Serghei Esenin, poetul iubirii, 120 de ani de la naştere

Share Button

Serghei Esenin, fiul lui Alexandru şi al Tatianei, s-a născut într-o familie ţărănească, la 21 septembrie (3 octombrie-stil nou.) 1895, în localitatea Konstantinovo, aşezată generos şi adormitor pe malurile râului Oka, în gubernia Riazan. Familia numeroasă, dar şi sărăcia în care se zbătea tatăl său, au determinat plasarea sa spre educare şi îngrijire bunicului dinspre mamă, un ţăran destul de înstărit. Printre primele impresii ale copilului Esenin se numără versurile bisericeşti, cântate de trubadurii orbi, precum şi basmele spuse de bunică. De la vârsta de 5 ani a învăţat să citească, iar la 9 ani scria deja versuri, imitând cupletele tradiţionale ruseşti, vestitele „ceastuşki”, dar şi poeţii minori ai vremii: A.V.Kolţov, I.S.Nichitin, S.D. Drojjin.

Şcoala a urmat-o în comuna natală, timp de patru ani, absolvind în 1909, cu laude, apoi la Şcoala preoţească de învăţători din Spas-Klepik, în apropiere, unde a stăruit a se desăvârşi în profesia de învăţător între septembrie 1909 şi iunie 1912.

Sergey_YeseninLa vârsta de 17 ani a plecat la Moscova, unde a lucrat mai întâi la un negustor, de carne şi mezeluri, unde era vânzător şi tatăl său, apoi s-a angajat la o Editură, după care a ajuns corector la o tipografie – Sâtin, pe strada Valovaya. Conflictul cu tatăl său nu era fondat pe bănuieli de furtişag sau fumat, sau băutură, ci pe dorinţa acestuia de –al vedea mai sus, învăţat, savant chiar, cu o viaţă mai bună decât a părinţilor sau bunicilor. Chiar de pe acum încep aiurelile sale, justificate parţial şi prin faptul că era urmărit de agenţii Ohranei ţariste(numele sub care apărea în documentele Serviciului Secret al Ţarului era Nabor=Recrutare).

A continuat să scrie poezii şi s-a înscris la Cercul literar-muzical al lui Surikov, împreună cu N.A. Kliuev, S.A.Klâcikov, S.A. Obradovici, P.V.Oreşin, A.P. Ceapâghin.(Unii dintre ei supuşi represiunii bolşevice şi chiar asasinaţi după victoria bolşevicilor şi constituirea URSS – 1922: Аlexei Ganin, Serghei Klâcikov, Nicolae Kliuev, Piotr Oreşin, şi alţii ) Aici s-a înfiripat prietenia cu alţi poeţi, fii de ţărani(S. Gorodeţki) sau de mici negustori, meseriaşi, dar şi-a câştigat şi mulţi admiratori, datorită memoriei neîntrecute şi talentului de recitator.

În 1912 s-a înscris la Universitatea Populară A. Şaniavski, la facultatea de istorie şi filozofie şi a urmat aici doar un an şi jumătate(1913-1915). Desigur că şi printre studenţi a făcut obiectul urmăririi pas cu pas, deoarece în Universitate exista o grupare marxistă, care propovăduia idei contrare regimului feudal-nobiliar rusesc.

Primele poezii i-au apărut în presa moscovită, mai ales în cea pentru copii, renumită fiind poezia care deschide lista noastră de traduceri, anume „Берëза”- Mesteacănul.

În 1915 s-a mutat la Petersburg şi a făcut cunoştinţă cu A.A.Blok, S. M. Gorodeţki, A. M. Remizov, N.S.Gumiliov. Credea că este mai apropiat de N.A. Kliuev, care va avea o considerabilă influenţă asupra”ţărănuşului talentat”. Ei organizau manifestări-spectacole comune, bazate pe versuri proprii şi”ceastuşki”, stilizate în manieră”ţărăneasc㔺i „naţională”. Esenin apărea în public şi uimea cu ţinuta sa: un tinerel cu bucle blonde, cu cămaşa rusească descheiată la piept şi cu cizme moi de saftian. În casa lui Blok şi-a citit el poeziile, acestea fiindu-i foarte bine primite şi destinate tiparului, iar talentul său va fi recunoscut de Kliuev şi Gorodeţki. Recunoaşterea din partea acelor persoane, pe care el le stima şi le preţuia i-a dat aripi „puiului de ţăran”, „îngerului blond” şi i-a asigurat apariţia primei cărţi”, Радуница”(Paştele blajinilor)după care, până în 1917, au urmat— „Голубень”,(Albăstrime) )”Русь”,(Rusia – 1914) „Микола”(Micola), „Марфа Посадница”(Marfa Posadniţa) şi altele.

În 1916 a fost chemat sub arme, dar nu pifan de rând, ori trupeţ, mai ştim noi unde, căci prietenii i-au aranjat, prin persoane sus-puse, de la cel mai înalt nivel, să fie sanitar în trenul militar-sanitar nr. 143, din Ţarskoe Selo, al Excelenţei sale, Împărăteasa Aleksandra Fedorovna. Această slujbă uşoară îi va permite să frecventeze fără piedici saloanele literare ale vremii, să fie prezent în serile de primire de la diverşi mecenaţi, să evolueze în concerte. La unul dintre acestea, unde a fost delegat, a avut loc şi întâlnirea cu Familia Imperială(Împărăteasa şi prinţesele serveau aici ca surori de caritate). Împreună cu N. Kliuev a evoluat într-un spectacol îmbrăcat în vechi costume ruseşti, cusute după schiţele lui V.Vasneţov. Spectacolul s-a desfăşurat în cadrul serilor Organizate de „Societatea pentru Renaşterea Rusiei Artistice”, la Ţarskoe Selo. De asemeni, au fost invitaţi şi la Moscova, la Marea Prinţesă Elisabeta. Alături de perechea imperială, în calitatea sa de sanitar al trenului sus-amintit, a efectuat în mai 1916 o vizită în Crimeea, la Evpatoria, aceasta fiind şi ultima prezenţă a Ţarului în Crimeea.

Revoluţia din februarie 1917 l-a descoperit într-unul din batalioanele disciplinare, unde fusese trimis pentru că refuzase să scrie ode închinate Ţarului, ceea ce intră în contradicţie cu tratamentul bun de care se bucurase în Familia Imperială. Nu ştim cum a fugit din Armată şi s-a înscris, ca literat şi nu ca membru activ la Eseri(S.R.) – Socialiştii-revoluţionari. Odată cu scindarea, minat şi de succesele bolşevicilor, a rămas în Gruparea de stânga, chiar ca membru al drujinei de luptă a acestora. (Să nu uităm nici faptul că o eseristă de frunte-Fanny Kaplan – a comis un atentat grav asupra lui Lenin – 30 august 1918).

Sentimentul de încântare a fost cel dominant pentru Serghei, atunci când a aflat de Revoluţia din Octombrie (25 oct .- 7 noe. 1918, stil nou), dar stilul propriu nu s-a dezminţit nici aici, Esenin parafându-l cu o „înclinare ţărănească.”A scris câteva mici poeme „Иорданская голубица”(Porumbiţa Iordanului), „Небесный барабанщик”,(Toboşarul ceresc), „Инония”, (Inonia)- toate din anul 1918 – pătrunse de presimţirea fericită a”prefacerii vieţii”, dar a mixat tendinţe anti-divine cu imagistica biblică, necesare pentru a marca scara uriaşă şi importanţa evenimentelor în curs. În „Cantată” – 1919(Кантата) se străduieşte să cânte noile realităţi şi eroii acesteia, doar pentru a corespunde spiritului vremii. Totuşi sufletul său este zdruncinat de tot ceea ce află despre bolşevici şi faptele pline de cruzime ale acestora; arestarea şi împuşcarea fără judecată a prietenilor săi, a poeţilor, pictorilor, prozatorilor, a activiştilor social-politici, dar mai ales asasinarea familiei Ţarului( cu tot cu femei şi copii) – toate contribuie la scrierea unor poezii şi a unor versuri care condamnă bolşevismul. Dacă unii cititori, mai mult ori mai puţin avizaţi, nu înţeleg, ori răstălmăcesc poeziile sale, vina nu va fi a Poetului. (Nu numai cunoaşterea perfectă a limbii ruse, dar şi a realităţilor epocii terorii roşii, apoi a creării cu forţa a URSS, a întregii creaţii eseniene, pot da un tablou corect al mesajelor poetului.)

Între 1918 -1921 a călătorit prin Rusia, de la nord la sud, străduindu-se să atingă limitele noului Imperiu sovietic: Murmansk şi Arhanghelsk; Crimeea, Caucazul, Turkestanul. În sfârşit, Basarabia, probabil pe urmele lui Puşkin, din opera căruia putea să recite poeme întregi.

Între anii 1919 – 1923 a făcut parte, împreună cu câţiva poeţi ţărani, din grupul imagiştilor. Apartenenţa la acest grup nu a însemnat defel acceptarea totală a principiilor estetice ale participanţilor(A.B.Marienhof, V.G. Şerşenevici, R. Ivnev, ci doar primul ţărm la care avea să ancoreze corabia căutărilor sale artistice, în principal tendinţa de a scutura forma de balastul conţinutului. Era de prevăzut că va deveni un client fidel al cafenelei literare „Стойло Пегаса.” (Incintele lui Pegas), aflată la Porţile Nikitskie. Viaţa social-politică, teroarea roşie, precum şi angajamentul tineretului de partea bolşevicilor dau naştere, la începutul anilor *20, motivelor „traiului debusolat de furtuni”(tocmai în 1920 se destrămase căsătoria cu Z. N. Reich – care durase abia trei ani), de vitejiile beţiei, făcând loc după aceea unor lungi perioade de sfâşietor alean. Poetul se prezenta acum ca un huligan, un scandalagiu, un beţivan, dar unul cu sufletul însângerat, şontâcăind de la o speluncă la alta, peste tot fiind înconjurat de –o „ adunătură străină şi hohotindă”, cel mai sugestiv exemplu îl constituie culegerile „Spovedania unui huligan” – 1921 şi „Moscova cârciumilor”- 1924. Cine l-a salvat din „mizeria cotidiană”? O femeie renumită. Isadora Duncan, marea dansatoare de talie mondială, l-a vrăjit(toamna lui 1921) cu talentul şi frumuseţea , astfel că, împreună, au întreprins o călătorie prin Europa de vest (Germania Franţa, Belgia, Italia), între 1922-23, timp în care au stat patru luni în SUA. Evenimentele acelor ani au fost marcate în Presa internaţională cu lux de amănunte, accentuând mai ales beţiile şi certurile celor doi pasionaţi soţi şi amanţi. Neînţelegerile erau provocate şi de bariera de limbă: Esenin nu vorbea nici o limbă străină, iar Isadora abia învăţase câteva zeci de cuvinte ruseşti. Despărţirea, după întoarcerea în Rusia, a fost soluţia logică, principială, dar şi rezolvarea cu tăişul a „incompatibilităţii”.

Întoarcerea în Patrie a fost o bucurie pentru Esenin, dar criticii literari prosovietici încearcă să pună cele mai bune creaţii ale sale, scrise în această perioadă, de fapt în ultimii ani de viaţă, – „Отговорила роща золотая…”(V-a răzgândit păduricea de aur), „Письмо к матери”(Scrisoare mamei), „Мы теперь уходим понемногу…”(Noi plecăm deja câte puţin), pe seama receptării favorabile a noii realităţi sovietice, uitând faptul că poeziile dedicate URSS , Rusiei Sovietice,- (Русь Советская”(Rusia Sovietică) şi „Страна Советская”(Ţara Sovietelor) ambele din 1925 nu se pot compara ca valoare cu cele dedicate Rusiei patriarhale, cu căscioarele sale din bârne, precum şi faptul că, în interiorul său, poetul se simţea rupt în două, suferea în faţa balaurului de fier, se simţea hăituit, căuta să trateze mai ales toamna, cu peisajele ei şi mai puţin Rusia Sovietică, cu eroii muncii pe şantiere. Revenind la anii 1924-1925, putem spune că atunci a dat viaţă unor poezii renumite, devenite simboluri ale creaţiei sale: „Русь уходящая„(Rusia care se duce), „Письмо к женщинe”( Scrisoare unei femei) Письмо матери”(Scrisoare mamei), „Стансы”(Stanţe), precum şi ciclul de „Motive persane” (Персидские мотивы). Dragostea fierbinte pentru pământurile natale, natura Rusiei, oamenii satului s-au împletit şi cu presimţiri rele, negre, negative, cu nelinişti, cu aşteptări neîmplinite, cu dezamăgiri – vedeţi poemul Черный человек”(Omul negru). Şi constatarea plină de realism din versurile:     Uite, uite, ce mai ţară!//La ce naiba mai scriam eu oare//Şi urlam în versuri tare//Că-s prieten cu poporul?//Poezia mea//nu mai este aici de trebuinţă, Cred // că nici eu însumi //nu mai sunt trebuitor..) din poemul Русь Советская(Rusia Sovietică) , dedicat lui A. Saharov,(un cunoscut muncitor tipograf, persecutat de Ceka) ne spune cu tărie că rolul poetului s-a terminat în această ţară, că aici el se simte ca un străin.

Primele două culegeri ale sale – Радуница”- 1916 (Paştele Blajinilor) şi „Сельский часослов”, 1918(Ceaslovul sătesc) ni-l înfăţişau ca pe un poet liric fin, maestru al peisajului psihologizat, cântăreţ neîntrecut al Rusiei rurale, cunoscător marcant al limbii naţionale şi al sufletului poporului rus, sfâşiat între blândeţea emanată de stepa necuprinsă şi agresivitatea rezultată din cele aproape 4 secole de robie şi vasalitate tătărască. În ciclurile”Кобыльи корабли”- 1920( Corăbiile iepei), Москва кабацкая”- 1924( Moscova cârciumilor), citată mai sus, precum şi în poemul”Черный человек” – 1925(Omul negru), exprimă deja percepţia sa tragică despre Lume şi Viaţă, confuziile care-i măcinau sufletul, pe când în poemul „Баллада о двадцати шести” – 1924(Baladă despre cei 26), închinat celor 26 de comisari din Baku, în culegerea „Русь Советская” – 1925(Rusia Sovietică)şi în poemul”Анна Снегина”- 1925(Anna Sneghina) s-a străduit să priceapă”Rusia cabrată de Comună”, deşi continua să se simtă ca poet al „Rusiei care se duce”, al „căsuţei cu bârne de aur.”

Poemul dramatic „Pugaciov”- 1921- era menit să explice diferenţe, elemente de răscoală, să înţeleagă paralele între Rusia Împărătesei Ecaterina II(17621796)(Rusie, barbară, crudă, jalnică, dincolo de aparența de civilizație)şi Rusia nouă, dorită a fi creată de bolşevici, prin metode dure, mai perfecţionate, mai sălbatice uneori, decât cele folosite contra cazacilor răsculaţi ai lui Emelian Pugaciov(1773- 1775).

Poezia scrisă cu sânge – „До свиданья, друг мой, до свиданья…”-„ La revedere, prietene al meu, la revedere” –pentru că nu ar fi avut cerneală în camera de hotel, a fost înmânată prietenului Erlich, cu o zi înaintea asasinării sale de către agenţii OGPU –(fosta Ceka). (Erlich a fost dovedit ulterior ofiţer cekist şi a fost răpus de către colegii de breaslă în 1934). Era, în acei ani, locul şi timpul pentru concluzii, pentru versuri de adio. Poeziile sale tragice, versuri extrase din context, au fost folosite de ucigaşii cu sânge rece din OGPU, precum şi de „lătrăii” ulteriori ca motivaţie, ca explicaţie pentru actul”sinuciderii”( În seara verde, sub fereastra veche – albastră,//Cu mâneci ponosite mă voi spânzura.) În fapt, poemul”Ţara secăturilor”- Страна негодяев este lucrarea care a dezlănţuit adevărata prigoană, cea care, prin aranjamentele lui Troţki, Zinoviev, intrigile lui Stalin, i-a semnat condamnarea la moarte. Cităm doar o strofă, scrisă încă pe când se afla în America, unde simţise acut păcatele „canaliei mondiale”:.// – Distracţie goală, simple parade-taifasuri !//Ei şi ce! Ei şi ce aţi căpătat la schimbare?//Aceiaşi borfaşi ori hoţi au sosit, tot secături – //Cu Legea nouă i-au băgat pe toţi la răcoare./

Dar să revenim la o poezie din 1922 – Я обманывать себя не стану (Nu m-oi înşela eu pe mine) în care au răsunat cuvinte curajoase, demascatoare, arătând adevărata faţă a noului Regim, care jefuia şi împuşca oamenii în plină stradă:

//Nu sunt bandit, tâlhar vestit prin branişte,//N-am împuşcat nefericiţi prin închisori.//Sunt doar un pierde-vară de pe uliţe,//Care zâmbeşte celor văzuţi adeseori. Ambele dau semnal cekiştilor, cum că Esenin nu s-a liniştit, că poezia lui devine fenomen social, că populaţia află şi repetă adevăruri spuse şi scrise în versuri, ce pot provoca mişcări de masă, greu de explicat acum, după constituirea paşnică a Uniunii Popoarelor libere – URSS. Puterea Sovietică, pornind de la cei mai sus-puşi, amintiţi de noi mai sus, îşi ia toate măsurile: se dezlănţuie campania de denigrare-hăituire prin Presă, bătăi de stradă(Ca şi atunci, cutezător şi proţăpit,//Pasul meu a brazdă nouă musteşte…//Înainte luam câteva peste clipit,//Astăzi sufletul meu cu sânge citeşte.) provocate de agenţi, după care veneau procese şi arestări justificate(după modelul cekist, apoi OGPU, apoi enkavedist, KGB-ist: nu ai dosar, nu-i nimic, îţi confecţionăm). Astfel Esenin a fost silit să-şi petreacă ultimii doi ani de viaţă ascunzându-se de urmărirea penală, călătorind de trei ori în Caucaz( de ce n-a fugit atunci în Turcia?), ascunzându-se la Petrograd, de şapte ori în satul natal, căsătorindu-se, iarăşi, cu o femeie de neam, Sofia Tolstaia, nepoata marelui Lev Nicolaevici Tolstoi. Sub ameninţarea arestării şi încarcerării, pe la sfârşitul lui noiembrie 1925, s-a internat, datorită intervenţiilor soţiei, la profesorul-şef de Clinică psihiatrică, P.B. Hannuşkin. Acesta, universitar vestit, i-a promis un salon aparte, unde să poată scrie în continuare( ceea ce neagă versiunile sovietizante despre boală, beţie, incapacitate intelectuală) şi s-a angajat să nu-l predea anchetatorilor. Angajaţii OGPU şi ai Miliţiei populare s-au călcat pe picioare, căutându-l, dar despre internare şi, mai ales, despre locul acesteia, nu ştiau decât persoane apropiate( dacă ştia Erlich era suficient pentru OGPU). Ce să mai căutăm denunţători? Căci Esenin avea nenumăraţi duşmani, invidioşi pe succesele sale, pe gloria sa, astfel că, pe 28 noiembrie 1925 un grup de agenţi dă năvală, precum turma de berbeci furioşi, în Clinică şi-i solicită imperios Profesorului, să li-l predea pe Poet. Acesta refuză cu hotărâre să-l predea haidamacilor şi supune, drept urmare, Clinica, unei supravegheri neîncetate. Esenin a aştepta un moment prielnic, a întrerupt tratamentul psihiatric şi a ieşit din Clinică într-un grup de vizitatori, după care, pe 23 decembrie, a fugit la Petrograd. Împrejurările sunt neclare – a stat la Hotel, a fost adus printr-un subsol la Hotel(Angleterre) – dar în noaptea de 28 decembrie a fost găsit spânzurat în cameră. Toate circumstanţele evenimentului – statura sa – 1,68 m.; înălţimea plafonului – 5 metri; cureaua de la geamantan – prea scurtă şi slabă; absenţa podiumului şi a mesei cu scaune chiar sub trupul sinucigaşului; absenţa amprentei marcat de curea pe gâtul persoanei care a murit prin sinucidere; urmele de lovituri pe faţă, frunte, mâini; nepotrivirile privind certificatul medico-legal de deces; diferenţele de timp între ora descoperirii şi ora constatării făcute de miliţianul de sector – toate ne duc la certitudinea unei înscenări, a unui asasinat odios. Cel atât de plin de viaţă şi de forţă creatoare nu-şi putea lua singur viaţa. Din păcate, presimţirile sale cele mai sumbre s-au adeverit: nu a fost lăsat să trăiască, iar răzbunarea iubitorilor de poezie a apărut postum – cele 115 cântece pe versuri de Esenin, pelerinajele organizate la Mormânt şi la Casa natală…

„Ca tine, sunt gata oricând în pornire,

Cu toate că stau şi-ascult goarna ce frânge,

Să cer oricum al duşmanului sânge,

Prin ultimul meu salt spre nemurire.

 

De va fi, pe înfoiata strălucire,

Să cad, să mă-ngrop în zăpada cernută,

Un cânt de răzbunare pentru pieire

Să-mi cânte îngerii pe lumea cea mută.” Мир таинственный, мир мой древний…)

(Lume tainică, Lumea mea veche – 1921)

Vremea va arăta cine este Poetul! spusese Esenin într-o confruntare poetică din 1923, cu V.V. Maiakovski, la Institutul Politehnic din Moscova

SERGHEI ESENIN – POETUL IUBIRII

Ne pare, uneori, că în poezia cu şi despre iubire s-a spus totul, dar, fiecare poet, cu adevărat poet, găseşte o nouă sonoritate, o formă nouă, spre a exprima acest sentiment veşnic. În creaţia lui Serghei Esenin tema iubirii are ecou începând cu vârsta fragedă – 15 ani, când lucrările sale au caracter folcloric – poetic, cu caracter de stilizare, de exemplu”Imitaţie la un cântec” („Подражание песне”):”Aş fi vrut, în sclipirea undelor spumoase// Să smulg cu durere sărutul din buzele tale roş-aprinse” – unde poezia se aseamănă cu un cântec liric popular. Sunt ostatice în lirism şi alte poezii ale acestei perioade, cum ar fi:”Zorii ţes pe lacuri…”(„Выткался на озере алый свет зари…”),Mălinul presară flori de zăpadă..”( „Сыплет черемуха снегом…”), închinate Annei Sardanovska, sora unui prieten de al său din copilărie. Iubirea îi va trezi de la începuturi o necurmată satisfacţie, pornind de la visele entuziaste despre întâlnirea cu ea:” Săruta-ne-vom-beţie, voi topi culoarea, //Cherchelitul e ferice, judecă-i candoarea!”//

Ulterior, în lirica de dragoste vor apărea motive menite să unească într-un singur snop poezia iubirii şi poezia naturii, să transmită însufleţirea superioară a sentimentului şi neprihănirea. Luăm ca exemplu poezia „Pieptănătura verde…” („Зеленая прическа”), dedicată doamnei L.I Kashina, în care fata subţirică este comparată cu un mesteacăn zvelt, ce se oglindeşte în apa iazului, iar cosiţele acesteia – cu ramurile pieptănate de Lună. Fata cu trup de mesteacăn dezvăluieascunsă ştirea //                     Gândurilor tale fibroase, // Eu am îndrăgit tristeţea//Din foşnetul verii răcoroase.//-, povesteşte despre întâlnirea cu Păstorul care venea la dânsa în „noaptea-nstelată”. Acesta apare deja ca prim sentiment al fetei neînvăţate cu jocurile dragostei:”Luna aşternea umbră grea, //Verdeaţa toată strălucea. //El mi-nvăluia coapsele , //Genunchii moi înlănţuia.” //.În scopul preamăririi castităţii se gândise Esenin să publice cartea „Versuri despre iubire”, dar editarea unui astfel de ciclu nu şi-a mai găsit împlinirea.

Cu totul altfel de dragoste va apărea în culegerea: „Moscova cârciumilor” (tradus nefericit în anii *60 sub titlul” Moscova cârciumărească)( Москва кабацкая”- 1924 ), unde vom găsi şi poezii pe care le-am numi manifest poetic, de exemplu: „Pe mine chiar eu nu m-oi înşela”( „ Я обманывать себя не стану”) şi „Mi-a rămas o singură desfătare”(«Мне осталась одна забава…».Ciclul reflectă la un înalt nivel artistic criza sufletească pe care o trăia Poetul, frământat de alegere –vechea sau noua Rusie – conştient de sentimentul inutilităţii personale în lumea ciocanului şi a secerii, a persecutării poeţilor care nu voiau ori nu puteau să se angajeze în slăvirea noii orânduiri, muncitoreşti, stahanoviste. Îşi căuta consolarea în beţii necurmate şi dezmăţ şi i se părea că nu este capabil de sentimente curate, frumoase. Era totuşi în stare să recunoască în poezia-poem- „Scrisoare unei femei” ( „Письмo к женщине”)că: „Eu m-aplecam peste pahar -//De suferinţa nimănui n-aveam habar -// Să mă turtesc//În ameţeala beţiei.//- şi să vadă că iubirea nu este un minunat şi luminos sentiment, ci un necaz, o bulboană ameţitoare:”Nu ştiam că iubirea-i ca molima,// Nu ştiam că iubirea-i ciumată.”// De aici se nasc versuri pline de cinism, de cuvinte vulgare, grosolane, cum sunt de exemplu în poezia   Cerne, armonică ! Urât… Zăbavă (Сыпь, гармоника. Скука… Скука )     //Cerne, armonică! Urât… Zăbavă…//Degetele curg în valuri pe clape,//Bea cu mine, căţea mârşavă…//Vinul să te-adape.////Te-au iubit peste limită, peste aştri, // În totului-tot!//. Observăm aici apariţia, pentru prima oară, a atitudinii dispreţuitoare faţă de femeie, iar cuvintele jignitoare se adresează tuturor femeilor”Printre femei tu nu eşti uitată, //N-au fost ele puţine.//Aşa o canalie ca tine,// Am prima dată. // La final însă Poetul varsă lacrimi pline de sentiment şi îşi cere iertare:” Draga mea… eu cuget şi plâng… //   Iartă-mă… Iartă… // El va căuta şi va găsi consolarea tot în iubire, prin iubire se va strădui să-şi vindece rănile sufleteşti sângerânde. De aceea va aduna în ciclul”Iubirea unui huligan”(derbedeu)(Любовь хулигана )circa 20 de poezii despre iubire şi le va dedica Augustei Miklaszewskaja. Nu e surprinzător faptul că iubirea pentru această femeie devine vindecătoare, înălţătoare, inspiratoare pentru creaţia sa; îl sileşte să creadă iar şi-ntr-un mod nou în importanţa sentimentului ideal. Să aducem exemple ilustrative. În poezia”A obosit vâlvătaia purpurie” (Заметался пожар голубой…”) Poetul-reînnoit exclamă:”Prima dată cânt despre iubire, // Prima oară eu renunţ la scandal.// – după care recunoaşte:” Nu-mi mai place dansul la grămadă,// Şi să-mi pierd viaţa fără măsură.// Existenţa capătă un nou sens – să-şi privească iubita, să vadă „Furtuna în ochii dragi” // să atingă mâna ei subţire şi părul ei cu o floare de toamnă, Poetul străduindu-se să dovedească înălţimea şi profunzimea propriei iubiri:„De-ai şti tu, inimă urcată prea sus,//Cum ştie să iubeasc-un golan,// Cât ştie el să fie de supus ! „ //. Pentru iubire, pentru femeia iubită, Esenin, poetul îndrăgostit, este gata să plece la capătul Lumii şi să renunţe la golănii:” Aş pleca pe vecie cu tine, //În drumul meu ştiut, pe al tău val… //Prima dată cânt despre iubire, //Prima oară eu renunţ la scandal.

Renaşterea inimii abrutizate se vede în sonoritatea cântecului emis de Lira salvată, în continuarea liniei de iubire-manifestă, ca de exemplu în poezia „Tu eşti la fel de simplă, doamnă („Ты такая ж простая, как все”), în care portretul iubitei îi apare eroului liric precum o icoană aspră, cu chipul Maicii Domnului.

În anul 1924, Esenin a efectuat o călătorie în sudul ţării la Batumi(Georgia), unde a cunoscut-o pe Şagane Talian-Tertarian, femeia care i-a inspirat ciclul de poezii”Motive persane” („Персидскиe мотивы”). Rând pe rând au fost scrise şi publicate poeziile”Şagane, a mea semilună” (Шаганэ ты, моя Шаганэ..),”L-am întrebat azi pe un zaraf”(„Я спросил сегодня у менялы…), „Tu mi-ai spus că Saadi” („Ты сказала, что Саади…)” Eroul liric este îndrăgostit şi vrea să-şi povestească iubirea:” Minunatei Lala cum să-i zic o dublă, //În pashtuni delicat să-i spun ” te iubesc”?// Însă adevărata iubire nu are nevoie de cuvinte, de aceea citim” De iubire nu se spune în cuvinte, //De iubire spune oftatul pe furiş,// Iar ochii să-ţi ardă ca două rubine…//Acest ciclu este străbătut de sentimentul nostalgiei , iar sentimentul dragostei faţă de femeia iubită se împleteşte cu iubirea de patrie. Simţindu-se iubit şi fericit, eroul liric îşi aminteşte faptul că: „Acolo, la nord, o fată ca tine,//Seamănă cu tine grozav de bine, // Poate ea gândeşte acum la mine…//  Dragostea pentru o femeie îl poartă pe Poet în Sud : N-am venit încoace că mi-a fost urât –//                  

Doar tu, nemaivăzut-o, mi-ai şoptit.//Mâinile tale, ca lebede –n fereşti, //                 M-au învăluit cu braţele cereşti. //   Însă EA nu-i poate defel alunga sentimentul mai profund – iubirea pentru ţara natală, dorul de Patrie.
Versurile ultimei perioade (1923-1925) sunt pline de dispreţul faţă de nesinceritatea relaţiilor, de neacceptarea perfidiei feminine, de condamnarea femeilor uşuratice, mincinoase, fără cultura necesară unui autor care-l ştia pe Puşkin pe de rost şi putea recita poezii întregi din autorii contemporani. Esenin a visat mereu o iubire pură, care îl înalţă pe om, care îl scoate din cotidianul murdar.

În lirica lui Serghei Esenin, „copilul teribil al poeziei ruseşti”, regăsim alternanţa dintre tema iubirii şi cea a naturii. Rusia, cu stepele şi mestecenii ei, copleşeşte imaginarul poetic esenian, iar sufletul ei se cristalizează treptat, vers cu vers şi strofă cu strofă. Iubirea devine un pretext de rememorare a universului cunoscut încă din copilărie.

Poezia „Să nu hoinăreşti, să nu calci în picioare…” impune imaginea unei feminităţi angelice, un înger blond, cu părul de culoarea ovăzului care acoperă câmpiile ruseşti. Această prezenţă serafică persistă în inima poetului îndrăgostit de viaţă, de lume, sau de speluncile vesele, iar delicateţea ei este redată prin epitetele cromatice „apus roziu”, „fruct copt la soare”. Amintirea femeii este adusă de undele apelor sau de vântul blând al serii, iar imaginea ei se păstrează în sufletul îndrăgostitului ce rătăceşte într-o lume în care nu-şi regăseşte echilibrul. În visele lui, femeia este recreată ca o nouă Galatee şi transfigurată sub forma unui ideal, a unui vis, a unui dor de iubire.

Liniştea, pacea şi împăcarea cu sine însuşi sau cu lumea sunt redate în poezia „Draga mea, să stăm în tihnă”. Împlinirea prin iubire presupune o legătură profundă între două fiinţe care tind spre refacerea perfecţiunii Androginului. Ochii devin un simbol al contopirii spirituale şi sufleteşti, o fereastră către lume şi către sinele profund, oglindă a trăirilor intense şi ascunse în spatele unei linişti aparente. Amintirea livezilor şi a pământului din care îşi ia forţa îl fac să regrete existenţa într-un spaţiu citadin sufocant, monoton şi dezolant. Toamna vine doar în livada copilăriei, iar teii şi arţarii personificaţi bat în fereastră, ca nişte vechi prieteni şi îi caută pe toţi cei plecaţi demult, spre vechiul cimitir. Luna rămâne, la fel ca în lirica eminesciană, martor al trecerii timpului, al devenirii umane, dar şi al morţii. Bucuriile, fericirile, entuziasmul cu care trăieşte, pofta de viaţă rămân doar nişte amintiri pierdute în cimitirul întunecat. Pacea transmisă în versurile din ultima strofă nu poate şterge ameninţarea morţii, iar ochii femeii sunt doar o iluzie a fericirii supreme. Aceeaşi durere mocnită se regăseşte în poezia „Noi plecăm câte puţin”, care are în centru tema morţii, prezentată într-o manieră ludică „Câte oleacă noi plecăm deja, / În ţara unde dorm cotoroanţele. / Poate în curând şi eu aşa, / Am să-mi strâng de drum bodroanţele.”, iar asemănarea cu poezia argheziană „Duhovnicească”, în care moartea este un joc de-a v-aţi ascunselea, este frapantă. Laitmotivul mesteacănului este prezent şi în textul mai sus amintit din opera lui Esenin; acest copac specific rusesc se închină ca într-un ultim omagiu adus omului sau poetului. La fel de îndrăgostit ca întotdeauna, poetul îşi aminteşte cu amărăciune de femeile dragi, a căror amintire este protejată de pacea plopilor cu ramurile ca strunele unei viori fabuloase. Viaţa rămâne cel mai important lucru pentru poetul pasiunilor contrastante. Iubirea femeilor şi natura sunt valorile fundamentale ale existenţei eseniniene. Pământul ţării, oamenii alături de care trăieşte sunt raţiunea de a trăi a poetului „derbedeu”.

Tărâmurile exotice sunt redate în poezii cum ar fi „Pe Bosfor n-am fost, nimic nu ştiu” sau „Şagane, a mea semilună”, iar iubirea pare a fi ruptă din cele „O mie şi una de nopţi”. Femeile cu ochii verzi ca marea nu-l fac să uite fetele din nord, din Rusia natală. Sunetul armonicii îi aminteşte de patria lui, de stepele fără margini ale Rusiei, supranumită ţara minunii, cu care o ispiteşte pe frumoasa persiană, cu genunchii moi care nu-i poate şterge dorul de ţinuturile îndepărtate din nordul Europei. Iubita din nord este prezentă în sufletul său, ca şi cum ar face parte din fiinţa lui. Şagane este iubita misterioasă, dintr-un alt colţ de lume, cel aflat sub stăpânirea semilunii turceşti, căreia îi descrie lanurile de secară, strălucirea lunii ruseşti. De fapt, totul este un pretext pentru a-şi aminti iubita din nord care oftează după iubirea poetului.

Iubirea-pasiune este redată în poezia „Cerne, armonică! Urât…Zăbavă…”, un cântec în care eul poetic aduce în prim plan imaginea femeii viclene, care îl trădează, îl chinuie, îi stârneşte gelozia bolnavă. Duritatea limbajului poetic este surprinzătoare la poetul mestecenilor, a cărui durere este mângâiată doar de sunetul armonicii, ca un drog care-i adoarme suferinţa cumplită. Femeia iubită îşi pierde puritatea şi devine o „căţea mârşavă”, „o paţachină”, „o vidră” care îi distruge sufletul şi speranţele. Ochii ei albaştri contrazic vulgaritatea descrierii, iar îndrăgostitul pare sufocat de această iubire nefirească, obositoare, de care are nevoie cu toată fiinţa lui. Sentimentul de iubire se îmbină cu ura şi dispreţul faţă de femeia falsă, mediocră, o adevărată Veneră eminesciană, o femeie-hienă ce trebuie să dispară pentru totdeauna. Finalul poeziei este surprinzător, şocant, pentru că îndrăgostitul îşi cere iertare cu ochii în lacrimi de la femeia fără de care nu se simte împlinit şi pe care nu o poate părăsi sau uita: „Draga mea… eu cuget şi plâng… // Iartă-mă … Iartă-mă…”//. Formula de încheiere „draga mea” este atât de blândă, încât ar putea îndupleca orice suflet de femeie. Pasiunea cu care iubeşte Esenin transpare din rândurile acestei creaţii, amintind de numeroasele sale iubiri, dar şi de tragedia propriei existenţe.

Dezamăgirea din iubire apare în creaţia „Frumoasă era Taniuşa…”, în care idealul feminin primeşte un nume specific rusesc – Tatiana(diminutive – Tania – Taniuşa). Iubirea este vegheată de razele blânde ale lunii, astrul protector al îndrăgostiţilor din toate timpurile. Trădarea bărbatului generează un răspuns similar din partea frumoasei Taniuşa, care, însă, plăteşte cu viaţa pentru curajul de a accepta iubirea altuia. Femeia devine victima mentalităţii conservatoare ruseşti, iar clopotele de nuntă devin clopote de înmormântare.

Un alt tip de iubire prezentă în lirica poetului rus este cea pentru fiinţa care i-a dat viaţă şi care îl protejează prin dragostea ei fără margini. Mama este centrul universului eseninian, punctul de legătură cu trecutul, cu lumea ancestrală a Rusiei. Diminutivul „măicuţă” ascunde dragostea fără margini a bărbatului faţă de cea care i-a dat viaţă, bucuria şi suferinţa de a trăi. Mama este simbolul unei lumi sacre, a universului intim în care eul poetic se regăseşte. Dorul de mamă, de ţară devine un laitmotiv care străbate lirica poetului rus. Poezia „Scrisoare mamei” oferă un scenariu dramatic al existenţei poetice, care, din păcate, va prinde contur în viaţa reală. Esenin este o „haimana” drăgălaşă, un „derbedeu” iubit de femei, un „huligan” care ameninţa un regim politic ce a supus şi a terorizat o ţară imensă, Rusia ce se întindea de la Oceanul Îngheţat până în Asia Centrală. Bolşevicii erau mai cumpliţi decât toate gerurile Siberiei şi vânturile Uralilor, distrugându-l până şi pe poetul cu sufletul plin de pasiune. Aşa cum am spus mai sus, în poezia „Scrisoare mamei” este conturată dragostea infinită pentru măicuţa singură, ce-şi duce traiul în sătucul uitat în mijlocul viforelor ruseşti. Poetul îşi imaginează înfrigurarea cu care mama aşteaptă un semn de la băiatul iubit, care pare că nu-şi mai aminteşte de bătrânica lui. În sufletul lui, însă, duioşia şi dorul de casa părintească sunt la fel de puternice cum au fost întotdeauna, iar feeria primăverii din livada cunoscută îi umple sufletul de speranţa reîntoarcerii. Măicuţa bătrână devine singura lumină în viaţa lui de hoinar. Acelaşi dor de mamă şi de casa părintească se manifestă şi în poezia „Aşa frumoase, mai arare…”, dedicată surorii sale, Şura/(Aleksandra). Această creaţie reflectă un univers magic, în care văcuţa scurmă tristă paiele din iesle, mama toarce molatic, iar toamna bate la fereastră, în timp ce dulăul părăsit îşi plânge soarta tristă.

Poezia iubirii la Serghei Esenin a fixat, poate pentru totdeauna, întreaga gamă a simţirilor omeneşti; ca şi restul creaţiei(Poezia naturii, Poezia vremurilor) ea poartă caracter autobiografic, este veridică, deoarece în ea se deschide pentru cititor sufletul Poetului, personalitatea sa complexă. Lirica eseniniană de dragoste este capabilă să satisfacă setea umană de gingăşie şi puritate, fiecare cititor aflând în ea chipul său de a înţelege dragostea, căci Totul pe-astă lume e făcut din oameni, //Oamenii cântă mereu cântec de iubire.//

Devine clar, citindu-i opera în întregime, că lirica muzical-armonioasă şi limpede-luminoasă a lui Esenin nu se poate închipui fără poezia iubirii. În diferite perioade ale vieţii şi creaţiei, Poetul simte, trăieşte acest sentiment minunat, înălţător, plin de amar, uneori. Lirica sa de dragoste este plină de dramatism, pornind de la primul simţământ tineresc, până la trăirile sufleteşti complexe:”Cândva, uite la portiţa ceea// pe când aveam eu şaisprezece ani// Fata cu pelerină albă// Mi-a zis cu blândeţe: Nu! //…// Cât de departe şi cât de scumpi erau anii//Chipul fetei din mintea-mi nu a pierit// Toţi am iubit în anii aceia//Puţini pe noi ne-au iubit.” Era perfect normal pentru un tip uman ca Esenin, ca poezia lui să treacă, precum viaţa, prin grele încercări, dar ea reînvie, aruncă de pe sine mâhnirea, adună energie, demonstrează credinţă într-o viaţă nouă. Poetul este deosebit de încrezător, sincer în transpunerea lirică a sentimentului iubirii, astfel că poezia iubirii, bărbătească şi veridică, devine jurnalul de zi cu zi al trăirilor sale sufleteşti. Uneori, resimte acut dorinţa de a scăpa de „gloria prostească”, de a părăsi pentru totdeauna „viaţa fără rost”, dar nu are suficientă voinţă:”Aş uita pe veci bodegile , trist,// Nu mai scriu versuri – de ele mă las. // Doar mâna ta s-ating cu dichis //Şi părul tău cu floarea de taifas.// Aş pleca pe vecie cu tine,// În drumul meu ştiut, pe al tău val…// Prima dată cânt despre iubire, //Prima oară eu renunţ la scandal. //

În poezia „Scrisoare unei femei”, Poetul se spovedeşte iubitei sale şi o roagă să fie iertat pentru jignirile produse fără de voie. Era el prea emotiv şi pasional, nu reuşea să păstreze iubirea, dar, după despărţire, păstrează respectul şi ataşamentul pentru iubita anterioară, este recunoscător pentru anii petrecuţi împreună. El o binecuvântează pe femeia iubită cândva şi-i doreşte fericire, chiar fără dânsul: Trăieşte aşa,//Cum te conduce steaua ta,//Sub cununa lăcaşului senin.//Te salută//Cel ce te-aminteşte pururea,//Preabuna cunoştinţă a ta,//Serghei Esenin.//(1924).Ar fi de comparat această poezie şi, mai ales. finalul ei, cu poezia lui Puşkin,”Eu te-am iubit”(Я вас любил).

Dar Esenin n-a simţit mereu fericirea şi liniştea în iubire, aceasta fiind adesea pentru el o luptă, o contrapunere, o confirmare perpetuă a personalităţii. Iubirea liniştită, fără furtuni era ceva de neatins, era fericirea totală, mult dorită. De aceea în poezia „Cântă, cântă. Pe ghitara zurlie…( Пой же, пой. На проклятой гитаре…) apare aşa-zisa presimţire a morţii, idee pe care au exploatat-o mai ales istoricii şi criticii literari sovietici, ori sovietizaţi://”Nu te uita la brăţări aiurea // Şi mătasea ce-i curge risipit.//Am căutat în ea fericirea,//Fără să vreau pieirea mi-am găsit.//

ALEXANDRU G. ŞERBAN

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.