[Restituiri] Constantin Buiciuc, despre Ilie Constantin, poetul şaizecist al exilului

Share Button

Ilie Constantin a debutat, ca poet, în 1960, în celebra colecţie „Luceafărul” a Editurii Tineretului, cu placheta Vântul cutreieră apele. În acelaşi an debutau Nichita Stănescu şi Cezar Baltag. Ilie Constantin a publicat apoi: Desprinderea de ţărm (1964), Clepsidra (1966), Bunavestire (1968), Fiara (1969), Coline cu demoni (1969), Celălalt (1972).

Toate aceste volume au fost comentate de Ion Pop în deja clasica lui carte Poezia unei generaţii, apărută la Editura Dacia din Cluj, în 1973. Ilie Constantin a fost inclus de critic printre poeţii şaizecişti, unsprezece la număr: Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Gabriela Melinescu şi Marin Sorescu.

Ion Pop consideră că Ilie Constantin, alături de ceilalţi doi poeţi debutaţi în 1960, a avut un rol important în înnoirea liricii româneşti, mergând pe urmele lui Nicolae Labiş. Din volumul de debut, criticul reţine o anumită neutralitate tematică: “Poetul scrie aproape despre orice, spectator al unei lumi ce se propune descrierii de la o relativă distanţă, confesiunea fiind în genere ocolită şi înlocuită cu o lirică a rolurilor”. (p. 146).

Criticul precizează că Ilie Constantin nu reuşeşte în poezia de idei, meditativă, ci într-o “poezie de stări muzicale, difuze” din care “orice încordare, orice dramatism sunt absente” (p. 148), aşa cum a observat Nicolae Manolescu, citat de Ion Pop. Aceste reuşite sunt vizibile în volumele următoare ale poetului. Iar ultimele cărţi (de dinainte de 1973) traduc o „melancolie a echilibrului”, “constituind o posibilă temă a suferinţei de geometria intimă pietrificată”. (p. 151).

Ion Pop sesizează, în studiul său, mutaţiile din interiorul liricii poetului şi arată că de aceste mutaţii depinde “destinul unei opere întârziate prea mult într-un teritoriu în care cuminţenia “clasică” ameninţă să devină un sinonim al stagnării lirismului”. (p. 156).

ilie constantin 1aLa puţin timp după apariţia cărţii lui Ion Pop, în ianuarie 1974, Ilie Constantin a cerut şi a obţinut azil politic în Franţa. Cărţile autorului şaizecist au fost retrase din librării şi din biblioteci, iar numele i-a fost interzis. Pentru regimul comunist din România, Ilie Constantin nu mai exista. Dar poetul exista, scria şi publica în limba franceză, iar după decembrie 1989 a reapărut în ţara sa natală.

Mai întâi, prin cărţile publicate, apoi, la propriu, căci în 2002, Ilie Constantin s-a stabilit definitiv în România. Se pare însă că lungul exil nu i-a fost prielnic poetului, căci el este mai puţin cunoscut generaţiilor mai noi. În mod surprinzător, Nicolae Manolescu, care, în anii ’60, a scris pagini importante despre poetul şaizecist, nu-i consacră un capitol lui Ilie Constantin în Istoria critică a literaturii române, apărută în 2008.

Aici Ilie Constantin figurează numai într-o listă de autori de dicţionar. Din cei unsprezece şaizecişti analizaţi de Ion Pop, în istoria lui Nicolae Manolescu nu sunt prezenţi numai doi, Gabriela Melinescu şi Ilie Constantin, autori care au în comun experienţa exilului.

Antologia reprezentativă a liricii lui Ilie Constantin, atât pentru perioada „românească”, cât şi pentru perioada “franceză”, a apărut la Editura Brumar din Timişoara, în 2005, şi se numeşte Oglinzi ale vidului.

“Lirica rolurilor” despre care vorbea Ion Pop este prezentă şi aici, într-o simbioză creatoare cu poezia unor stări muzicale confuze, care conţin în ele melancolia echilibrului. În secvenţa “românească“ (numită ţărm anterior) , dar şi în cea “franceză” (literatul barbar), poetul este sfâşiat între contrarii, acestea prinzându-l la mijloc şi sacrificându-l, în acţiunea lor de contopire într-o armonie universală.

Integrat în armoniile universului ca întreg refăcut (prin îmbinarea imanentului cu transcendentul), poetul simte, măcar efemer, propria-i putere: „Deodată deschid ochii/ aplecat deasupra universului!// Ca să nu cad în adâncile constelaţii,/ îmi încleştez degetele în grâu.// Câteva spice ritmate de vânt/ îmi scrijelează fruntea;/ auzul reintră în sunete.// Mă simt ancorat de pretutindeni,/ reîntors în punctele cardinale.// În aurul supus al grâului,/ voi adormi iar, aidoma/ unui avar pe care moartea/ l-a secerat peste comorile sale”. (p. 28).

Saltul în metafizic se produce adesea, cu rezultate previzibile, căci cunoaşterea şi asumarea integrării în ritmurile superioare (supunerea în faţa timpului) se produc fără nicio ezitare. Tăietorul de lemne, din poezia cu acelaşi titlu, este poetul, care despică timpul pentru a se integra în el: „Timpul se va despica/ dar numai pentru mine”. (p. 29).

Poetul porneşte de la concretul istoric, de la mărginitele, punctualele date ale trecutului (sau ale prezentului) şi evadează în metafizic, în atemporalitate. Se priveşte în oglindă, pentru a-şi contempla chipul, şi, mai ales, pentru a vedea vidul din spatele său, reflectat. Şi, adesea, se întreabă asupra a ceea ce vede, versurile devenind nesfârşite interogaţii. Retorismul lor este înlocuit, uneori, cu tonuri hortative, atunci când poetul, clamându-şi singurătatea, doreşte comunicarea cu ceilalţi.

În multe poeme, datele concrete ale realităţii, imaginile puctuale ale realului primesc, prin învăluiri şi dezvoltări, semnificaţii extinse, devenind simboluri. Carapacea broaştelor ţestoase care suie pe plajă pentru împerechere este “craniul uitării”. Gimnastul “răstignit între inele” este însuşi omul ca specie, care îşi asigură echilibrul existenţial prin cruficare. Plantele de apă, printre care înoată peştii, devin, împreună cu lichidul în care se află, însăşi fiinţa umană, alcătuită din apă şi din lumină.

Semnificativ este, în circumstanţele expuse mai sus, poemul De la un balcon. Efemeritatea insectelor este însăşi efemeritatea universului în faţa Creatorului: “Un roi de musculiţe se zbate/ aproape de balustradă, în vid:/ nuntă frenetică şi lupte-ntraripate,/ vârtej imobil şi avid.// Ocrul adio de septembrie greu/ orele-lor-existenţe le piere./ Constelaţiile în faţa lui Dumnezeu/ par nori de efemere”. (p. 177).

La fel, coama revărsată pe umărul unei necunoscute este “părul Berenicei”, “constelaţia/ brusc mărită de telescop…” (p. 178). Alteori, realitatea este modelată armonios, dar nu prin cântec orfic, ci prin privirea îndrăgostită a poetului demiurg: “Visam o insulă enormă/ ieşind din mare în neştire/ şi-i căutam duios o formă,/ alcătuind-o din privire:/ muntoasă ca o lună nouă,/ cu piscuri aţintite, pure,/ c-un râu o împărţeam în două,/ o adunam cu o pădure.// Se prelungea în promontorii -/ pământ de pază, neştiut,/ ademenind din cer cocorii/ porniţi spre-un orb şi ciclic sud.// Îndrăgostit, dam ţărmuri drepte/ şi golfuri corectam, afunde,/ şirag de nave să se-ndrepte/ de pretutindeni spre oriunde”. (p. 16).

Contactul cu lumea este subminat în permanenţă de ascunsele aspecte, uneori greu de descifrat. Când unele elemente limitate, precise, permit viziunea generalizată, bazată pe simboluri, apare aspiraţia spre perfecţiune, materializată în forma parnasiană, atinsă prin rafinament, stilizare şi sete nepotolită de formă impecabilă, în care elementele culturale îşi au rolul lor, de neneglijat.

Echilibrul cu lumea, obţinut cu mare greutate, cu sacrificii, este tulburat de “demonii negri de pe colină” (p. 50). Contemplarea însă le poate “veni de hac”. Poetul tinde mereu spre echilibru, spre împăcarea contrariilor, spre armonie. El se simte dezechilibrat, coborât în fântână, “zidit până la stele”, cu timpul în afară, aşteptând numai “o ciutură”, rezolvarea dezechilibrului. Fântâna devine o oglindă a vidului.

Eul poetului se multiplică uneori, ca stelele cerului de noapte, opunându-se domniei tiranice a unicului astru al zilei. Alteori, eul se contemplă în apa râului, ca Narcis, dar chipul reflectat este departe de frumuseţe: „Şi-un strigăt mă îneacă, fiindcă simt/ de jos în sus cum mă izbeşte în obraz/ celălalt chip al meu -/ precum un peşte odios!” (p. 56).

Resemnat, eul liric se desprinde de “neasemuita insomnie a începutului” (p. 60), pentru a se scufunda în uitare, după ce a trecut, cu o luciditate dureroasă, prin nisipul clepsidrei timpului. Uitarea devine dominatoare şi lupta împotriva ei are rezultatul incert. Chiar celebrul munte Ararat se doreşte a fi „un pinten în trupul uitării” (p. 65). Uscatul în luptă cu marea devine un obstacol în calea uitării: “Lutul tânjeşte a piatră, ancore-stânci/ sunt aşteptate pe mal:/ să se înalţe din noroioasa uitare/ vis de rămânere!” (p. 66).

Secvenţa “franceză” a antologiei (bilingvă, franco – română) începe cu un portret al eului liric în exil, care se extinde asupra poeţilor exilului şi, puţin mai departe, prin peisaje, asupra citadinismului parizian, cu aspecte de oraş tenatacular.

În decorul citadin se strecoară, discret dar stăruitor, sufletul poetului, dornic de solidaritate: “Eu coboram spre soarta mea de cârtiţă/ ce-şi scobeşte în malul Senei tihna./ Dese, anonime, aripile m-au ascuns/ de bulevard, de cer, de mine însumi.// Din toate aceste zboruri/ zburlite, casnice, fără de zare,/ un semn de solidaritate îmi veni/ ca frunzele căzând liniştitor/ sub tulburii castani de pe colină”. (p. 83).

Alteritatea, în care poetul nu se poate integra, produce interogaţiile dureroase, izvorâte, de pildă, din contemplarea unui exotic sat din Andaluzia: “De unde, Doamne, am poposit aici,/ în lumea asta de margine şi de durere?/ Şi pentru ce, la malu-acestei mări,/ oricare vis/ îmi sfâşie gura cu zăbala lui?” (p. 97).

Poetul se retrage în sine, concentrându-se într-o cetate asediată de stihiile universale şi speră că va veni o renaştere. “Literatul barbar”, venit de la “poalele istoriei”, se simte un marginalizat, căci, realmente, el vine de la frontiera Imperiului. Şi lumea lui îngustă, „înconjurată de fulgere”, devine “monada mea perfectă” (p. 114).

Monada (în sensul filozofiei lui Leibniz – substanţă simplă, indivizibilă, care nu poate să comunice cu altă monadă) închide poetul în spaţiul ei. Monada poate lua forma unei „corăbii a nebunilor” sau a unui “batiscaf cu luminile stinse” (p. 139), cu hublouri ca nişte “ochi fără privire”.

Ea poate închide între graniţele ei sufletul iubitei, iar tentativa poetului de cucerire suferă o defazare temporală: “Sufletul mi se năpusti către duioasa/ monadă-n care tu tăceai şi surâdeai.// Te iubeam cu ochii mei de douăzeci de ani,/ tu întorceai spre mine ochii vârstei noastre”. (p. 186).

Ilie Constantin este poetul aspiraţiei spre armonie, conştient că aspiraţia rămâne veşnică, din cauza eterogenităţii lumii.

Constantin BUICIUC

7

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.