Radu Ciobanu: La drum cu Nicanor

Share Button

RADU CIOBANUCălătorii constituie o categorie aparte a tipologiei umane, care n-are nimic de-a face cu turismul. Didactic vorbind, ei sunt de două feluri: sociabilii, cei care caută să comunice cu oamenii, interesaţi de modul lor de a-şi gândi şi  trăi propria civilizaţie, şi solitarii, cei care fug de oameni şi de civilizaţia lor, căutându-şi împlinirea în direcţia opusă, în spaţii cât mai neumblate, uneori chiar cu riscul vieţii. Determinarea tuturor deopotrivă este aceeaşi: neastâmpărul, refuzul sedentarismului perceput ca stagnare şi vocaţia libertăţii şi a depărtărilor, frizând în unele cazuri dromomania. Dl Mircea Petean, a cărui nouă carte, La drum! *), mi-a suscitat aceste reflecţii, foloseşte în legătură cu toţi aceştia sintagma călători profesionişti. Desigur, pentru a-i delimita de turiştii ocazionali, în general ignari şi snobi, dependenţi de agenţii, ghiduri, ghizi şi shopping. D-sa însuşi se consideră un călător profesionist şi aparţine fără îndoială categoriei sociabililor, deşi de câteva ori  recunoaşte că iubeşte singurătatea, dar, e drept,  cu nuanţa camusiană, solitar şi solidar. Singurătatea sa e mai curând o propensiune înspre introspecţie, aceasta presupunând o relativă izolare, căreia i se şi dedă în orice împrejurare prielnică.

Cartea de faţă, prezentată ca „o suită de jurnale de călătorie”, nu este o surpriză, întrucât rudimente ale speciei sau chiar ipostaze poematice ale ei au anunţat-o încă din apariţiile anterioare **). În 2014, apărea şi volumul Nicanor, ultimul om, în paginile căruia, Mircea Petean, disimulat sub masca acestui Alter Ego pe nume Nicanor – etimologic, „vestitor de victorie” – îşi făcea, din varii unghiuri de interes, propriul portret. În prima pagină a noii cărţi, La drum!, ni se vesteşte, că, deşi funciarmente sedentar, Nicanor e animat de un ataşament empatic faţă de călătorul de profesie, pentru ca în paginile următoare să constatăm că în cele din urmă a pornit el însuşi la drum. Chiar dacă e un călător pe distanţe scurte sau medii – singura mai îndepărtată a fost în Vietnam – Nicanor deţine toate calităţile definitorii ale călătorului de soi. Prima dintre ele este vocaţia. A simţit-o întâia oară în copilărie, când, supus unei dureroase ignorări punitive de către tatăl său, a trăit senzaţia intrării în neant. „Să fie şi aceasta – se întreabă autorul de azi – o pricină a dorinţei de a «dispărea» a călătorului de profesie de mai târziu, furat de ispita plecării, obsedat de noi orizonturi, tânjind după zăbave în locuri îndepărtate, visate-ndelung şi rămase necercetate?” Plauzibil, dar copilul, încă înainte de momentul evocat, gusta deja fiorul furişărilor solitare prin locurile mai neumblate, cu o aură de mister, din agrestul areal natal. În astfel de escapade el caută întotdeauna o limită de imprevizibilul căreia se şi teme. Împrejurare care îl conduce azi spre o reflecţie uşor sibilinică: „Între căutarea marginii şi fuga de marginea marginii pare a se desfăşura întreg periplul existenţial al unuia ca mine.” Periplu şi căutare care nu se pot traduce decât prin  vocaţia călătoriei „profesioniste”, ale cărei semne distinctive se recunosc peste tot în aceste texte care oscilează între însemnări şi jurnal propriu-zis. „Ce-i drept – scrie azi Nicanor despre sine – călător de profesie a fost de când se ştie, căci drumul la şcoala din comună, în toţi cei patru ani de gimnaziu, l-a făcut pe jos. Erau circa 3-4 km.” Într-adevăr, de cele mai multe ori, virusul deambulării se contractează ireversibil de pe urma mersului pe jos. Călătorii extremi nici nu-şi concep în alt fel chemarea, chiar dacă majoritatea „profesioniştilor” sunt mai concesivi, la toţi deopotrivă fiind de regăsit însă aceleaşi semnalmente categoriale. Mircea Petean jubilează când descoperă poemul Itaca, scris în 1911 de Konstantinos Kavafis, „unul dintre cele mai frumoase elogii aduse călătoriei din câte cunosc”, zice d-sa. Chiar dacă e un poem cu teză. Dar teza, devenită principiu al Călătorului, pe care şi Nicanor şi-o asumă, e aceea că „într-o călătorie, importantă nu e ţinta, ci călătoria ca atare, drumul, calea.” Iar drumul, cum mai peste tot prin opera sa dă de înţeles şi Sadoveanu, trebuie să fie iniţiatic, lung şi netulburat de grabă. Alături de care distingem şi altele, comune călătorului dedicat, pe care, deliberat sau intuitiv, Nicanor şi le-a asumat: nevoia de a face însemnări, de a ţine un jurnal, de a scrie, scrisul fiind conceput el însuşi ca o călătorie; orgoliul de a se şti un priceput făcător de foc; reacţia resentimentară la turism; descoperirea, când e singur, că bucuria nu poate fi deplină dacă n-ai cu cine s-o împărtăşeşti. Se mai adaugă şi nobila nevoie de a lua cu sine la drum cel puţin o carte. Dl Mircea Petean-Nicanor îi are în gentuţa de voiaj, căreia îi şi dedică un poem, pe Giono, pe Marguerite Yourcenar, pe Houellebecq („N-aş zice că e cinic omul, dar că nu lasă loc nici unei iluzii e adevărat”), pe Gabriel Petric, pe Simone de Beauvoir. Dar şi Tratatul despre disperare: „Câtă lipsă de inspiraţie. În atmosfera relaxată, tonică de aici, evident că nu am niciun chef de subtilităţile lui Kierkegaard”. Am citat această opinie abruptă deoarece o găsisem nu de mult şi în jurnalul siberian al lui Sylvain Tesson, călător de cursă lungă şi împătimit purtător de cărţi în pustietate, care avusese exact aceeaşi „lipsă de inspiraţie”: „…nu recomand nimănui o asemenea lectură când trebuie să stai închis într-o cabană pe timp de ploaie”. E vorba, de fapt, de o altă comună însuşire a călătorului dedicat: el e străin de tipul blazat, acru şi croncănitor, şi, chiar dacă şi-a luat lumea în cap din lehamite sau disperare,  rămâne un optimist, ştie să admire şi  să se bucure de ceea ce vede, având „în dotare”, ca dar de mare preţ, şi un ireprimabil simţ al umorului.

Mircea Petean 1aSunt, mai ales acestea din urmă, calităţi pretutindeni regăsibile în drumurile dlui Mircea Petean. Care face parte, cum ziceam, din categoria sociabililor. „Oriunde ajung, doresc a cunoaşte pe om”, scria George Bariţ. Explicit sau subtextual, aceasta este şi aspiraţia sa. Rareori călătoreşte singur, însoţit fiind de obicei de soţie, de familie, de colegi scriitori. Atenţia îi este concentrată cu precădere asupra acestora şi a celor pe care îi întâlneşte: observaţii caracterologice, mici polemici, cordialitătăţi, resuscitarea unor amintiri din mitologia familiei. Din fericire, ca autentic călător, nu ţine să compileze de prin ghiduri istoricul locurilor, iar peisajul, monumentele nu-i suscită exaltări turistice, dimpotrivă. Pisa, bunăoară, nu-i place şi nu se sfieşte s-o spună: „Nu mi-a plăcut deloc oraşul, când l-am vizitat, cu copiii, acum doi ani: catedrala nu avea nimic deosebit într-însa, şi turnul ce dacă-i înclinat?” Ceea ce nu înseamnă că ar fi insensibil la ambianţă şi peisaj. Acolo unde „le simte”, notaţia devine concisă, pregnantă şi evident afectivă, suscitându-i amintiri de acasă: în Vietnam, „La marginea drumeagului cresc un fel de costrei, un fel de troscoţel şi un fel de răchiţi. Am simţit cum toată copilăria îmi urcă în creştet.” Pe când în Danemarca, „Plouă mărunt, o pulbere de ploaie mocănească, sâcâitoare. Peisajul este de o monotonie exasperantă. Iar femeile arată ca nişte bărbaţi cu ţâţe. Dar şi exemplarele alese, blonde, suple, cu ochi albaştri, sunt răpitoare. Ca pentru a le răzbuna pe celelalte parcă…” Alteori apare fulgurant câte o privelişte pe care o reţine în tuşe rapide, fine, tabloul fiind de regăsit apoi, după câteva pagini, într-unul dintre poemele care însoţesc notaţiile: „În mijlocul unei piaţete, pe un piedestal de piatră, între case de piatră, o mâţă galbenă în soarele amiezii.”

Dar constat că zadarnic încerc să izolez un aspect sau vreun interes prioritar al călătorului în drumurile sale. Nicanor e interesat de tot ce îndeobşte nu interesează turistul. Inclusiv de aspectele politice. Ele îi reţin atenţia mai ales în Danemarca, unde reacţiile sale amintesc iar de Sadoveanu, cel din volumul Olanda (1928), prin admiraţia pentru nivelul de civilizaţie al locului în ciuda precarităţii resurselor, dar şi de Dinicu Golescu, prin irezistibila sa propensiune de a compara ceea vede cu ce ştie că a lăsat acasă. „Primul semn al întâlnirii cu noutatea e nevoia de a compara cu ceva”, scrie dl Mircea Anghelescu în impunătorul studiu Lâna de aur ***), referindu-se la una dintre caracteristicile generale ale tipului de homo viator care tocmai se năştea la noi în veacul al XIX-lea. Şi, într-adevăr, propensiunea comparatistă se manifestă de-a lungul întregului veac. E o consecinţă a ceea ce Alvin Toffler avea să numească „şoc cultural”, cu atât mai puternic şocul, cu cât noutatea e mai contrastantă cu ceea ce călătorul a lăsat în urmă. Din motive lesne de înţeles, tendinţa aceasta s-a diminuat treptat după Primul Război, pentru a recidiva, tot din motive lesne de înţeles după 1990, când românii au putut din nou să călătorească în largul lumii şi să vadă cât de dezastruos crescuse decalajul dintre patria lor şi restul lumii civilizate. Astfel, în Danemarca, Nicanor constată scurt şi elocvent că, sub aspectul civismului şi democraţiei, de această mică şi vrednică ţară „ne despart sahare şi siberii”.  De-ar fi numai pentru că „Parlamentarii beneficiază, dar nu uzează de imunitate. Unul dintre ei, care a produs un accident minor conducând sub influenţa alcoolului, şi-a dat demisia din partid şi s-a retras din Parlament. Cine are urechi de auzit să audă!”, zice Nicanor. Numai că la noi nimeni n-are urechi să audă, ci doar gheare să apuce.

Un palier important al acestor însemnări de călătorie îl aflăm în cele câteva „jurnale genoveze”, unde Nicanor apare excedat de bucuriile familiale. Jurnalele acestea cuprind şi escapade înspre sudul Italiei şi una chiar până la Barcelona, dar „baza” e la Genova, unde i se află fiica, ginerele italian şi nepoţica Daria. Naşterea ei apare în aceste însemnări, cum şi e, ca un  eveniment  crucial. Nicanor devine şi rămâne euforic ori de câte ori subiectul e micuţa sau, în timp, tot mai mărişoara Daria. Plimbări, isprăvi, bucurii de tânăr bunic aduc o infuzie de intimism şi tandreţe în această carte care, la urma urmelor, este un fel de cuceritor mixtum compositum, prin paginile căreia n-ai cum să te plictiseşti, întrucât autorul te poartă cu neprevăzute viraje, nu doar dintr-un loc în altul, ci şi dintr-un registru în altul, din proză în poezia introdusă contrapunctic, din amintire în prezent, din relatare realist-admirativă sau sarcastică, la tonul vibrant de introspectivă îngândurare, de umor sau de exultanţa sincerei bucurii a descoperirii frumuseţii. „Căci la urma urmei – mărturiseşte Nicanor – altceva nu vreau să fiu decât o umbră luminoasă picată lin peste chipurile semenilor mei rânduiţi frumos în jurul focului etern al prieteniei.” A reuşit. E biruinţa lui Nicanor, prevestită prin sensul numelui său.

_____________

*) Mircea Petean, La drum!, Floreşti-Cluj, Limes, 2016.
**) Mircea Petean, Catedrala din auz. Poeme ligure. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Floreşti-Cluj. 2014. Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române.
***) Mircea Anghelescu, Lâna de aur. Călătorii şi călătoriile în literatura română. Bucureşti. Cartea Românească, 2015.

0

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.