Radu Ciobanu: Călărețul de fum

Share Button

Pornind de la realitatea secolului al XVIII-lea, din Transilvania, romanul lui Radu Ciobanu – Călărețul de fum, ajuns la a treia ediție (la Editura Limes, în 2017) – aduce în prim-plan, cu mijloacele realismului obiectiv, o lume a cărei configurație este dezvăluită cititorului prin pluriperspectivism, însă, privind ansamblul cărții, naratorul auctorial este cel căruia îi revine sarcina de a sintetiza informațiile (apelând, pe larg, și la mise en abîme) și de a le da unitate, într-o scriere care, după mine, este una dintre cele mai valoroase creații românești în proză, de inspirație istorică, autorul demonstrând, încă o dată, dacă mai era nevoie, că aparține stirpei celor mai mari scriitori români, putând fi așezat alături de Mihail Sadoveanu sau Liviu Rebreanu.

Construit polifonic, deci, trecând de la discursul auctorial, obiectiv, la pagini epistolare, actoriale, înglobând, la rândul lor, note de jurnal, romanul caută să se fixeze între partizanat și detașare, fiind o carte în care dileme ale trecutului (traduse în lucrările de  istorie în versiuni pe gustul și pentru interesul fiecărei părți implicate) sunt mixate, fără miză vindicativă, prin însumarea perspectivei personajelor din categoria celor considerați outsideri de stăpânii lor și a acestora care, foarte multă vreme, au încercat să înfăptuiască disoluția unui neam. În felul acesta, în roman, lupta împotriva stării de provizorat, rezervată românilor de-a lungul unor secole, capătă justificare, iar erorile inerente sunt înțelese, prin raportarea la contextele în care s-au petrecut.

Romanul valorifică datele istorice legate de răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan, din 1784, care a însemnat ridicarea la cea mai amplă luptă împotriva iobăgiei a țăranilor români din Transilvania, o luptă îndreptată împotriva nobililor, care-i supuneau la un regim de viață specific Evului Mediu, lipsindu-i de aproape orice drepturi și împovărându-i cu obligații, dincolo de închipuirea obișnuită.

Pe lângă evenimentele de la 1784, cu personajele implicate în ele, romanul lui Radu Ciobanu evidențiază însă și aspecte care vizează societatea omenească, în general, ca, de exemplu, faptul că, dincolo de apartenența etnică, lumea este, în ansamblu, alcătuită din bine și rău, ceea ce e vizibil atât la nivelul întregului, cât și la cel al indivizilor. Relevant, în acest sens, este, spre exemplu, chiar personajul din incipitul cărții, baronul Josika, în stare și de gesturi onorabile, dar, mai ales, de altele încărcate de lașitate și de cruzime aproape gratuită.

În ceea ce privește conținutul cărții, deși se situează, așa cum am spus, în perimetrul realului, încă din titlu, se sugerează prezența aici a epopeicului, prin imaginea-laitmotiv a călărețului de fum, care traversează universul creat, erou misterios, alter ego al personajului principal, ori, așa cum are, în final, revelația unul dintre personaje, un genius loci, protector al pământului străbun și al locuitorilor lui, despre a cărui apariție scriitorul (pe coperta a patra a cărții) mărturisește: Eram în tren, în drum spre București, într-un final de februarie, spre sfârșitul anilor 70, cred. La ceas de prânz ajunsesem la Feldioara. Peisajul era acoperit de o zăpadă imaculată care scăpăra în seninătatea zilei. (…) Și, deodată, pe creasta unui deal, am văzut alergând un călăreț, învăluit într-o ușoară ceață sidefie. Pe acel fond, în contre-jour, călărețul negru, zăpada albă, priveliștea era extraordinară, veritabil crochiu delicat, în tuș. Și atunci, instantaneu, mi-a venit în minte titlul: Călărețul de fum –  ia uite, mi-am zis, ce titlu frumos de roman -, dar totodată s-a produs și asociația între Răscoala lui Horia, despre a cărei comemorare la nu știu câți ani tocmai citisem în revistele luate cu mine, și călărețul enigmatic despre care se spune că îl însoțea peste tot, ca un duh veghetor, ca un genius loci, pe Horia…

Tot cu privire la conținut, se poate remarca faptul că nu avem de-a face cu o scriere tezistă.  Astfel, chiar dacă simpatia pentru români, pentru ai săi, firească, a scriitorului, nu poate fi pusă la îndoială, perspectiva asupra lor le scoate la iveală și trăsături negative, demonstrând, de exemplu, adevărul cuprins în proverbul despre pădure și uscături. Ilustrativ, în acest sens, este și comportamentul unor oameni simpli, anonimi, care, din motive meschine, inconștienți de gravitatea gestului lor, caută să-l trădeze pe Horia, dar și al altora, cu anvergură intelectuală, ajunși în poziții sociale, cel puțin, importante, ale căror nume rămân în istorie, dar care nu pot să renunțe la interesele proprii, să le pună în prim-plan pe cele ale neamului, într-un moment astral pentru acesta și, poate, și pentru ei, ceea ce romanul dovedește din plin.

Elocvent pentru ce afirmam, legat de grija cu care este construit fiecare fragment din roman este, de pildă, un stop-cadru care-l are în prim-plan pe misteriosul personaj, Celălalt, umbra, alter ego-ul, cum am arătat, al lui Horia: Rămăsese neclintit cu mâinile împreunate pe scândura mesei, printre resturile de mâncare, cu chivăra lui roșie, în lumina gălbuie și fără vlagă a ștearțului, părea un irod dintre cei ce cutreieră satele în noaptea de Ajun. Umbra i se înălța întunecând peretele, iar sâmburele plăpând de lumină, neputând s-o biruie, o făcea să tremure și să se legene ciudat, deși omul tot neclintit stătea, ca și când s-ar fi făcut una cu lemnul laviței și al mesei bătrâne.

Epica romanului se dezvoltă prin însumarea unor nuclee, avându-i în centru, pe de o parte, pe grofi, nobilii unguri din Transilvania, și, pe de altă parte, pe iobagi. Peste toți, imaginea „Luminatului”, împăratul austriac Iosif al II-lea, este, până spre sfârșit, arbitrul a ceea ce se întâmplă, privit cu simpatie și încredere de țărani, dar ocolit de nobilii unguri din Transilvania, de vreme ce, așa cum reiese din relatările eroului principal, și nu numai, pare a fi un stăpân corect, dornic de dreptate pentru supușii săi, până când, în final, pactizează cu nobilimea, din motive ușor de înțeles, încât chiar și Horia (cel care se întâlnise în câteva rânduri cu el, fiindcă îl primise când mersese în audiență și-l făcuse să creadă că susține dorința iobagilor de a-și dobândi dreptatea, inclusiv cu forța) ajunge la concluzia că atunci când stai de vorbă cu el, pare om de omenie, dar nu-i decât un mincinos.

Cartea debutează cu prezentarea atmosferei din casa baronului Anton Josika, pe fundalul neliniștilor care se acumulează, determinate de acutizarea tulburărilor sociale, și se încheie cu ajunul uciderii lui Horia. Între incipit și final, evenimentele se adună, se întrepătrund, ca și informațiile despre personaje, creând o frescă a lumii transilvane a celei de-a doua părți a secolului al XVIII-lea. În felul acesta, în condițiile în care tot mai mulți iobagi se alătură lui Horia – nume care capătă forța de a le crea celor mai mulți grofi insomnii, chiar dacă, o vreme, nu știu prea clar al cui este -, treptat și din ce în ce mai alert, ajung nu doar la acte de nesupunere față de stăpânii lor, ci se dedau și la tot felul de acțiuni ostile față de aceștia și chiar se afirmă că nu vor să mai știe nici de domnii pământești, nici de dregătorii comitatului. Când sunt întrebați despre Horia, al cărui nume îl invocă tot mai frecvent, solidaritatea față de el se manifestă prin negarea oricărei informații cu privire la existența sa. De pildă, când este interogat, în această privință, un țăran îi răspunde anchetatorului: Apăi, domnule dragă, (…) Horia ăsta-i așa, o vorbă de-a noastră, ca și cum ai zice că dă Dumnezeu de vine ea și ploaia…).

Dacă imaginea eroului se adună treptat, personajul fiind, mai ales, prezent indirect, în relatările celorlalți ori în discuții despre el, în schimb, scriitorul, prin vocea naratorului omniscient, reiterează, dar cu mijloacele prozei epice, pe larg, oximoronica îmbinare – specifică scrisului creatorilor transilvăneni, pentru care emblematice sunt, între altele, versurile lui Octavian Goga, din poezia Noi – dintre frumusețea naturală a locurilor, a sufletelor oamenilor și viața dramatică pe care le-o impun stăpânii vremelnici.

Apariția lui Horia, în roman, este precedată de cea a lui Cloșca și a lui Crișan. Cu toate că personajele sunt clar individualizate, toate se constituie însă în background-ul pe care se înalță, în basorelief, portretul eroului, dându-i, totodată, profunzime, aspect la realizarea căruia contribuie și utilizarea flash-back-ului. Portretul personajului, pe măsură ce se adună materialul epic, dobândește aură mitică, asigurată de amintita prezență a misteriosului cavaler cu chivără roșie, despre identitatea căruia nimeni, cu excepția lui, pare să nu știe cum stau lucrurile.

În privința lumii românești pentru care luptă Horia, dinspre grofi, aceasta este primitivă, inferioară, prin tot, disprețul și chiar repulsia față de aceasta fiind evidente de la nivelul expresiei, „exemplarele” umane din această categorie fiind numite „creaturi” (niște creaturi atât de neevoluate). Totuși, involuntar, defectele care li se enumeră pledează, de fapt, în favoarea lor: tot neamul lor se distingea prin această faimă a cerbiciei și sfruntării și, totodată, sunt animați de credințe obscure, ezoterice, care fac, spre exemplu, ca prin mijloace greu de priceput, o veste importantă pentru neamul valahilor putea să străbată într-o singură zi o distanță cum ar fi cea dintre Brănișca și Câmpeni sau Zlatna.

Scriitorul construiește imagini exhaustive ale mediilor prin care-și poartă eroii (dar și ale acestora, reținându-le nu doar comportamentul exterior, ci și trăirile), în care culoarea locală și temporală – asigurată printr-o mulțime de modalități – subliniază caracterul aproape epopeic al întregului, panoramat atent, așa cum este, spre exemplu, reprezentarea gradată a răzmeriței, care, de la izbucniri insesizabile pentru cei care nu vin în contact direct cu efectele ei – la început -, ajunge să cuprindă spații tot mai largi, amenințând să se extindă în tot teritoriul transilvan.

Tablourile vivante sunt copleșitoare, prin îmbinarea extraordinarei griji pentru detalii cu perspectiva de ansamblu: Pe toată valea Crișului Alb, din sus de Brad, până departe către Hălmagiu, zorile acestei ultime duminici a lui octombrie aduseseră o ceață deasă, lăptoasă. Încă nu brumase, dar răcoarea pătrunzătoare se strecura pe sub sumane și pieptare. Oamenii o porniseră de cu noapte. Unii de pe la Căzănești, Obârșia ori Bulzești, chiar de cu seară. Cunoșteau cu toții semnele văzduhului și ale pământului și știau că asemenea ceață urma să se ridice peste câteva ceasuri risipită de soarele molatic de toamnă. Umpluseră toate drumurile și scurtăturile care ieșeau în dâmbul bisericii din Mesteacăn, mai mulți decât la orice nedeie. Veneau singuratici sau în pâlcuri, cei mai numeroși pe jos, bocănind cu bâtele în drumul pietros, alții pe cai mărunți, înșeuați cu tarnițe de lemn așternute cu cergi de lână.

Remarcabil este, de asemenea, modul excepțional cum surprinde naratorul limbajul lumii pe care o construiește, textul dând impresia că redă modul în care se exprimă oamenii reali, reținut cu fidelitate de un aparat de înregistrare performant.

Sunt urmărite, pe larg, atât acțiunile exterioare ale personajelor, indiferent de ce latură a baricadei s-ar afla, cât și frământările lor sufletești, fiindcă transformările sângeroase la care se ajunge, prin răscoală, urmare ea însăși a unor acumulări incomensurabile de suferințe, au consecințe asupra tuturor, iar, în măsura în care timpul pe care-l mai au la dispoziție, sub presiunea a tot ceea ce  se petrece și, concomitent, cu perspectiva inevitabilei morți, le permite, fiecare dintre cei asupra cărora se oprește atenția naratorului demonstrează un zbucium sufletesc teribil, coroborat cu asumarea unor vini dintre cele mai diverse, care nu au neapărat legătură (sau nu au legătură directă) cu ceea ce tocmai se petrece. Așa, de pildă, vicecomitele Zejk, cel ce conduce represiunea asupra primilor iobagi care atacă Deva, îi mărturisește lui Josika: Mi-e frică… Nu mă simt bine deloc… Eu sunt un om bolnav și mi-e frică, prietene…Nu de rebeliști mă tem, să nu crezi… ci de moartea mea… hărăzită numai mie… parcă mereu o simt pe urmele mele… Și toate, pentru că segmentul acesta complicat, eterogen, de omenire, vrând-nevrând, în ciuda evenimentelor devastatoare pentru ambele tabere, încearcă să se mențină de partea normalității.

În privința personajelor din roman, pe lângă Horia și cei din preajma sa, pe care i-am menționat deja, de o atenție aparte se bucură vicecolonelul Johann Schultz von Leichtenthal, care manifestă, în corespondența pe care o întreține cu nobilimea austriacă de acasă, de la Viena, o involuntară simpatie față de lumea românească (unde se află în misiune, cu trupele pe care le conduce, în timpul răscoalei, în munții aceștia bântuiți de nedreptăți și sărăcie, după cum scrie), exprimată când se referă, de pildă, la atitudinea bestială și rapace a acestei caste [nobilimea maghiară din Transilvania – n. n.] față de țărani și îndeosebi față de țăranii valahi – care formează aici covârșitoarea majoritate – este bine cunoscută. În afară de aceasta, trufia lor, de parcă toată lumea le-ar mirosi, și atitudinea lor de toleranță insultătoare, dacă nu de-a dreptul de sfidare, pe care o au față de militari, nu e de natură să le atragă simpatiile noastre. Gândurile personajului, trimise în scris, cuprind o analiză atentă și pertinentă făcută românilor, pe care grofii îi consideră doar niște ființe inferioare. Din perspectiva lui Schultz (pentru care, între lumea de acasă și cea în care se află, distanța i se pare într-adevăr stelară) însă, sunt niște oameni loiali, care nu obișnuiesc să lovească fără motiv, cu atât mai mult să lovească pe la spate.

Legat de ceea ce se petrece în preajma și în timpul răscoalei, scriitorul, apropiindu-se de naturalism, creează o seamă de scene cutremurătoare, demonstrând și astfel atrocitățile comise și de o parte și de alta, care produc, așa cum se întâmplă în asemenea cazuri, o mulțime incalculabilă de victime, pe care șuvoiul de violență nu le mai alege. Sunt sugestive, în acest sens, de exemplu, crimele comise, pentru început, la Cristior, unde întregul neam al grofilor stăpânitori este ucis, fără să fie cruțați nici măcar copiii, dar tulburător, în mod cu totul deosebit, este sfârșitul care îi este rezervat ultimului din familia Kristiory, Gabriel, ființă aparte față de ai săi, un ingenuu, preocupat, până la pierdere de sine, de științele naturale, fără legătură cu alte aspecte ale realității, acceptat, atât de familie, cât și de țărani, cu înțelegerea cu care sunt tratați copiii sau nebunii, dar pe care, deși se bucura de simpatie în rândul țăranilor, fiind singurul care nu se sfia să se amestece cu ei, să mănânce laolaltă cu ei, nu făcea rău nimănui, îl ucid, pentru că nu vor să se creeze precedent, din moment ce cred că menirea lor este, în aceste momente de descătușare, să nu mai lase în viață pe nimeni din neamul grofilor. La fel de cumplite sunt și scenele în care sunt uciși iobagii, însă, în ce-i privește pe capii răscoalei, romanul se încheie în preziua morții lui Horia, personajul rămânând parcă imortalizat într-o așteptare teribilă, fără final.

Scriitorul urmărește, așadar, nu numai reconstituirea, cu mijloacele artei literare, de înaltă ținută, a unor pagini însângerate din istorie, ci și reliefarea unor aspecte prin care condiția umană se dovedește, mutatis mutandis, aceeași dintotdeauna, supusă acelorași comandamente, pradă aceleiași zădărnicii, firește, cu nuanțări impuse de o epocă sau alta. Sunt trecute, în consecință, în revistă frica, solitudinea, speranța, mândria, lașitatea, dragostea, naivitatea, credința într-un ideal, cam tot ce traversează viața omului și a speciei, reliefate prin raportare la un moment tulburător din istoria națională, pe care o sintetizează prin prisma naratorului auctorial, creând probabil cea mai valoroasă frescă a acestuia din literatura română.

Pornind de la evenimente atestate documentar, urmărind cronologia acestora, scriitorul  le adaugă laturi consistente, personaje, situații, care îmbracă verosimil datele istorice. Complexitatea romanului este sporită, de asemenea, prin alternarea scenelor de o atrocitate greu de conceput, în care actanții sunt atât iobagii, cât și grofii, cu altele de oarecare acalmie, în comparație cu primele, dar care nu sunt decât anticamera altor revărsări de ură și forță.

Sunt, totodată, surprinse în roman manifestări atavice ale ființei umane (care, de asemenea, îi accentuează complexitatea), pe care încercările extreme la care este supusă le scoate la iveală și pe care naratorul le notează cu acribie. Așa, de exemplu, făcând bilanțul întâmplărilor atroce prin care a trecut și în care a fost el însuși protagonist, baronul Josika, aflat deseori în prim-planul cărții, își dă seama că în vânătoarea de iobagi la care participase nu ucisese decât trei, dar o făcuse cu o plăcere stranie, ceva asemănător cu ceea ce simțea la partidele de vânătoare și totuși altceva, o vânătoare mai răscolitoare.

Și, dacă tot consider că Radu Ciobanu face parte din familia marilor prozatori, înrudindu-se, de exemplu, cu scriitori interbelici precum cei pomeniți la începutul acestor rânduri, citez, în continuare, un fragment din romanul său, în care prin talentul cu care panoramează imaginea maselor de iobagi conduși de Horia, creează un tablou încărcat de dinamism, unde realul se împletește cu miticul, amintind, în primul rând, de romanul lui Liviu Rebreanu, consacrat dramaticelor momente din 1907, dar, schimbând ce e de schimbat, și de fragmentele din Ciuleandra, unde creatorul romanului realist obiectiv descrie dansul care dă numele cărții sale. Prin urmare: Oastea Horii se rostogolea ca o apă mare și tulbure care smulge și huluie tot ce întâlnește în cale. În unele locuri, când da de lărgământ, își domolea curgerea, se răsucea în loc, isca vârtejuri și izbea în maluri, lăsând apoi în urmă și mai mare prăpăd. Analog, în romanul său, Răscoala, L. Rebreanu scrie: Mulțimea, frământată ca o baltă răscolită de o furtună năprasnică, se îndoia când încoace, când încolo, căutând parcă să-și descarce mai repede mânia ce o sugruma.

Personaje, întruchipând figuri istorice intrate în mentalul colectiv, trec în roman înconjurate de o aură legendar-fantastică (prin care se exacerbează neliniștile iraționale de multe ori, dar explicabile în context), pe care cartea o exploatează și o șarjează, cum e cazul lui Horia, ale cărui apariții sunt coroborate, după cum am arătat, cu prezența Celuilalt, dar și cu superioritatea pe care i-o percep, vrând-nevrând, toți, argumentată inclusiv prin întâlnirile lui cu împăratul austriac. În plus, referirile directe la fantastic nu lipsesc: …trecuse de miezul nopții și gândul că aceasta era vremea cea mai rea, când vâlvele scheunau pe băi, iar afară foșgăiau strigoii, le încleștase fălcile… Aici, cel cu chivără, enigmaticul însoțitor al lui Horia, este perceput de toți ca înfășurat într-o pâclă tulburătoare, ca însăși prezența lui, acceptată ca un secret al lui Polichinelle, de a cărui recunoaștere în fața altora se tem.

Așadar, culise ale istoriei ori doar fapte și personaje imaginare, însă așezate într-un tot verosimil (în care disperarea, temperată de aspirațiile utopice ale iobagilor, este cea care dă nota generală a vieții lor, la celălalt pol al lumii prezente în carte aflându-se grofii, iar între ei, o falie de netrecut!), sunt puse laolaltă în romanul lui Radu Ciobanu, subliniindu-se, încă o dată, ideea că trecutul neamului românesc a fost covârșit de suferințe, trădări, dezastre, frământări aproape apocaliptice, dar consecința acestora a fost, se pare, salutară.

Mioara BAHNA

18

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.