Sorin Titel şi „simţul vieţii”

Share Button

Într-o recentă tabletă din Expres cultural, o revistă ieşeană în plină ofensivă, Constantin Coroiu ne oferea o lecţie de literatură, convocându-l la rampă pe Sorin Titel, un prozator – constata mâhnit – despre care „aproape nimeni nu mai vorbeşte”. Era rememorată scena din Ţara îndepărtată, când faimoasa Eva Nada (personaj memorabil) îl roagă pe învăţătorul Dobriţoiu să-i scrie o epistolă fiului ei, aflat pe front. Constatând că învăţătorul, caligrafiindu-i neutru vorbele, „nu ştie să scrie”, neputincios în a aşterne pe hârtie ceea ce simte ea. Recunoscând, totuşi, că e tare greu „să scrii aşa ceva”…

Este ceea ce a încercat, mai cu seamă în cărţile din urmă, atins de melancolia trecerii, prozatorul bănăţean (n. 7 decembrie 1935), un scriitor aparte în epoca sa şi în generaţia sa. Ne amintim, Monica Lovinescu, recapitulând succesul parizian de critică după apariţia, la Denoel, a miniromanului Lunga călătorie a prizonierului, aproape reproşa „ruptura”, deplângând abandonul (părăsind, adică, onirismul, parabola în favoarea caleidoscopiei realului). Şi vorbea despre „o enigmă” titeliană, rămasă nedezlegată prin sfârşitul lumesc al prozatorului (d. 17 ianuarie 1985).

*

Încheind, odată cu Femeie, Iată Fiul Tău (1983), tetralogia bănăţeană, Sorin Titel mărturisise lui Livius Ciocârlie (ca prim cititor al manuscriselor sale), intenţia de a scrie despre „prima tinereţe” (traumatizanta epocă a studenţiei, marcată, se ştie, de două exmatriculări, la Bucureşti şi Cluj), privită din exterior, însă. Noul proiect a trezit imediat suspiciuni, Titel fiind bănuit că ar cocheta cu romanul politic. Moda, oricum, trecuse; pe Sorin Titel genul nu-l prindea, constata, ulterior, acelaşi Livius Ciorcârlie, în Postfaţa care însoţea romanul titelian postum, Melancolie (1988). Deşi victimă, cu destin deturnat, pătimitul Matei – protagonistul acestui roman neterminat – se dovedeşte pasiv, abulic; fostul său coleg, Şerban, admirator al lui Freud, vrea să priceapă „ceva din toată tâmpenia cu exmatricularea”. Încercările prin care a trecut Matei, atenuate faţă de realele întâmplări ale autorului, conferă unei epoci negre un dramatism estompat. Credincios viziunii sale „anistorice” (discutabilă), Titel propune, însă, un polemism implicit, refuzând, deopotrivă, viziunea eroizantă sau victimizantă, bătătoritele reţete în vogă, mutând interesul lectorului „în afara literaturii”, cum observase Valeriu Cristea.

Într-un „mic roman de familie”, nota Eugen Simion, tatăl scriitorului, Iosif Titel, va povesti, cu sobrietate, desfăşurarea evenimentelor (v. Clipa i-a fost prea repede, 1991). Fiul va fi reprimit la facultate, după numeroase tergiversări, cu binecuvântarea acade-micianului Mihoc. O scrisoare a lui Mircea Zaciu, datând din ianuarie 1959, îl îndemna să nu abandoneze; ar fi „o crimă” să renunţe la scris! Într-adevăr, „vulnerabilul” Sorin Titel n-a renunţat. Debutul său în volum (Copacul, EPL, 1963) fusese precedat de schiţele trimise unor reviste, începând cu Drumul, apărută în Tânărul scriitor (1957). Aceste proze timpurii au atras atenţia, încât, comentându-i debutul editorial, G. Dimisianu îl aşeza „în linia întâi a prozatorilor generaţiei lui”, îndatorat realismului liric. Alţii vor semnala influenţa slaviciană, apetitul de povestitor, interesat, cu ochi cinematografic, de posibile decupaje filmice. Iar D. Micu (coordonator al lucrării de licenţă), prefaţând Copacul, va lansa, pe lângă frazele-stas, obligatorii în epocă, şi câteva observaţii subtile, adeverite în timp. Fiindcă Titel era un caz şi apariţia volumului, explica D. Micu, trebuia motivată politico-ideologic, inclusiv prin Prefaţă. Venit la Timişoara, în 1964, Titel devine, în redacţia Orizontului, un om-punte, „un punct de sprijin” în mişcarea literară a zonei. Vital, afabil, delicat, legând numeroase prietenii, el traversează aici, după propria-i mărturisire, „anii cei mai denşi”. Meloman, cinefil, veritabil gurmand cultural, Titel s-a dovedit un pledant înfocat pentru înnoirea prozei, cu lecturi bogate şi opinii ferme, susţinute cu îndărătnicie. Nu e de mirare că, în 1968, ivea, prin Dejunul pe iarbă, primul „nouveau roman” românesc. Cultivă chiar un modernism ostentativ, „extrem” (zicea, recapitulativ, Valeriu Cristea) şi beneficiază de sfaturile unor „consilieri” timişoreni: Livius Ciocârlie, Şerban Foarţă, Marcel Pop-Corniş (îndemnându-l spre H. Melville) ori, în teatru, Aureliu Manea. O epocă furibundă, în care „bulimicul” Titel (culturaliceşte vorbind) devine, nota Cornel Ungureanu, „profetul” noului roman. Categoric, cel mai silitor în „aclimatizarea reţetelor”. Solidar cu experienţele avangardiste, în teatru şi plastică, plonjând în atmosfera febrilă a acelor ani, el are ispita experimentului. Încât, cercetându-i traiectoria, vom observa că aparentul tradiţionalism, la start, se metamorfozează, graţie frisonului sincronizant, în pas cu orologiul parisian, într-un modernism „inautentic” (după unii), livrând „ciudăţenii”. Fază accelerată după Valsuri nobile şi sentimentale (1967), culminând cu parabolicul miniroman, de atmosferă kafkiană, Lunga călătorie a prizonierului (1971). Roman care, peste câţiva ani, va fi publicat în Franţa (la Denoël, în 1976), prin bunăvoinţa lui Maurice Nadeau, în colecţia Les lettres nouvelles, sub banderola Scriitori protestatari din est, cu stimabil succes de critică! În Lunga călătorie…, adevărat examen de virtuozitate, Titel „filmează” şi propune, de fapt, „o alegorie a vieţii”.

În 1971, Sorin Titel se fixează în Bucureşti, intrând în redacţia României literare. Cu bonomie discretă, bucurându-se de amiciţia unor spirite înalte (precum Lucian Raicu, un prim comentator al încercărilor sale de odinioară), cu preferinţe literare ferme, prozatorul, curios, se va replia, reinventându-se. În „etapa bucureşteană”, odată cu Ţara îndepărtată (1974), roman polifonic, Titel redescoperă spaţiul banatic; şi, prin romanul pomenit, va inaugura aşa-numitul „ciclu” bănăţean, o tetralogie care a impus un topos propriu, inconfundabil, beatificat, de un realism minuţios. Dacă le nouveau roman exersa o tehnică în sine, colecţia de întâmplări şi protagonişti dezvăluită prin tetralogie, vădeşte „foame de concret” şi o „amănunţime generoasă” (cf. Ovid S. Crohmălniceanu). După Ţara îndepărtată, Titel va tipări Pasărea şi umbra (1977), Clipa cea repede (1979) şi Femeie, Iată Fiul Tău (1983), toate închipuind, prin aliajul dintre amintire şi fantezie, un Banat imaginar, un „spaţiu filtrat de memorie” (cf. M. Ungheanu), foind de viaţă. Cu istorisiri ciudate (simultaneizând vocile) şi rememorări dezordonate, în realitate şi în vis, în lumea aceasta şi în cea „a morţilor”. Şi în care, obişnuitul, învăluit în mister, face loc unei „bucurii temătoare”. Confirmând, peste ani, un „diagnostic” pus de un alt prieten timişorean, pictorul Ciprian Radovan, cel care îl „citise” cu exactitate, observând că Sorin Titel era stăpânit de „o melancolie persistentă, ascunsă cu înţelepciune”. Mereu grăbit, totuşi binevoitor, disponibil, interesat de scenarii (publicate postum), piese de teatru şi regie film (are în palmares doar Iarba verde acasă, regizat de Stere Gulea, în 1977), Sorin Titel (1935-1985), a fost un devot al scrisului. Iniţial, fără aderenţă la Cehov, a descoperit – brusc luminat – tandreţea, proza „cu inimă”. Umorul îi era străin, nu-l prindea (notase Paul Georgescu); dar, într-o vreme care cultiva industrios literatura „de curaj”, Sorin Titel a dovedit curajul literaturii, cum, memorabil, se pronunţase Valeriu Cristea. Persistă şi o ciudată indecizie în a-i fixa locul. Prozatorul, bântuit de presimţiri negre, avea o percepţie fragmentaristă, „asculta” vocile, practica clivajele temporale. Marea lui „descoperire” a fost, evident, feeria cotidianului (cf. Mircea Iorgulescu), dizolvând tragismul, viaţa măruntă, mereu în cumpănire între miracol şi suferinţă. Intrat, pare-se, într-un con de umbră, scrisul lui Titel a prilejuit, totuşi, câteva studii de amploare: Adrian Dinu Rachieru (1995), Ada D. Cruceanu (1997), D. Vighi (2000) şi, mai ales, Elisabeta Roşca (Lăsconi), cu două volume, în 2000, dedicate „ciclului bănăţean”, respectiv „universului creaţiei”. Unii îl ignoră (Alex Ştefănescu, de pildă), alţii (cazul lui Valeriu Cristea) văd în el „un artist cum puţini avem chiar printre scriitorii importanţi”, un prozator cu har, rezistând temelor la modă şi propunând „o literatură a sentimentelor frumoase”.

Cu o răbdătoare sârguinţă, Titel gospodăreşte amănuntul paradisiac, plonjează în baia cotidianului, biciuieşte într-un crepuscul ironic energia sen-timentală şi descoperă fisura, vestind tăinuita ameninţare; nenorocirea care va să vină, zbaterea, tentativa amânării, lumina originară şi noaptea veşnică, suprimând distanţa. Titel pătrunde în „esenţa ascunsă”. Depoziţia lui Hono-riu Dorel Raţiu (a Artistului, deci) este veritabila meditaţie titeliană: pasărea de pe şevalet este „născocită şi văzută, deopotrivă”.

Născocită şi văzută, deopotrivă, proza lui Sorin Titel se rupe de context. Viaţa pusă în roman nu se restrânge la o literatură a experienţei; reinventată, ea nu se mulţumeşte cu impulsul resentimentar, transformând ficţiunea biograficului într-o proză politică aspră, demitizantă. Faţă de un Paul Goma, bunăoară, care – la rându-i – caută o compensare în imaginar (Marta Petreu l-a şi considerat un „fantasmator”) pentru a ieşi din inconfortabila realitate, Titel nu transformă pagina într-un document şi nu are o reacţie etică (în sensul unei violente depoziţii). Şocurile Istoriei, subiectivitatea rănită rezonează stins, în fundal, deoarece Titel are oroare de circumstanţial. Pentru el, agresiunile Istoriei se topesc într-un nimb luminos, lumea în care respiră purtând un iz bolnăvicios, se încarcă cu o sadoveniană înţelepciune contemplativă. O istorie fabuloasă şi plauzibilă curge într-un desen mitografic, ritualurile existenţei au o desfăşurare molatică, atingând dulcea împăcare. Clipa prezentă, oricât de mincinoasă, aruncă un văl de melancolie peste sâmburele vieţii, în amestecul indicibil de bine şi rău. Expurgată de violenţe, calma idealitate, stinsă, vlăguită îşi dizolvă personajele într-un freamăt blând, învăluitor. Suntem dincolo de Istorie. În relaţia artă/eveniment, Titel nu palpează vecinătatea cauzelor, tensionând câmpul politic, ci ordinea naturalului, îngemănând moartea şi viaţa. Caută, aşadar, un refugiu contemplativ. Sperând că binele solar va birui întunericul. Că omul împovărat, cutreierat de o durere neputincioasă şi nu personajul eroic, statuar, de o măreţie voluntară îşi duce soarta în lume, corectând vectorul destinului. Tragicul se revarsă peste o lume a opulenţei, ce părea ocrotită în faldurile intimităţii.

Esenţial, proza lui Titel este o invenţie care se hrăneşte din amintire, cum s-a şi spus. Odată cu Ţara îndepărtată prozatorul se „cuminţeşte”, modernismul său e ţinut în frâu. El descoperă o lume strălucitoare şi stătătoare, peste care coboară un calm mitic. Gestul său restitutiv trăieşte prin forţa concretului şi pictura detaliului. În colcăiala întâmplărilor comune (conducând la o „pierdere a reliefului”, cum i s-a reproşat), de un dramatism infuzat, evocarea faptelor capătă o încărcătură ritualică; repovestite, recuperate, ele – în pofida registrului minor – rămân vii, compunând şi nemurind o lume de o remarcabilă omogenitate şi fraternitate. Sunt ceremonii şi istorii expediate într-o lume „îndepărtată”, fabuloasă, trăind în patriarhalitate, cu personaje aşezate, ţinând de uriaşe încrengături familiale, aşteptându-şi, cu seninătate, Sfârşitul, contemplând nostalgic anii cei tineri, viaţa şi trecerea.

Vom recunoaşte, astfel, că febricitantul Titel, cel care – mânat de tentaţia înnoirii – a făcut de toate, se înduioşează, îşi priveşte cu blândeţe şi înţelegere personajele, acceptă un epic domol şi o cronologie voit confuză, incontrolabilă. Dacă mai observăm că între fapte şi relatarea propriu-zisă se interpun povestitorii, într-o veritabilă ştafetă (filtrele care înceţoşează, dar, curios, şi poetizează, curăţind „evenimentele” de zgura lor existenţială, purificându-le), dacă relatarea se „rătăceşte”, acceptă acest risc, alegând mereu alte fire epice, cu episoade „lipite” şi, în curgerea lor, descoperim, ieşind din umbră, fiii aceluiaşi destin, dacă, în fine, medierea de care aminteam nu înlătură încrederea în celălalt, creditul nelimitat, bunătatea şi candoarea revărsate peste lume, mai trebuie să spunem că această microscopie, această voluptate a amănuntului – aliind acuitatea realistă cu fărâma de miracol – coboară spre adevărurile mari ale vieţii, testând temele fundamentale. Dincolo de ardoarea casnică (proprie şi unui R. Fabian), dincolo de literatura domestică în care mişună oameni modeşti, trăitori în regimul sărbătoresc, descoperim o reîntoarcere. Sorin Titel parcurge un drum „de-a-ndoaselea”, ştiind unde va reveni. Având unde reveni. Dar această lume sedusă de ficţiune (şi, astfel, recognoscibilă şi recunoscută), trăieşte sub eterna ameninţare a umbrei.

Melancolizat de timp, ascultând rumoarea Istoriei, Titel povesteşte fără efort. Invenţia epică, spuneam, nu merge pe linia unei „epicizări” obstinate a ideilor; observator atent, prozatorul foloseşte notaţia simbolică, pulverizează cronologia, amestecând vocile narative, pensează întâmplările mici, ale omului fără istorie, în fine se deschide parabolei, „storcând” suportul oniric. Dar, dincolo de stilul aluziv, alimentat de humusul cultural, nu descoperim scheletul „sistemului”; „filosofia” lui Titel este chiar cea a vieţii care se povesteşte, curgând prin filtrul reamintirii. Infuzia lirismului este, aşadar, inevitabilă. De la fraza scurtă, aşternută trepidant, Titel va ajunge la molcomeala povestirii şi dialogul intertextual (e drept, folosit cu moderaţie), îmblânzind violenţele experimentaliste ale începuturilor.

Deşi dedat exerciţiilor critice (scriind prompt şi generos despre cărţile confraţilor), va evita, salvator, hipertrofia criticii; cum bine se ştie, „noul roman” a murit sufocat în braţele Teoriei. Abulia concretului, simţul vieţii, pofta naraţiei vor împiedica acest posibil naufragiu. Depăşind biograficul, cărţile lui Sorin Titel vorbesc despre gloria de a trăi. Pentru Titel viaţa este o călătorie, un drum care pare fără sfârşit. Privind-o dinspre un capăt al ei (extincţia), ea pare o clipă suspendată, un popas. Dezastrul biologic e aproape, revărsarea solară a tinereţii a rămas doar în amintire; rememorând şi neuitând încercările vieţii, eroii lui Sorin Titel sunt bântuiţi de neputinţa de a curma suferinţa. Titel a privit lumea avid, cu o toleranţă tandră, încercând a ajunge la esenţial; încercând a descifra, aşadar, etern-umanul, „îmbrăcat”, fireşte, în perisabil şi trecător. Călătorind, astfel, spre sinele adânc, mânat de o curiozitate neistovită. Eugen Simion vorbea stăruitor de o „creştere a talentului”. Gurmand cultural, Titel se bucura din plin şi de plăcerile vieţii, considerându-se – prin vocaţie – un călător. Acest topos al călătoriei este, probabil, convingător (şi, sperăm, adecvat) pentru a înţelege, deopotrivă, omul şi scriitorul.

Trecut prin experienţa onirismului, a literaturii absurdului, el redescoperă omul, grefând tropismului răsăritean (după şocul cehovian) achiziţiile de „tehnologie literară”, vădind permeabilitate. Încât, atent la vibraţia omenescului, el „prinde”, cu harul sacrei simplicităţi, bucuria temătoare a vieţii, „trasă” în tihna povestirii, oferind, prin fragmentarism, un lanţ nuvelistic; dar şi „ghimpele durerii”, deşi reamintirea îndulceşte tonul iar complicaţiile tehnice (stereofonia narativă, mixajul vocilor, instrumentalizarea povestirii ş.a.) nu sufocă dorita „centrare” pe om.

După anii tineri, după agora timişoreană (cum s-a „păstrat”, în amintirea congenerilor, locuinţa sa), Titel, fixat în capitală, a rămas ambasadorul Provinciei. O privire blând-înţelegătoare pogoară peste această lume; memoria băsmuitoare şi pecetea melancolică estompează asperităţile; distanţarea are un efect feeric şi, împăcat cu lumea, eroul titelian vrea să-i afle „gustul”. Suntem, părelnic, într-un spaţiu neatins de mersul Istoriei, nimbat de o lumină paradisiacă, departe de ceea ce Eliade numea „teroarea Istoriei”. Aceste personaje, confiscate de o bucurie a existenţei, „pe care nimic nu o poate întuneca”, gustă, aşadar, aproape la modul eminescian, viaţa „dureros de dulce”. Dragostea, suferinţa, pânda morţii etc. se ivesc din pliurile existenţei şi ne aruncă într-o seninătate îndoliată (Valeriu Cristea). Şi atunci, pieritorul trup desluşeşte mesajele adânci ale fiinţei, descoperă „umbra otrăvită”, se desfată sărbătoresc (departe, totuşi, de epicureismul fănuşian, de pildă, unde erupţia imaginilor şi grindina metaforică întreţin dezordinea epică şi frenezia hedonistă). La Titel, viaţa e un miracol, dar şi suferinţă; sărbătoarea de a fi se îngemănează cu durerea de a fi, probând, dincolo de talent – aşa cum s-a observat – vocaţia umană a scriitorului. Viaţa şi moartea devin personajele acestei proze, răul urâţind şi sporind, de fapt, lumea. În această „conştiinţă lărgită”, carenţa afectivă (pe care o acuză „cei neiubiţi”) cheamă scutul dragostei materne.

În cadrele ritualului pătrunde, impetuoasă, viaţa. Dar omul nu dispare în iureşul evenimentelor; el rămâne „cel mai important lucru”, cum scria Sorin Titel (vezi În căutarea lui Cehov). Acest spaţiu epic este o lume a sărbătorii, curgând atemporal, în care feeria face loc suferinţei; favorurile vieţii, splendorile ei nepieritoare sunt gustate cu temperanţă; jubilaţia existenţei strecoară îndoiala şi spaima, covârşită de apăsarea trecerii; se insinuează existenţa ca povară, revărsarea sărbătorescului, frumuseţea fără seamăn, binevoitoare, a firii fiind copleşite de ameninţarea sfârşitului.

Condamnat la scris, Sorin Titel a trăit pentru literatură. S-a lăsat „locuit de lumea cea vie” şi s-a dovedit un suflet candid şi neliniştit. În ultimele sale luni, măcinat de tristeţe şi jenat de boală (cum relatează tatăl său, Iosif Titel, în Clipa i-a fost prea repede), nu mai scria; dar, negreşit, în nopţile lungi şi grele, chinuit de insomnii, desfăşura mental tremurătoare pânze epice. El ne-a oferit „o bucată de lume”, aducându-ne aproape tragica ei frumuseţe. Iar „nostalgia Banatului i-a rămas în suflet”.

Adrian Dinu RACHIERU

1116

1 Comment

  1. Iarba verde de acasa,cosita prin ploaie in ultima secventa din filmul lui Stere Gulea, imi revine in memorie cand ma gandesc la Margina,satul natal al lui SorinTitel si-al meu.I-am citit cartile in copilarie dar articolul dumneavoastra ma indeamna s-o fac din nou,cu alti ochi.Multumesc pentru omagiul adus scriitorului!A fost …ca o pomenire in biserica.

Leave a Reply

Your email address will not be published.




Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.