Radu Ciobanu: Viaţa între zero şi unu, de Nina Ceranu, un roman sociologic

Share Button

Dacă sociologia studiază, cum zic dicţionarele, structura, fiziologia, dinamica şi relaţiile din societatea omenească, un roman capabil a le anima toate astea prin mijloacele expresivităţii literare poate fi numit roman sociologic. Îmi susţin opinia prin recentul roman al doamnei Nina Ceranu, Viaţa între zero şi unu, o dramatică resuscitare a tribulaţiilor din urmă cu vreo patruzeci de ani ale unui grup social precar, surprins pe pământul nimănui dintre depeizare şi urbanizare. Autoarea pătrunde decisă, ştiind bine ce face, direct în fenomenul dezastruos, consecutiv şi comun industrializării forţate, când mase mari de ţărani au fost dizlocate, formând în oraşe cartiere populate cu oameni desprinşi de rigorile eticii comunităţilor rurale, dar încă refractari la cele ale convieţuirii urbane. Aceştia sunt venitúrile de prin toate părţile mai nevoiaşe ale ţării, fascinate, atunci ca şi azi, de buna reputaţie şi perspectivele Vestului. Idealul lor, a începe o viaţă nouă, a se stabiliza, a-şi încropi o casă şi un rost, e însă mereu subminat de perturbări iscate de caracterul heterogen, conflictual şi cultural nul al grupului. E clar că Nina Ceranu îşi alimentează epicul din întâmplări, bine cunoscute de d-sa, dintr-un episod real din istoria Timişoarei. Și trebuie spus aici că Viaţa între zero şi unu este încă un roman întru totul remarcabil care se adaugă deja bogatei bibliografii literare a Oraşului. Chiar dacă Oraşul propriu-zis nu apare, ci doar se simte, apăsător, orgolios şi inhibant, ameninţător şi imprevizibil pentru aceşti marginali neadaptaţi cu rumoarea mulţimii citadine, întrucât în locurile lor de baştină „oamenii nu ieşeau pe poartă fără rost.” Doar uneori, „…de către Catedrala Mitropolitană, ca o aşteptată şi râvnită mângâiere, se auzea zvonul liniştitor al clopotelor. Iscat din senin şi stins, după o vreme, pe nesimţite, dar aducător de pace.”

viatan 1aPace însă nu prea era în „acest depozit de suflete”, pe care autoarea îl numeşte constant ghetou, format din barăci, „cutii sordide numite locuinţe”, care crea vecinătăţilor „o senzaţie de frică” şi uneori impresia că era „un loc bântuit”. Vecinătăţile, în cea mai mare parte erau şi ele alcătuite tot din „vinituri”, însă cu o vechime mai mare, care prinseseră oarecare chiag şi îşi ridicaseră sau încă se străduiau să-şi ridice o casă a lor, cu cărămizile fără de moarte furate trudnic şi aduse cu roaba din masiva paragină a Cazarmei Transilvania şi care erau cu o idee mai evoluaţi, simţindu-se agresaţi de ordura, miasmele, violenţa şi scandalurile „baraciştilor”. Romanul chiar debutează abrupt nu cu un scandal, ci cu o crimă – soţie ucisă de soţ – care răscoleşte angoasele, umorile, resentimentele acestora, aflate oricum într-o stare de cronică ebuliţie. Întâmplarea convoacă întreaga comunitate la faţa locului, odată cu „organul” de anchetă, prilej pentru Nina Ceranu de a desfăşura o primă, memorabilă prin pregnanţă, galerie de personaje. Şi tot acum îşi face simţită prezenţa indirectă şi Oraşul, prin profeţia patetică şi sumbră a lui Mitriţă, fostul miliţian, dezrădăcinat: „Oraşu’ ăsta, fiţi atenţi la mine, ne ucide! […] A-nceput cu ăştia doi, şi-o să mai vedeţi… Ne ducem încet, dar sigur. Rând pe rând ne ducem […] Cetatea n-are nevoie de venituri! Și nici milă! Eşti bun cât îi cânţi în strună! Îşi e suficientă ei înseşi! Se iubeşte prea mult ca să mai vrea sânge de alt fel…”

Personajele sunt numeroase, o adevărată omenire mişună în aceste pagini, implicată în întâmplări din prezentul naraţiunii, care mereu cheamă din trecut altele, prezent şi trecut aflându-se într-o permanentă şi complicată interferenţă, produs al unei reale virtuozităţi compoziţionale. De o tramă epică în accepţie clasică nu poate fi vorba, iar virtuozitatea constă tocmai în configurarea unei lumi cu atmosfera ei specifică din întâmplări aparent disparate, articulate subtil, al căror liant sunt câteva personaje dintre care se detaşează Nadia Duţămare, genul jună, belă şi care de nimeni nu depandă, venită tot din lumea satelor, dar emancipată, ştiindu-i pe toţi, în calitatea ei de cadristă la trustul de construcţii unde majoritatea baraciştilor şi-au aflat un rost. Un personaj întru totul interesant: e uşor îndoctrinată prin şcoală, crede, precum ştim noi cine, că proprietatea e un moft şi că e mai bine să scapi de grija ei şi grija să ţi-o poarte statul, îi admiră pe tinerii securişti care-şi riscă viaţa apărând cuceririle naţiei, e preocupată de sociologie şi aspiră să realizeze un studiu bazat pe analogia dintre comunitatea baraciştilor şi cea… a suricatelor. E conştientă de superioritatea ei faţă de cei printre care a acceptat să vieţuiască până la ridicarea viitoarelor blocuri şi ţine un jurnal intim. Pe care e foarte dornic să-l citească „prietenul” ei, tânărul Mihai, ofiţer de securitate, care o foloseşte ca „sursă” inconştientă de rolul ei real. Totuşi Nadia e de-a lungul romanului o prezenţă agreabilă şi luminoasă prin buna-credinţă, candoarea şi intelectualitatea ei rudimentară. Viaţa la baracă o suportă cu stoicism, visând însă la intimitatea şi căldura unui cămin, pe care le află periodic în mijlocul familiei Măgaru, din Fabric, unde l-a cunoscut şi pe Mihai şi unde e locul de troc dintre cei ce fură – şi cam toţi fură – de pe unde sunt angajaţi, de pe şantiere, de la Solventul, de la Azur, de la ILSA, de la ICIL, de la fabrica de ciorapi, unde ciorapii ochiţi nu sunt cusuţi la vârf, pentru a putea fi scoşi traşi pe braţ. De altfel, o temă sociologică foarte atent reflectată în romanul doamnei Nina Ceranu este tocmai aceea a hoţiei ca sport naţional, practicat cu nonşalanţă şi voioşie.

Se reliefează de-a lungul celor peste 400 de pagini trei mari momente şi surse de întreţinere a tensiunii epice. Una este, cea amintită deja, aceea a crimei, care reuneşte intempestiv pentru prima oară o bună parte dintre personaje. E locul aici de a observa că, acestea fiind foarte numeroase, autoarea nu intră de obicei în detalieri, portretistica sa recurgând deseori la soluţia crochiului rapid, ferm, de o expresivitate aparent spontană: „Cum se ştie, Coroabă Achim a fost legionar cu cămaşă verde şi cu diagonală şi-l avea ajutor pe Savi Gligu, ce mergea ca o raţă în urma lui, scurt şi gros, ca un trunchi de salcie trăsnită” (subl. RC). Al doilea moment de maximă tensiune ar fi cel al cărui protagonist este Mina, „fată de caldarâm, neinstruită şi needucată”, care rămâne gravidă. Adevăratul erou al episodului este însă Marin Panduru, tânăr de treabă, buldozerist „fruntaş în producţie”, care se vede nevoit prin presiuni ierarhice şi şantaj să se recunoască făptaş şi să-şi asume răspunderea căsătoriei cu Mina. Între momentul răspândirii veştii despre „poziţia” Minei şi cel al rezolvării situaţiei printr-un mire ad hoc, comunitatea caută autorul real al faptei făcând presupoziţii care duc la o nouă, spectaculoasă paradă a personajelor, unele cunoscute, altele abia acum intrate în scenă. Totul culminează în cel de al treilea episod de mare forţă epică a romanului, cu prilejul nunţii, care se desfăşoară în cantina fabricii Fructus, dar dă şi pe dinafară, pe o vreme de ploaie diluvială. Manele şi folclor, strigarea darurilor, dansul, beţia, totul devine un fantastic melanj de grotesc şi kitsch, bătut parcă de un vânt nebunesc, venit dinspre Fellini, Kusturica şi Bregovici deopotrivă. E momentul cel mai performant al romanului şi se încheie pe măsură, prin spargerea nunţii la constatarea dispariţiei mirelui. Dispariţie definitivă: nu se mai vorbeşte de el. Apoi viaţa îşi reintră în matca ei, cu o nouă preocupare în perspectivă, cea a demolărilor, în vederea construirii noului cartier de blocuri. Unii se bucură, alţii, cei care-şi încropiseră casele din cărămizile vechii cazărmi, ajung la disperare, cu toţii însă aspiră spre o normalitate ce pare tot mai inaccesibilă. Mitriţă, fostul miliţian, merge să-şi revadă mama spitalizată şi în drum dă peste demolarea Orşovei vechi, surprinzându-se implicat în scena fantastă în care un ins în pragul nebuniei îşi sparge cu bolovani geamurile propriei case…

Lumea acestei cărţi, cum însăşi autoarea spune este una „labirintică şi adâncă, prin ceea ce lasă în suflete.” Cum a ajuns la aspiraţia de a o reconstitui putem deduce din câteva confesiuni răzleţe care îi scapă, mai ales în pasajele culese în cursive, al căror rost mi-a rămas destul de neclar, dar care proiectează un spot timid de lumină asupra intimităţii, oricum misterioase, a procesului de creaţie: „Abia acum, după patruzeci de ani, ideile sunt rotunde, rod al cunoaşterii lumii ce fojgăia în jurul ei înseşi, şi a autorului ce s-a încumetat să-i exploreze subsolurile, alcătuite temător şi derutant, dar mănoase, dacă reuşea să câştige din experienţa aceasta…” Realmente „mănoasă” acea experienţă, cu efecte asupra întregii creaţii a doamnei Nina Ceranu, beneficiind însă, experienţa aceasta, şi de stilul robust, înţelegând prin asta şi lexicul, de o savuroasă expresivitate, care-şi trage sevele din mixtura graiului banato-oltenesc al Mehedinţilor ei originari. Şi de talentul – sau bunul simţ? – de a pătrunde în adâncurile unei lumi marginale, dure, needucate, revelându-i întreaga autenticitate, fără a recurge nicio clipă la vreo obscenitate. E o performanţă tot mai rară în ziua de azi, întemeiată pe subtila artă a sugestiei, care nu e la-ndemâna oricui şi se cuvine neapărat numită printre calităţile acestei cărţi.

_____________________________

Nina Ceranu, Viaţa între zero şi unu, roman, Timişoara, Ed. Eubeea, 2014.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.