe care îl şi dezvoltă consistent. Insomnia cioraniană conduce la o imensă singurătate şi la un dialog interesant (şi ciudat!) cu Dumnezeu. Singurătatea umană, cea a gânditorului, este pusă în paralel(ism) cu “singurătatea lui Dumnezeu”.

“Ce legătură are insomnia cu Dumnezeu? În ce fel Îl întâlneşte Cioran pe Dumnezeu la capătul nopţilor sale albe?” – se întreabă Liiceanu. Şi tot el îşi răspunde: „În nici un caz prin credinţă şi har”(!). Dar spre a ne apropia de acest subiect spinos ar trebui să vedem mai întâi ce fel de Dumnezeu are (propovăduieşte… proferă!) Cioran. Căci dumnezeul lui este cu totul straniu – iar aici trebuie să menţionăm că Gabriel Liiceanu îmbrăţişează toate marile contradicţii ale gândirii a-teiste cioraniene. (O precizare: prefixul a, din a-moral, a-temporal etc. înseamnă pur şi simplu “fără”! Să nu se înţeleagă deci de cineva, vreun domn profesor sau un ierarh al Bisericii cu totul altceva.)

„Condamnat la insomnie, Cioran îl întâlneşte pe Dumnezeu la capătul insuportabilei sale singurătăţi” (G. Liiceanu). Pe cine întâlneşte?… Ce fel de dumnezeu este acesta (să nu ne jucăm cu cuvintele, fiindcă Cineva vede şi judecă – chiar dacă acest „cineva” ar fi doar Cititorul!). „Apariţia lui Dumnezeu coincide cu întâiul freamăt de singurătate […] Nu crede nimeni în Dumnezeu decât pentru a evita monologul chinuitor al singurătăţii” (Lacrimi şi sfinţi). Aşadar – prima concluzie: dumnezeul lui Emil Cioran nu este Dumnezeu creştinilor, ci al filosofilor. „Da, insomnia e într-adevăr momentul în care suntem total singuri în univers. Total. Dacă am avea credinţă, ar fi mult mai simplu. Dar chiar şi eu, care nu credeam în nimic, mă gândeam deseori la Dumnezeu (s.n.) […] (când) atingi  un soi de limită. Iară limita asta este ceea ce se cheamă, pentru un necredincios, Dumnezeu” (Convorbiri cu Cioran).

…Ar fi inutil să ne lungim în a demonstra ceea ce autorul Continentelor subliniază el însuşi: Dumnezeul filosofului Cioran este doar un necesar partener de dialog intelectual în lungile sale nopţi albe, când omul rămâne singur cu sine în vastitatea cosmică a intermundiilor: un dialog patetic, cât şi polemic Creator-creatură, dispute asupra creaţiei. Este mai mult decât un partener-confident, un interlocutor… (opinăm că ar fi mai degrabă un Alter-ego). În aceste condiţii, paralela cu Iovul biblic ni se pare irelevantă, fiindcă Iov, deşi argumentează/parlamentează cu Dumnezeu, o face de  pe poziţia – şi cu îndreptăţirea – Credinţei.  Pe când Iovul nostru modern ia la întrebări Demiurgul – Îl ceartă pur şi simplu punându-I în cârcă tot răul din lume, făcându-L autor neinspirat (şi câte altele, care se cunosc şi nu merită a fi reiterate, fiindcă am face-o în detrimentul subiectului nostru).

„Trăiam în ce nu fusese trăit niciodată… timpul… se strânsese şi se concentrase în mine…” (Despre neajunsul…); “Cei care n-au trăit ei înşişi această tragedie nu pot înţelege…, consider că insomnia este cea mai mare experienţă pe care o poţi avea în viaţă. E cea mai cumplită…”, spune E.C. într-un interviu, apoi o compară cu crucificarea. Sigur că tensiunea mentală demenţială la care duce o asemenea experienţă  poate fi asemănată cu starea de luciditate extremă – trezvia sfinţilor. Dar rezultatele unei asemenea gândiri tensionate pot ajunge la extrema cealalaltă. Fiinţă care veghează şi „blestemat” să deţină conştiinţă, omul poate cunoaşte abisul spaimelor nopţii: „o spaimă mai veche decât propria-mi memorie” (Despre neajunsul…). „Cioran distinge între Creator, operatorul genetic universal ca autor neinspirat al maşinăriei insomniace, şi el însuşi, cel obligat să suporte viciul de fabricaţie (s.n.) şi să convieţuiască cu el” (G.L.).

Credinţa, între pasiune şi naivitate. “Religiosul” Cioran (“drama religioasă” a necredinciosului)

Autorul Continentelor face o imposibilă disjuncţie între a fi religios şi credincios (obiectul dezvoltării sale ideatice ar fi “religios”, dar nu şi credincios). Dar ia să vedem în ce crede insomniacul Cioran, cel pe care viaţa îl aduce pe culmile disperării,   provocându-l să producă doar silogisme ale amărăciunii: „Tot ce am scris s-a născut în miez de noapte… […] (când) eşti singur cum poate fi singur numai Dumnezeu (s.n.). Şi – deşi nu sunt credincios, cred, poate în Nimic…” Aici poate că Cioran este cel mai sincer: Interlocutorul său nocturn nu este o fiinţă – nicidecum Fiinţa sau existenţa, Cauza Primă a filosofilor – ci eul său cel mai lăuntric: „Dumnezeu înseamnă ultima etapă a unui drum, punctul extrem al singurătăţii, punct nesubstanţial… o existenţă fictivă.” (Asta ne aminteşte de Eminescu şi Rig Veda, cu „punctu-acesta de mişcare mult mai mic ca boaba spumii…”) Dar dacă Dumnezeu ar fi doar o existenţă fictivă, punct nesubstanţial mai inconsistent ca spuma mării, acest dumnezeu este mai aproape de Nihil decât de Tot. „Defectul nostru este că  avem destulă pasiune pentru a ne apropia de El, dar nu destulă naivitate pentru a crede” (Scrisori către cei de acasă).

În efect, Cioran practică o gândire paralelă – paralelă cu orice realitate posibilă: şi cea de aici, şi cea de Dincolo; iar filosofia  lui este de fapt literatură pură, aforistică, silogismele amărăciunii sale semănând cu nişte complicate metafore. Nu i se poate reproşa lipsa unei sisteme aplicate – dar i s-ar putea reproşa inconsecvenţa. Lăsăm pe seama specialiştilor să deceleze modul perturbant în care insomniile sale cronice şi prelungite peste limita suportabilului uman au dus la mizantropie, ca surogat al iubirii aproapelui. (G. Liiceanu aduce, în acest sens, suficiente probe din jurnale şi scrisori, fără însă a avea curajul să pună punctual pe i. Iar faptul că autorul cărţii preia în capitolul-nucleu marile, imensele contradicţii ale marelui Sceptic scade din valoarea ei. Noroc cu capitolul final care salvează totul – dar şi aici concluziile plutesc în aer, trebuind să le tragă cititorul.)

În algebră există un artificiu de calcul, în care adaugi o sumă ca, spre sfârşitul exerciţiului, s-o scazi la loc, spre a obţine rezultatul… Cam aşa ceva, cu totul factice, fără substanţă şi artificial, este şi  acel zeu lăuntric care juca rol de interlocutor nocturn, ţinând loc de… Dar ar fi prea mult de dezbătut în chestiune, aşa că ne rezumăm la o concluzie finală, pe care o trage G.L.: „Cioran nu a avut şansa harului”. În tălmăcirea noastră: răşinăreanul nostru devenit parizian refuză conştient şansa aceasta, cum făcuseră cu două mii de ani înainte cărturarii şi fariseii, puşi în faţa unor evidenţe categorice: „Am cunoscut până la saturaţie drama religioasă a necredinciosului…” (Caiete). Aşadar, oricât ne-am învârti noi (filosofic) în jurul cozii, filosoful nostru a ratat întâlnirea cu Dumnezeu, care nu se poate realiza pe calea culturii („mântuirea prin cultură” este un bluf, contradicţie în termeni: baba habotnică a lui Ţuţea are mai multă trecere înaintea Dumnezeului adevărat decât marii cărturari şi sofişti planetari!)

…Iată că ne-am întins prea mult cu acest subiect – dar nu se putea altfel, fiindcă e însuşi nucleul ascuns al cărţii. Liiceanu vorbeşte în capitolele următoare despre o frumuseţe ascunsă (într-un Text poetic – Mircea Ivănescu); – despre frumuseţea manifestă care corupe, la Platon, cu povestea aceea mitică a celor doi cai dintr-un dialog cunoscut. Dar minunata concluzie a cărţii este capitolul final, o splenidă proză memorialistică, conţinând două scenarii: al întâlnirii şi al neîntâlnirii Fratelui. Iar „fratele” este Rafail Noica, unicul copil natural al marelui filosof, plecat prea repede din ţară spre a face studii teologice la Paris.

Astfel,  începând cu mitul Tătucului supradotat din capitolul Libertăţii – cartea sfârşeşte cu cel al Fratelui adorat (şi repudiat). Este o mare revelaţie, concluzia cărţii. Deşi autorul nu rămâne cu o certitudine în legătură cu scrisoarea antemergătoare a „fratelui” Gabriel – trimisă înainte precum buzduganul zmeilor din basmele româneşti: s-au întâlnit, nu s-au întâlnit – din moment ce capitolul se cheamă „despre neîntâlnire!??… Ultimul subcapitol, „Cele două căi”, este absolut relevant în economia întregii cărţii. Cele „două” căi sunt religia şi cultura, care după ciracul lui Noica ar fi amândouă incomplete, irelevante şi nesalutare (deşi el însuşi şi-a închinat întreaga viaţă „la altarul zeilor culturii” – p.331, sus)!

…Aşa se întâmplă când alegem conştient, de dragul unei idei, să-L respingem pe Dumnezeu – singurul Dumnezeu adevărat; cel găsit de părintele Rafail – deşi nu sub îndumarea tatălui natural, ci a unuia duhovnicesc: „Tatăl meu nu-mi spusese asta niciodată. Nici n-avea cum. Dumnezeul lui era  cultura, iar eu nu de acest dumnezeu aveam nevoie. Dorinţa mea era să stau în singurătate cu Dumnezeul cel adevărat…” (p.334, jos). Singurul Dumnezeu adevărat, am sublinia noi, exprimându-ne cu acest prilej nimerit o imensă nedumerire: De ce oare (Doamne!) nu s-au lăsat găsiţi de El marii noştri gânditori, cu excepţia notabilă a lui Petre Ţuţea?… Sau: cum poţi scrie o aşa minunată carte, posibilă cheie de boltă a întregii opere, fără să mărturiseşti tu însuţi o credinţă fermă în ceva?!… (Că, după cearta benefică cu filosofia, desprinderea de gândirea ei paralelă, putea să urmeze  altceva – nu  zicem ce, nu dăm noi sfaturi… Dar măcar convingerea fermă că omul poate zeifica soteriologic Cultura!)

Marele, imensul merit şi câştig inetelectual al cărţii lui Liiceanu nu este nici atacarea marilor teme, nici faptul că încearcă să „mărite” filosofia cu teologia şi literatura – făcând astfel din ea o disciplină… interdisciplinară.

Ci, cum bine remarca  o exegetă isteaţă: „Autorul constatase cu amărăciune că filosofii ajunseseră la unele răspunsuri pentru marile teme existenţiale, însă acestea erau prezentate într-un limbaj de breaslă care nu  avea cum să fie înţeles de oamenii de rând (…) De asemenea, un alt motiv pentru scrierea acestei cărţi l-a reprezenat constatarea  că ideile filosofice vehiculate în cărţile de specialitate  nu sunt supuse dezbaterii sau unor comentarii pentru a produce reacţii sau adevărate emulaţii (Paraschiva Buciumanu, în „Actualitatea literară”, nr.  80/martie-aprilie 2018, p.7- subl. n).

Remus Valeriu GIORGIONI

P.S. Sigur că m-aş bucura ca acest articol să provoace niscai reacţii, dizlocând convingeri inerţiale  (care autor n-ar  face-o… Trag nădejde că însuşi autorul cărţii s-ar bucura!). Dar aş vrea să preîntâmpin un gând de felul: cine-i acest nimeni de îndrăzneşte să-l ia la întrebări pe marele Cioran? Replica mea – care nu sunt un spontan, ci doar bănăţean… – este următoarea: un nimeni este, totuşi, o fiinţă/substanţă – deci tot mai mare decât Nimicul existenţial pe care-l profesa Filosoful.

image description

 

395

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.




Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.