Radu Ciobanu: Imagini cu tainice istorii

Share Button

RADU CIOBANUÎn 2005 a apărut amplul eseu al doamnei Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19, seducător atât prin implicarea empatică mărturisită a autoarei cât şi prin infiltrările romanescului într-un text predominant documentar. Era imposibil să nu mi-l amintesc acum, când, cu aceleaşi delicii, am citit Fotograful Curţii Regale, pandant perfect, după zece ani, al eseului amintit, doar că de data asta e vorba de un roman cu infiltraţii documentare, care investighează aceeaşi glorioasă epocă şi aceeaşi lume. Surpriză cu atât mai interesantă cu cât e vorba de un roman cu care, o nouă scriitoare, doamna Simona Antonescu, debutează arghezian, adică târziu, matur şi eclatant. Volumul este, de altfel, şi laureatul Concursului de Debut pe 2014 al Editurii Cartea Românească.

Ceea ce m-a impresionat în primul rând aici sub aspect profesional este virtuozitatea şi ingeniozitatea compoziţională a autoarei care, pornind de la câte o fotografie de epocă reprodusă ca frontispiciu al fiecărui capitol, realizează în final o imagine integratoare a societăţii bucureştene, de la nivelul ancilar până la ambianţa Curţii Regale. Sunt 18 capitole aici, dar primul şi ultimul sunt perceptibile ca prolog şi, respectiv, epilog, între acestea desfăşurându-se viaţa propriu-zisă a Bucureştiului dintre 1877 şi 1889. Fiecare capitol ar putea avea şi o existenţă ca poveste de sine stătătoare, cu câte o mică tramă epică proprie, dar ele comunică totuşi prin atmosferă şi prin prezenţa aceloraşi personaje care se regăsesc într-un fel sau altul în toate capitolele, ceea ce conferă întregului toate atributele specifice romanului.

simona-antonescu-fotograful-curtii-regalePersonajul central, cum sugerează şi titlul, deşi este mai curând evanescent, prezent în schimb prin fotografiile pe care le execută cu fiorul vocaţiei, este Franz Mayer. Întâiul capitol, pe care-l consider prolog, povesteşte în cea mai pură manieră realistă stabilirea sa în Bucureşti. Originar din Mediaş, cu vocaţie de pictor, studiază în Germania, unde are revelaţia tehnicii fotografice, noua minune printre noile minuni care entuziasmează veacul şi căreia i se consacră cu ambiţia de a o transforma în artă. Revenit în Mediaş, se căsătoreşte cu Anna, fiica protopopului luteran al locului. Când Franz îşi mărturiseşte intenţia de a se stabili ca artist fotograf în Bucureşti, oraş aflat în plină deschidere înspre toate posibilităţile, pe protopopul Dieter îl îndurerează despărţirea de Anna, dar se bucură s-o vadă scăpată de pericolul maghiarizării survenit după instaurarea Dualismului, ba i le încredinţează şi pe surorile ei mai mici: „Maghiarii, în războiul lor împotriva a tot ceea ce nu era unguresc, au limitat imediat libertăţile saşilor. Cei mai curajoşi, sau poate cei care aveau cel mai puţin de pierdut, au luat drumul pribegiei. Mulţi s-au regăsit după scurtă vreme în Regat, în târgul Bucureştilor, unde meşteşugurile lor erau la mare căutare.” Astfel, Franz, cu talentul, profesionismul şi tenacitatea sa, şi Anna, cu discretele sale orgolii nobiliare venite dinspre strămoşii de pe Rin, cum şi cu rigorile educaţiei sale săseşti, întemeiază în Bucureşti o familie onorabilă, care accede în sferele hige-life-ului. Lui Franz îi este recunoscută excelenţa profesională şi i se acordă privilegiul exclusiv de „Fotograf al Curţii Regale.” Tot ceea ce e povestit în acest prolog e atestat istoric şi rod al unei minuţioase documentări. Mai puţin incursiunile intuitive în adâncurile sufleteşti ale personajelor, cum, bunăoară, delicatul moment al derutei pe care Anna o trăieşte când se vede cu mormanul de bagaje în mijlocul casei goale şi reci, din care va trebui să facă noul ei univers: „Anna cerceta rând pe rând rostul încăperilor, întorcându-se lângă grămada de bagaje ori de câte ori cele descoperite prin adâncurile casei o aruncau în deznădejdi de copil părăsit în loc străin. Cuferele miroseau a dealuri proaspăt ninse, a ger fluierând pe la uşi şi a ştrudele rumenite până ce primele foi se răsucesc pe la capete. Grămada de cufere din mijlocul încăperii însemna acasă” (subl. aut.).

Simona Antonescu 1cDe aici încolo, preţ de 16 capitole, prevalează ficţiunea, generată de realitatea stăruitoare peste veac a fotografiilor lui Franz. Ficţiune însă, şi ea, relativă. Vom înţelege această magie a povestitorului, ascultându-i concluzia care i s-a impus după încheierea poveştii: „Adevărul cuprins în această carte depinde de fiecare cititor în parte. Fiecare dintre dumneavoastră va decide unde se termină istoria şi unde începe ficţiunea.” Aşa stând lucrurile, eu văd aici istoria pretutindeni, inclusiv în ficţiune, şi asta graţie faptului, oarecum miraculos şi el, că Simona Antonescu are darul, sau mai curând harul, de a descoperi graiul fotografiilor, de a şti să-l asculte şi de a desluşi ce spun ochii doar aparent încremeniţi ai celor ce o privesc dinlăuntrul lor: „Fotografiile îmi vorbesc”, spune d-sa. „Am descoperit, într-un octombrie blând ce îndemna la visare, câteva fotografii cu grai, alături de două fraze despre autorul lor, un artist fotograf din alt veac. Personajele surprinse de ochiul magic mă priveau cu speranţă. Prvirile lor, apăsate de taine nemărturisite ori însufleţite de bucurii neîmpărtăşite, m-au scufundat într-o lume deopotrivă strălucitoare şi prăfuită. Rând pe rând, vieţile lor s-au aşternut singure pe hârtie…” S-au aşternut, dar cum? Care e secretul resuscitării acestei lumi „deopotrivă strălucitoare şi prăfuită”? Secretul e simplu: e vorba de talent, de ingeniozitate şi de o îmbelşugată imaginaţie care nu depăşeşte niciodată limitele veridicului în ordine artistică. Iată, bunăoară, capitolul 7 – Școala Centrală de Fete: Adevăr verificabil, domnul Franz Mayer a fost solicitat să facă o poză fiecărei clase a acestei şcoli de elită, căreia i se dusese vestea pentru excelenţa educaţiei dar şi pentru rigoarea puritană şi cazonă a regulamentelor. Poza liminară a capitolului înfăţişează una din aceste clase: elevele, în austerele lor uniforme, şed drepte în bănci, câte două, cu mâinile la spate. Atmosfera pe care o sugerează imaginea e uşor terifiantă. Doar prima bancă din stânga e goală. De aici începe povestea: Simona Antonescu imaginează unde sunt şi ce s-a întâmplat cu Elena şi Ilinca, elevele care lipsesc din banca lor. E una dintre cele mai frumoase şi sensibile secvenţe ale cărţii prin povestea revelaţiei pe care fetele evadate o trăiesc descoperind fascinaţia poeziei prohibite în şcoală. Unde? În prăvălia cu de toate a lui Socec, realul, care avea şi un raion de cărţi, fiind „un loc potrivit explorărilor”. Aici se refugiază ele clandestin peste noapte, trăindu-şi febricitant întâia întâlnire neaşteptată cu Eminescu. La ziuă, neexistând alternativă, se întorc în şcoală, înfruntând cu stoicism previzibilele pedepse. Dar asta nu mai conta, deoarece „Viaţa […] se învârtea, din noaptea trecută, într-o vrajă pe care pedepsele niciunei şcoli din lume nu o putea rupe.” Aşadar, un mic detaliu fotografic declanşează desfăşurări fabuloase de întâmplări şi destine, uneori cu implicaţii magice, ca în Chiron grecul (Balta Vrăjitoarelor), cu uşoare sugestii dinspre romanul gotic, ca în Croitoresele, cu finaluri absolut imprevizibile, cu maxim efect de surpriză, ca în Roş Haşana sau Duelul. În fotografia familiei Agopian, micuţa Despina, de vreo trei ani, stă cu mâna sprijinită pe sabia tatălui. Gest de rău augur pentru fete. Din acest detaliu porneşte povestea Despinei, devenită o tânără emancipată, feministă, care provoacă un imens scandal publicând un articol sub semnătură proprie în „Timpul” domnului Slavici, dar reţinând atenţia Reginei Elisabeta, emancipată şi ea, care o „cooptează” în anturajul Curţii Regale, delegând-o apoi ca însoţitoare responsbilă a exponatelor de preţ ale României, la Expoziţia Universală de la Paris, în 1889.

simona1cAceste mici istorii care se înşiruie ca mărgelele pe aţă încep cu momentul revenirii armatei române victorioase din Războiul de Indepenedenţă şi trecerea ei, în frunte cu Regele, pe sub Arcul de Triumf. Franz Mayer e prezent şi îşi instalează trepiedul după profesioniste calcule de unghiuri, imortalizând evenimentul. Nu însă înainte de a surprinde întâmplător în obiectiv, precum fotograful din Blow Up, o scenă intempestivă: un mic pungaş, care operează în buzunarul unui ins din mulţime. Ceea ce nu impietează însă cu nimic momentul apoteotic al apariţiei Regelui. Doamna Simona Antonescu are abilitatea deosebită, mai rară în ziua de azi, de a provoca emoţii reale cititorului cu naturel simţitor prin resuscitarea unor astfel de scene istorice solemne. Tot astfel, simetric, se petrec lucrurile şi în finalul acestui şirag de istorii, care se încheie cu povestea Despinei la Expoziţia Universală şi cu momentul, tot apoteotic, al descinderii Reginei în Pavilionul României: „Dreaptă pe prag, luând în stăpânire prin tăcere tot ceea ce i se aşternea în faţă, Regina Elisabeta a României se oprise, oprind pentru o clipă viaţa întregului pavilion. / Mulţimea amuţi. Prinţul [Bibescu – nota RC] îşi îndreptă umerii sub privirea întrebătoare a Reginei: „totul este cum aţi poruncit”. Majestatea Sa Elisabeta mai rămase preţ de o clipă în prag, oprind lumina să intre. Apoi, odată cu cel dintâi pas al său, lumina năvăli din nou înăuntru. / Cele două prezenţe, Regina şi lumina, aşternură liniştea printre standuri şi vitrine.” Nu întâmplător episodul este asociat cu simbolul luminii: „Franz îşi petrecuse viaţa încercând să înţeleagă felul în care lumina schimbă lucrurile din jur.” Și mai e ceva: „Lui Franz îi plăcea să fotografieze copii. Lipsa din casa lui îl făcea să pună multă răbdare în construirea fotografiilor.” Pentru ca în cele din urmă să descopere că cea mai pură lumină poate fi relevată în ochii copiilor şi cel puţin câte o nouă poză cu copii îi va lumina întotdeauna vitrina.

În capitolul 18, epilogul, cum ar veni, Simona Antonescu îşi transferă brusc cititorul din Epoca bellă, direct în Anii nebuni, trecând peste anii crânceni ai Primului Război, ca şi când n-ar fi fost. Atelierul fotografic al lui Franz Mayer e neschimbat, doar că e preluat de fiul lui Zamfir, fostul asistent al maestrului. Două fete hiperemancipate ale începutului de eră postbelică, ciripind despre filme cu Greta Garbo şi Marlene Dietrich, vin să-şi facă o poză, dar întâi zăbovesc amuzate în faţa vitrinei cu fotografiile devenite deja de epocă ale lui Franz: „Din spatele geamului şi a unei jumătăţi de veac, doamne în rochii cu corset aflate la braţul unor domni cu joben le întorceau privirile cu seriozitate. Reproşurile lor mute pentru fustele ce descoperea vederii gambele rămâneau aici, în spatele sticlei, fără să ajungă la fetele de pe trotuar, două păsări libere să-şi poarte tinereţea cum doresc. / Două secole diferite se priveau ochi în ochi, de o parte şi de cealaltă a atelierului de fotografie.”

Singurul reproş pe care m-aş încumeta, ezitant totuşi, să i-l fac autoarei este tocmai eludarea anilor de război, prea dureroşi, prea tragici pentru a fi trecuţi sub tăcere într-un roman istoric, cum este de fapt acesta. Un capitol dedicat lor, ar fi avut şi efectul salutar de a dilua puţin aerul vag idilizant care învăluie imaginea unei epoci realmente glorioase, dar care şi-a avut şi umbrele sale. Altfel, acest debut al doamnei Simona Antonescu rămâne întru totul fermecător şi memorabil, meritându-şi pe deplin laurii.

__________________________

Simona Antonescu, Fotograful Curţii Regale, Bucureşti, Cartea Românească, 2015.

Radu CIOBANU

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.