Radu CIOBANU: C’est la vie

Share Button

Radu CIOBANU
RADU CIOBANUÎn fiecare zi, pe-nserat, o lume amestecată își începea plimbarea pe „Corso”, adică pe acel segment strict delimitat din principala arteră a orașului, dintre hotel-restaurantul „Dacia” și Prefectură. Era singura plăcere gratuită pe care și-o mai îngăduia. Vremurile deveniseră teribil de tulburi și te obligau să constați cu stupoare că, de la o zi la alta, indiferent de condiția socială, se trăia mai prost decât în anii războiului nu tocmai de mult sfârșit. Cei foarte lucizi, care erau însă și foarte puțini, prevesteau un lung răstimp de mizerie și teroare. Alții, care – curios ! – erau mai lesne creditați, proclamau ca iminentă venirea americanilor care vor repune lucrurile pe făgașul lor firesc ce nu putea fi decât cel dinainte de război. Dar cum asta întârzia să se întâmple, cei mai mulți se străduiau să înțeleagă, să se adapteze și în cele din urmă doar să supraviețuiască. În astfel de împrejurări, actul prezenței zilnice pe Corso era determinat de o stranie, irezistibilă chemare, prilejuind întâlniri, – uneori neașteptate, capabile să marcheze destine – schimburi de vești, de noutăți, de opinii, mai puțin de idei, mai deseori de zvonuri.

Aveai pe atunci câți ani? Vreo unșpe… Îți petreceai ultimele zile ale vacanței aici. Uica Dumitru fusese directorul sucursalei Băncii „Albina”. Tușa Valeria veghea asupra rânduielilor neclintite ale casei. Știa să fie deopotrivă tandră și ironică și avea simțul umorului, deși prin culisele clanului se șoptea că în tinerețe avusese o tentativă de suicid. Oricum, dincolo de expresia de o enigmatică melancolie pe care uneori o dobândeau privirile ei, nimic nu permitea bănuiala unui asemenea episod. Întâmplarea a rămas definitiv îngropată. Îți plăcea la ei. Pe Zeno, fiul lor, doctor pe care îl știa tot orașul, îl simțeai ca pe un frate mai mare. Locuiau pe strada Făgetului. La începutul ei, în colț, pe dreapta, era Poșta și, la câteva case mai sus, casa Bredicenilor. La alte câteva case mai sus, dar pe partea cealaltă, venea apoi casa lor. Cu poartă mare, verde, cu o clanță ciclopică, de care trebuia să te atârni cu amândouă mâinile ca s-o deschizi. Pătrundeai „sub poartă”, topos special, inubliabil, răcoros, unde vara se așterneau mesele pantagruelice ori interminabilele partide de remi, întinse până târziu în noapte, cu neamuri din pretutindenea bănățeană ori cu prieteni din oraș. Grădina afundă, cu nucul fabulos, cu piersicii rodind poame paradisiace, cu părul care făcea pergamute cum de atunci nicicând n-ai mai văzut. Și podrumul în întunecimea căruia coborai pe trepte tocite de cărămidă zidite pe muchie, de unde, în după amiezile toride, Zeno scotea câte o lubeniță gigantică, de un verde întunecat, pe care n-o putea despica decât cuțitul cel lung, de pâine. Și curtea, cu calcanul urât al casei din vecini ascuns de trandafiri cățărători, unde puteai bate mingea ori aveai loc destul să te învârți cu bicicleta. Ori să citești, lungit în lighezețul de pânză. Dar cel mai mult îți plăcea în prânzitorul vast, cu storurile coborâte, unde rămânea totuși destulă lumină ca să te abandonezi cititului sub masă, întins pe covor. Captivantele cărți din biblioteca lui Zeno, doxuri, Buffalo Bill, Macul Roșu, toată seria americană a lui Karl May… Mai erau escapadele la Sâlha sau la via învecinată cu a Bredicenilor, cea cu casa în care lucrase cândva Blaga, de care nu știai decât că era un poet despre care toți își aminteau cu respect. Cu fiacărul comandat, întotdeauna același, cu zițuri de piele, care se oprea în fața porții la ora convenită, niciun minut mai devreme sau mai târziu. Mirosul de cal, de piele veche, coaptă de soare, miresmele viei și ale grădinii, ale perelor, ale nucilor verzi, aroma dulce, de prăjitură fără nume, a fascicolelor îngălbenite citite sub masă, ori miasma agresivă dar plină de prestanță, a motorbițiclului lui Zeno, care-și avea și el locul lui rânduit „sub poartă”, toate îți stăruie încă uimitor de vii în memoria olfactivă. De fapt, memoria asta e cam tot ce ți-a mai rămas din lumea aceea. Atât. A, da, mai sunt mormintele. De câte ori mergi spre Timișoara cu mașina, treci prin fața Cimitirului istoric al orașului. E mare. Dens. Nu mai știi unde sunt mormintele lor. Și, chiar de n-ai fi în autocar, ci în propria mașină, ești întotdeauna grăbit, n-ai timp, poate nici răbdare să te oprești și să le cauți. E una dintre piesele capitale ale impunătoarei tale colecții de remușcări fără de leac. Coborând apoi strada Făgetului, treci de fiecare dată prin fața acelei case. Nu știi cine o locuiește acum. Nu te îndoiești că piersicul și părul s-au uscat de mult, de bătrânețe. Măcar nucul cel fabulos știi sigur că l-a tăiat însuși uica Dumitru, spre sfârșit, când a rămas singur. Și l-a vândut fabricii de mobilă din Caransebeș pe un preț care abia i-a ajuns să repare acoperișul, pe unde începuse să pătrundă apa ploilor. Chiar așa: s-au stârpit cucuruzii, s-au uscat busuiocul și duzii, știubeiele-s pustii… Poarta nu mai e verde. Au revopsit-o într-un maroniu urât, de cosciug. Ca și roletele mereu coborâte peste ferestre. Niciodată, măcar o singură dată, n-ai văzut pe cineva intrând sau ieșind. Ori măcar stând în fereastră, cum stăteați voi, pe înserat, cu coatele sprijinite pe pervaz, salutându-vă și schimbând vești unii cu alții : Sărumâna, tanti Iuliș. Servus, dragă, ai mai vinit pră la tușa? Ai auzit tu, Valerie, c-o murit Micloșoane ? Pântru Dumnezău! Da’ ce-o avut? O lovit-o șlogu…

Lugoj_str_Cuza_Voda 1cDar în după-amiaza aceea totul era încă viu. Și, ca de fiecare dată când o făcea, te bucurai că Zeno te luase cu el la șpațir pe Corso. Îți plăcea, era teribil de distractiv pentru că se saluta ori se oprea de vorbă cu o mulțime de oameni. Diversitatea lor era, de fapt, ceea ce te amuza. Prin natura specializării sale cunoștea tot orașul și deținea secrete cât se poate de delicate. Nu doar o dată vă încrucișați plimbarea cu câte o fufă fardată ca o sorcovă. Cu astea nu se oprea niciodată, dar le întreba în treacăt, plesnindu-le amical și protector peste fund: ți-a trecut, tu? Iar aceea se hlizea recunoscătoare: trecut dom’doctor, mulțam fain… Nu știai ce trebuia să-i fi trecut și nici nu întrebai fiindcă intuiai că era vorba de ceva ce tu nu se cădea să știi, dar erai mândru de respectul pe care creaturile acelea i-l arătau lui Zeno. Se deosebea de bătrânii săi și chiar de sora lui, Gina, stabilită la București, căsătorită cu un colonel, care-și țineau rangul, pe când el era un bon vivant de nuanță populară, servus și per tu cu toată lumea. Ceea ce stârnea profundul dezagrement al maică-si. Avea tușa Valeria un fel aparte, aristocratic de a-și înălța nasul subțire, în timp ce rostea cu un dispreț nimicitor: oh, ce plăcere să faci conversație cu șăgârții!

În după-amiaza aceea, speranța subită că ai putea-o revedea pe Ancuța devenise un motiv special să te bucuri că te luase cu el. Bucurie e însă un fel de a zice. În realitate era vorba mai curând de o dulce melancolie. A doua zi urma să te întorci acasă, iar începutul școlii nu te entuziasma chiar deloc. Dimpotrivă, sfârșitul tuturor vacanțelor, de când te știi, te-a transpus de fiecare dată într-o stare de deznădejde secretă pe care o târai după tine în primele două, trei săptămâni de școală, până se stingea de la sine, excedată de imperativele defensivei din fața agresiunilor didactice. Ancuța a fost un coup de foudre nu pe deplin conștientizat. Și care s-a stins tot atât de neașteptat pe cât lovise.

Locuiau și ei, ai Ancuței, precum toate familiile mari și cu trecut perceptibil, una dintre casele bătrâne ale orașului, în picioare și azi. Chiar vizavi de biserica Sfântul Nicolae și de bazarul cu loggia, rămas de pe vremea turcilor, pe care edili ignari de mai târziu l-au demolat. Bunicul ei fusese prieten cu uica Dumitru, cu Dipsi Popovici, cu Bredicenii, cu Braniște, cu Tata Moșu al tău, se bătuse pentru Unire, fusese la Alba, atunci, la 1 Decembrie, și devenise întâiul prefect al județului Severin din România Mare. Bineînțeles, n-aveai habar de toate astea, când, în ultima duminică, după slujbă, v-ați cunoscut la ieșirea din biserică. Tu cu ai tăi, ea cu ai ei. Câțiva pași împreună, povești, mai ales vești, tot mai proaste vești. La ordinea zilei era Groza, de ăsta auziseși și tu, toată lumea vorbea de el, aici îl știau toți, ai tăi încă prea bine, căci în tinerețe o curtase pe Mama Bună, ea fată de popă din Sâlha, el fecior de popă din Coștei. Fusese și el la Alba când cu Unirea, ca acum să se dea cu comuniștii, omul lui Stalin! Stalin rostit cu accent pe i. Cine știe ce ne mai așteaptă, oricum nimic bun, dar pentru aceea ne putem întâlni să mai vorbim de-ale noastre, uite, veniți la noi chiar poimâine după-amiază, cu Ancuța, să se joace copiii în grădină…

Lugoj_Palatul_Bejan 1cAu venit. Nu se mai găseau de mult cacao, cafea. Tușa Valeria și-a tratat musafirii cu Frank Cafe, dar cu lapte și frișcă adevărate. Și cu un kugluf pufos și auriu, pudrat cu zahăr, produs cu încă neepuizate resurse proprii. Apoi, în timp ce bătrânii sporovăiau în „salonul verde”, voi ați ajuns pe banca de sub nuc. Ați spart nuci. Vi s-au înnegrit degetele. Ai da orice ca să-ți mai amintești cum a decurs conversația voastră. Nu-ți mai aduci aminte decât de rochița albastră. Ancuța însăși a rămas doar o făptură de abur, de ceață. Te paralizase sfiala și nu îndrăzneai s-o privești decât furtiv, când, cu un gest pe care-l percepeai de un curaj nebun, îi întindeai galant câte un miez intact, alb și fraged. Îl lua grațios cu două degete, murmura mulțumesc și-l ronțăia mărunt și pofticios, iepurește. Asta a fost tot. Pe Corso în seara aceea, n-ai regăsit-o. Nici n-ai fi putut, dar asta n-o știai: ai ei nu erau genul flaneurilor de Corso democrat, ci al promenadelor cu ștaif de Karlsbad, Herculane ori Buziaș. Iar ca o fetiță să iasă neînsoțită la plimbare, încă nu se pomenise.

La al doilea tur, ați băut câte un himbărșpriț de la turcul cu șorț alb, scrobit, din capul podului de pe malul stâng. Din căruciorul lui cu alavicică albă, lipicioasă și cu nuci, cu mere întregi ori boabe de struguri trase pe bețișoare și glasate, nu te ispitea decât himbărșprițul de un roșu limpede, intens, care țâșnea spumegând dintr-un recipient de sticlă, subțire și fragil. Ceva atât de aromat, înțepând nasul atât de plăcut nu se mai găsea decât la Timișoara, la poarta arenei Electrica, în zilele de meci. Ați apucat apoi pe Podul de Fier, unde, din cauza îngustimii lui, lumea părea și mai multă. Când mai trecea la pas câte un fiacăr al cărui vizitiu cerea cu glas mare – hep! hep! – să i se facă loc, toți plimbăreții se buluceau spre margini. Pe la mijlocul podului vă aflați și voi când Zeno ți-a spus râzând că din locul acela se zicea că se aruncase Groza în Timiș, fiindcă buctase la școală. Ideea că și un personaj atât de important putea rămâne repetent ți-a iscat o mică satisfacție răutăcioasă. Ai privit în jos. Era un an din cale afară de secetos. Prin apa limpede, dar nu mai adâncă de vreo două palme, scăpăra prundișul de pe fund în lumina blândă a asfințitului. Cum de nu și-a spart capul? ai întrebat, dar ai rămas fără răspuns, fiindcă lângă voi răsări din mulțime Tavi. Era transpirat, agitat, părea foarte grăbit. Servus, Zeno, spuse cu glas coborât, aproape în șoaptă. Alaltăieri l-au arestat pe tata, ați auzit? Auzisem, se dusese vestea, deși îl luaseră de la Timișoara, despre asta se vorbise în casă. Umblă acuma după mine, adăugă Tavi, și trebuie să dispar, dar n-am niciun ban. Ai ceva la tine? Vino sub poarta lui Ioji, spuse Zeno scurt, fără nicio ezitare, și Tavi dispăru în mulțime tot atât de miraculos cum apăruse. Iar voi v-ați urmat drumul fără grabă, în același pas de promenadă și, ieșind de pe pod, ați apucat la fel de încet la stânga, pe splai, și ați intrat sub prima poartă. Locul era pustiu. Un butoi de tablă, din cele pentru benzină, pe jumătate plin cu gunoi. Nu mirosea tocmai plăcut. O mâță sură, cu ochi galbeni. Ați rămas în așteptare. De ce umblă după Tavi? Fiindcă-i copilul lui taică-su, răspunse Zeno. Devenise posomorât. Știai că unchiul Ovidiu fusese polițist, chiar chestorul poliției din Timișoara, înainte de război, și erai mândru de el. Pentru tine a fi polițist era un titlu de glorie, polițist era tot una cu Sherlock Holmes, cu Hercule Poirot, cu James Stretton, de ce să-i prigonești pe unii ca aceștia? Cu atât mai puțin înțelegeai ce vină ar avea copiii ai căror tați erau polițiști. Tu, adăugă Zeno, să nu spui la nime ce ai văzut și ai auzit acuma, auzi? Tonul lui devenise imperativ, niciodată nu-l cunoscuseși astfel. Nici acasă să nu spun? Nici. La nime. Nici eu n-o să spun. Ăsta-i secretul nostru, al bărbaților. Argumentul era decisiv și te-ai simțit dintr-o dată plin de importanță. Când apăru Tavi, Zeno își scoase portofelul și-i întinse câteva bancnote, tot ce avea. Atâta am acuma, dar, dacă poți, treci după ce se întunecă pe la noi și-ți mai dau. Bate la fereastra de la cabinetul meu, nu suna. Tavi îl îmbrățișă scurt: Când se întunecă, am să fiu departe. Servus, mulțam. Unde pleci? insistă Zeno, încălcând legile conspirativității. I le reaminti Tavi: Nu știu. Și nici voi nu trebuie să știți. Apoi se aplecă, îți luă capul între palme, te sărută pe amândoi obrajii și dispăru.

Lugoj_Podul_de_Fier 1cA doua zi, Zeno te-a însoțit la gară. Călătoreai deja singur – era unul dintre motivele tale de mândrie – cu condiția să te ducă cineva la tren și să fii așteptat la sosire. În gară, cu cât se apropia clipa despărțirii, cu atât te simțeai mai deznădăjduit. Când a apărut trenul, ți-ai luat inima-n dinți și ai trecut peste orice sfială: Să-i spui lui Ancuța servus de la mine. Îi spun, te asigură Zeno cu toată seriozitatea. Da’ să nu mai spui la nime. Zeno își puse mâna pe umărul tău, ca într-un legământ: Cum să spun?! Astea-s secretele noastre, de bărbați…

Ai plecat astfel cât de cât consolat, cu sentimentul reconfortant al solidarității sale. Dar pe Ancuța n-ai mai întâlnit-o de atunci. Niciodată. C’est la vie…

Cât despre Tavi, simt încă și azi cum stau să-mi dea lacrimile când îmi amintesc cum m-a sărutat înainte de a dispărea. A fost un gest spontan prin care va fi simțit nevoia să-și ia rămas bun de la toți. Despre unchiul Ovidiu măcar am aflat că a murit la Sighet, dar fără a i se cunoaște locul îngropării. De la sau despre Tavi însă, niciodată n-am mai primit vreo veste. Numele lui nu figura printre cele ale luptătorilor din munți, executați la Timișoara. Dar mulți încercau pe atunci să treacă Dunărea în Sârbia și puțini ajungeau dincolo…

(sursa foto: forum.druckeria.ro)

1

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.