Raul BRIBETE – Despre prietenie şi evanescenţă

Share Button

O poezie în care luciditatea își conține doza inerentă de cinism, avîndu-și sursa în expunerea stărilor de lucruri ale realității, o epicitate mulată cu eleganţă pe discursul poetic, acesta din urmă muncit cu migala celui care lucrează-n filigran, ne propune Alexandru Potcoavă, în volumul Într-o zi nu ne vom mai recunoaște, apărut la Casa De Editură Max Blecher, în 2016.

Suntem întîmpinați de texte a căror fascinație este constituită de voluptatea rememorării unor aspecte ale trecutului auctorial îndepărtat sau, dimpotrivă, apropiat, generate de întîlnirile atipice cu alteritatea, în contexte dintre cele mai diferite cu putință, readuse în discuție prin vehiculul epicității și transfigurate artistic, astfel încît numai esențele să transpară din vigurosul construct epico-liric. Numitorul comun constituindu-l, de această dată, prietenia veritabilă.

Atenția pe care o acordă Alexandru Potcoavă detaliilor este atenție de bijutier experimentat; poetul cunoaște foarte bine valoarea lucrurilor și fructifică evenimentele din viața proprie și din cea prietenilor (ni se oferă chiar sugestia aparent abstractă a prieteniei la cataramă cu un înaintaş de seamă), într-o manieră, evident, sui generis, ca de pildă printr-un dialog fictiv, peste timp, cu Eminescu, în încercarea de a-l aduce pe acesta în contemporaneitate:

(…) să-ți spun acum de bisericuța familiei/ eminovici știi e construită înainte de anul 1800/ ușa e încuiată cu un lacăt auriu chinezesc/ în jur sunt mormintele satului aduse la zi/ rămîn fără tutun în fața casei tale/ în stația de autobuz e cașcaraveta satului / găsesc pall mall și ies de la/ asociația familială petean // (eminescu p. 7)

Interesant e că tot volumul este scris la persoana întîi, asta denotînd o naturaleţe regăsită, într-adevăr, doar în discuţiile familiale. Nu găsim în niciun poem vreun truism care se strecoară în mod inerent în poemele intens descriptive, ba, dimpotrivă, consistența constructului epic e egalată doar de eleganța fascinantă a spunerii simple și, în același timp, atent cizelate.

Printre aspectele care ne-au frapat la unele poeme din acest volum se numără şi acela că asistăm prin intermediul fluxului semantic al cărții la o epurare a metaforei, propunîndu-ni-se ca alternativă sonurile, miresmele, miasmele și relieful oricît de mărunt al vieții de fiecare zi. Existența cotidiană cel mai adesea conţine foarte puţin lirism, ba în cele mai multe dintre cazuri este chiar a-lirică:

pornesc spre lac pe lîngă oficiul poștal ipotești/ într-o curte un moș strânge merele/ are o gaură în gât nu poate vorbi dar/ i s-au făcut niște ionatane superbe/ anul ăsta/ nu fac o sută-două de metri spre lacul/ nuferilor și intru la sc jupiter srl/ birtul satului unde oamenii / merg la ramona/ asta-i chelnerița la ea vin localnicii // (idem. p. 8)

Impresia subtilă a unui regret existențial cu cauză nelămurită ne însoțește pe parcursul lecturării aproape a fiecărui poem; secvențele epice sunt de fapt decupaje ale unor ocurențe cotidiene, foarte abil remarcate de către poet. Violența, corupția, concupiscența sunt multiplu fațetate, reconotate astfel încît jongleurul cu frazeologii simple, rafinate şi imprevizibile, care este autorul, să se pună pe sine mereu atît în ipostaza celui care-și trăiește scrierile, cît mai ales în ipostaza celui care privește amănuntele ce le-au generat, cu atenţie încordată şi cu mai mică sau mai mare neîncredere faţă de acestea. Interesant e că autorul în acest volum radiografiază trăirile și cotloanele esențiale ale existenței unor prieteni – mulți dintre ei dispăruți prematur – cu o atît de mare acuratețe încît, dacă ar fi să ne permitem să glisăm spre un teritoriu artistic adiacent literaturii, în încercarea de a găsi o analogie cu textul lui Potcoavă, acela ar fi teritoriul artelor frumoase, iar, mai concret, pandantul artistic al acestor construcţii poetice s-ar regăsi în grija pentru amănunt a picturii realiste.

Una dintre piesele de rezistenţă ale acestui volum este poezia cu titlul chichere, o evocare a acestui remarcabil poet reşiţean, din perspectiva în care gravitatea joacă cel mai important rol, alături cînd de o detaşare de planul teluric, cînd, dimpotrivă, de o apropiere de acesta, similară celei propuse de Chichere însuşi în poemele sale, în care mai totdeauna accentul cade pe thanatos:

(…) l-au îngropat pe deal deasupra reşiţei/ la aceeaşi înălţime cu apartamentul/ de la etajul zece în care/ rezemat pe masa din bucătărie/ printre arsurile rotunde ale oalelor/ a scris/ orice femeie în negru este mama mea/ iar eu sunt mortul ei drag/ şi bătrîna l-a dus la groapă ca/ orice mamă care ştie că oasele ei ar fi trebuit/ să fie deja acolo să pregătească pământul/ pentru ca fiul plecat pe ultimul drum/ să nu ajungă la casa pustie// (chichere p. 21)

Deși majoritatea poemelor din această carte au mai mult tendința de a surprinde amănuntele din viața unor prieteni într-o manieră cerebrală, în anumite poeme, totuși, remarcăm și comparaţii care-i conferă textului o aură de irealitate:

groapa a respirat oarbă câteva zile/ înainte să închidă ochii asemenea unei/ ferestre în care îţi uiţi/ muşcatele pe pervaz// (ibid. p. 22)

Modul în care se trece de la o dispoziţie emoţională la alta, în cadrul poemelor, este însuşi modul în care viaţa, neiertătoare a niciunui detaliu, surprinde cu maximă claritate, ca o cameră de luat vederi de ultimă generaţie, fiecare amănunt, de la cel mai anost la cel mai semnificativ; aflăm la un moment dat, bunăoară, despre strictețea tradiției atunci când se confruntă cu prezentul iubirii și iubirile prezentului:

(…) franciscanii m-au privit peste ochelari/ şi m-au pus să ţin ore de religie/ dintr-una într-alta o tânără m-a întrebat/ dacă nu-i păcat să facă sex cu prietenul ei/ înainte de căsătorie/ am zâmbit, i-am răspuns că doar iubirea/ lor contează cu adevărat în faţa domnului/ şi atât a trebuit/ consiliul bătrînilor a decis că mai am/ treabă în siria// sătul de îmbrânceli și flegme arabe/ am dezbrăcat rasa am revenit în timişoara şi/ m-am băgat barman aici în papillon/ ca să mă scufund cât mai adânc în lume/ mi-am făcut şi un tatuaj/ de samoa – în mijloc sunt trei cercuri goale/ pentru anii cât n-am fost conştient de viaţă şi în jur/ precum inelele pe un trunchi de copac/ următoarele douăzeci şi patru sunt pline/ asta pe umărul drept căci pe stângul/ îmi voi tatua blazonul familiei în stil baroc/ simt că acest lucru i-l mai datorez/ tatălui meu/(…) (zoli pp.44,45)

Din poemul intitulat oana desprindem de fapt sintagma după care a fost denumit acest volum. O metafizică aparte irigă poemul în care concreteţea decelării unor nefericite evenimente istorice îşi dă mîna cu ideea perisabilităţii vieţii protagoniştilor; implacabila evanescenţă a sinelui propriu este de fapt generatoarea scrierii poemului, iar conştientizarea inevitabilei pulverizări şi proiectări în istoria personală prin ochii urmaşilor este factorul catalitic al vieţii proprii, al vieţii ca întreg, care proiectează poemul într-o ontologie îmbinată cu secvenţe de redundantă realitate cotidiană:

– spune-mi ce vezi – te-am prins eu de umeri/ – şiruri de pomi pînă departe şi luminile unui/supermarket unde n-am fost niciodată/ – o fi am zis timpul nu-i pierdut ca pentru/ miile de băieţi ce-au scăpat cu ultima suflare/ de un drum în siberia şi îngraşă pămîntul aici/ în lagărul abandonat de sovietici şi devenit/ gospodărie de partid//(…) – bine dar de ce îmi povesteşti mie/ toate astea?/ – pentru că nu o să fim/ împreună pentru totdeauna – oricît/ ne vom privi cu ochii urmaşilor noştri/ într-o zi nu ne vom mai recunoaşte// (oana pp.70,71)

Actanţii lui Potcoavă sunt scriitori care, în pofida încadrării lor în generaţii dintre cele mai diverse cu putinţă, sunt ”dirijaţi” de poet să coexiste în perpetuitatea prezentului – Eminescu, Petre Stoica, Nicolae de Popa, Dan Emilian Roşca, Bunaru, Chichere, Costel, Seba, Komartin, Ţupa, Leac, Tudor. Pe lângă aceștia, cartea conține portretele unor boemi din lumea culturală a Timișoarei, precum Puiu Marinescu și Costinaș. Alături de ei avem însă un aspirant novice iar mai apoi călugăr franciscan revenit la condiţia de om obişnuit (Zoli), un miner (Grizu) sau un contrabandist de ţigări (Marius) şi încă alţii.

În acest volum regăsim Umanitatea ca parte şi ca întreg, cu fluiditatea și sinuozităţile sale, cu fiecare rotiţă dinţată care alcătuieşte mecanismul său sofisticat şi în esenţă atît de simplu.

Raul BRIBETE

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.