Puieţi deja veştejiţi pentru mult visata grădină [conversaţii nocturne]

Share Button

N. Havriliu 1aDin culisele formulei „Lumea ca teatru”

Vălin şi Potecaru, întreţinând conversaţii pe teme diferite, fie în gră­dină, fie în pădure, fie la un mic şi o bere pe terasă la debarcader, erau convinşi că nu-şi spuseră chiar totul. După ce din obişnuinţă, ei citiră anunţurile de la afişier, se pare că spectacolul anunţat îi interesa pe amândoi, mai rămaseră un timp în curtea Palatului cu statui de la Ababnuz. Noaptea venită cu o căldură stânjenitoare, abia suportată peste zi, încât părea să fie tropicală, îi făcu pe cei doi să mai zăbovească împreună şi să respire aerul proaspăt adiat de arbori, iar, în loc de vorba de la despărţire, să se gândească la ceea ce şi-ar mai putea spune. Totuşi, Potecaru se uită la ceasul de la mână şi înţelese că până la staţia lui 342 avea doar vreo zece minute. La douăzeci şi unu şi treizeci pleca din staţie ultimul maxi-taxi şi dacă-l pierdea n-ar fi avut alt mijloc de întoarcere acasă. Vălin, observând indecizia lui Potecaru, se văzu îndreptăţit să des­chidă conversaţia.

VĂLIN: Eh, ce zici? Vrei s-o vezi şi pe asta? O comedie în plus nu strică. Stăncuţele în iarbă sau Preistoria cea de toate zilele o joacă ăştia de la Teatrul ambulant. Rămâi să dormi la mine şi mâine venim amândoi la comédie. Sunt singur cu femeia. Ca­mere am destule, însă fără suflete în ele. Copiii sunt plecaţi prin lume şi mai aflu ce-i cu ei, când îmi dau câte-un telefon. E nostim! Totul e nostim! Ştii ce devine în lume nostim? Când crezi că te manifeşti liber, vorbeşti liber, gândeşti liber, te consideri liber, însă, de fapt, alţii îţi admini­strează libertatea, strecurându-ţi, fără să-ţi dai seama, iluzia libertăţi. Şi tu continui să crezi că eşti liber şi pe toate le faci în limita bunu­lui simţ. Marele Inchizitor e performabil. Are nevoie de noi exemple ale ma­nifestării în libertate. De bunul tău simţ depinde naturaleţea Inchizitoru­lui. Cum ai decis, rămâi?

POTECARU: Aş rămâne, zău! O noapte la ţară, pe căldura asta, cum îmi închipui că-i la mine în cartier, nu-i ceva rău. Dar să nu apară vorbe, ştii cum e lumea!  VĂLIN: Lumea-i cum e lumea, noi suntem noi! Ce-l interesează pe unul, pe altul discuţia noastră? Parcă noi suntem curioşi ce discută alţii? Nu! Uite, am o întrebare şi vroiam mai demult să ţi-o adresez! Ce părere ai de actualele branduri de tunsori masculine?

POTECARU: Ce-i drept, nu mă uit după bărbaţi şi băieţi pe stradă. Îi văd abia când trec prin faţa mea. Ce să zic? Probabil că-n consiliul superior al acestor branduri există o tendinţă spre mutilare şi caraghioslâc. Trebuie făcut totul spre a se dovedi că bărbatul e bun doar pentru prăsilă, în rest să rămână tâmpitul absolut.

VĂLIN: Când vorbeai mă gândeam că multe se fac doar de formă. Nu există un interes pentru miez, pentru ceva trainic. Uite, de pildă, puieţii din grădina Palatului cu statui, pe lângă care am trecut, au fost sădiţi anul trecut. S-au şi veştejit deja, or, ei au fost plantaţi ca să facă grădina de mâine.

POTECARU: Dacă aici e aşa cum spui, la intrare în Ababnuz, pe unul dintre maluri, unde cresc arbori şi arbuşti din voia lor, semănaţi de natură, am văzut un adevărat măcel vegetal. Un zarzăr, pe care-l ştiu de ani buni şi la umbra căruia stau şi citesc sau mă odihnesc, a fost, pur şi simplu, cu răutate în două tăiat. O jumătate este aruncată în apă, iar cealaltă, smulsă cu furie, stă aruncată pe iarbă, ca nu cumva să stea cineva la soare. Nu mai spun de arbuştii, unde gâzele, fluturii şi libelulele îşi desfăşoară „ritualul” de împerechere. În ce stare jalnică se află! Cred că-n semn de răzbunare s-au săvârşit asemenea decimări.

VĂLIN: Sunt om al locului şi le văd pe toate. Cele mai multe dintre fărăde­legi sunt puse la cale de veneticii de pe malul celălalt, ce şi-au ridi­cat, peste noapte, casele. Eu le numesc măgăoaiele. Din ce bani, numai ei ştiu! Până mai ieri, aici era împărăţia veşnică a naturii de la Ababnuz. Dacă aceşti neaveniţi, în conflict cu duhul pământului ce-i suportă ca pe o povară, distrug cu atâta furie natura, au, desigur, motivele lor. Le este frică să nu se ascundă în spatele acestor specii de ar­bori şi arbuşti, prăduitori de ocazie sau răuvoitori pe termen lung şi să le studieze mişcările.

POTECARU: Ceea ce înseamnă, după cum spun ceasloavele, că hoţului real îi este frică de hoţul imaginar şi-l sperie de moarte. Nu-l ştie la înfăţişare şi nu-i cunoaşte puterea spre a se înfrunta sau feri de el ca într-o altă hoţie.

VĂLIN: Că ăştia de acum, numai asta ştiu… Să strice tot ce au făcut alţii, să lovească în mama natură, şi să spună că numai ce fac ei e bun. Ababnuz este atracţie, dar şi de­zamăgire! Depinde pe ce mizezi când îţi propui să-ţi petreci timpul aici. Numai o simplă discuţie cu un minor, începută, chipurile, chiar, de el, spontan şi nevinovat, dar în spatele căruia se află persoane „bine intenţionate”, îţi poate aduce învinuirea de pedofil. Sunt, la noi, în comună, spaţii comerciale unde foarte uşor eşti păcălit la casă cu o sumă importantă de bani sau ofensat, fără ca nimeni să sesizeze gestul, eventual tu ce te afli la mijloc. Şi, apoi, nu poţi aştepta autobuzul, în anumite staţii, fără să fi luat în vizor, provocat sau hărţuit, cum se spune, de anumite persoane. Asta este localitatea mea astăzi, sertarul cu iscoade şi pândari! Să nu-ţi închipui că ar fi o scorneală de-a mea. Priveşte mai sever în jur şi ai să-mi dai dreptate! Când stai în staţia Palatul cu statui, fii atent la Patronul şi calfele lui, de la bodega „Micul şi berea”! Ştii cum te iau la ochi, mamă, mamă! Fereşte-te de ei cât merge!

After hours 1aCa să-şi mai potolească din văicăreli, Potecaru şi Vălin s-au dus la teatru, la „Naţionalul” bucureştean, şi au văzut After Hours de şi regie: Radu Iacoban.  După vizionare, alta le-a fost starea.

POTECARU: Nea Văline, am simţit şi eu că se-ntâmplă ceva. Nu mai poţi ocupa niciun loc pe vreo bancă din grădina Palatului cu statui, de bişniţarii şi provocatorii ce s-au înmulţit precum ciupercile. Mai zilele trecute, era într-o duminică, vine la mine un pezevenchi şi-mi cere nişte bani, motivând că-i de la casa de copii şi că n-a mâncat nimic pe ziua respectivă. M-am făcut, bi­neînţeles, că nu l‑am auzit şi am întors capul. Îl văd, apoi, intrând şi ieşind cu treburi dintr-o sală de mese, improvizată dintr-un cort, ce slu­jeşte unor nunţi sau botezuri de chilipir.

VĂLIN: A, da! Improvizaţia din preajma Palatului cu statui. Cât cunosc ei din istorie sau ce le pasă lor de istoria neamului! Să-şi umple burţile şi ceafa să-şi lăţească. Asta ştiu! În rest, Dumnezeu cu mila! Scriu prin reclame, „Ababnuz, centru de cultură şi spiritualitate strămoşească”, dar, în fond, îi interesează „Ababnuz, centru de afaceri oneroase şi bişniţăreală”. Pentru că nu eşti ca ei, se vântură prin jurul tău, trimiţând iscoade şi provocatori. Le agiţi apele sau le tulburi mocirla.

POTECARU: Da’ hai să nu dăm vina pe autorităţile de pripas, azi sunt, mâine nu sunt, că şi localnicul e cum e. Să fie o săptămână, două. Văd un pescar pe mal, dând la peşte. „Merge, merge! Trage ceva?” îi zic. „Nimic!” îmi spune. „De dimineaţă sunt aici, până la prânz nu e mult, şi n-am prins decât o fâţă. Uite-o în găleţică!” „Păi nu vezi ce murdară este apa”, îl atenţionez. „Crezi că peştii sunt aşa de proşti ca să se lase prinşi într-o astfel de apă!” „Fugi de-acilea!”, se repede el. „Sperii, bre, peştii cu asemenea vorbe şi se duc învârtindu-se, numai să nu te audă!”. „Eh, până să mă audă pe mine, îi spun, te văd pe matale şi râd. Prea îi crezi proşti. Schimbă apa, schimbă-ţi năravul şi ai să vezi cum se-nnădesc pe lângă matale! Altfel rămâi de co­costârc.” „Fugi de-acilea, bre! Nu vezi că nu ştii ce spui”, reia el vorba pe un ton schimbat. „Nu ştiu, nu ştiu! Aia e!” mă arăt de acord cu el. „Da’ ai să vezi că tot la vorba mea ajungi. Când soseşti acasă cu găleţica goală, femeia te va lua cu mătura de la uşă. Că ea în omul ei şi-a pus întreaga nădejde, iar el, bietul, a făcut ce a făcut şi a dezamăgit-o.” „Păi asta i-am spus şi eu”, se auzi un flăcău scoţând capul din apă. „Cu amăgeli să ţii muierea? Nu mai merge. Vine altul şi ţi-o ia!” „Huo de-acilea, arătări­lor!” strigă pescarul şi scoase din apă un crap cât un purceluş. „Sărăcie la casa omului! Pieze rele!” strigă el de bucurie şi chiui. Dar când să dea undiţa peste cap şi s-o aducă pe mal, peştele se desprinse şi căzu în apă. Flăcăul începu să râdă, lovi apa la suprafaţă, apoi, scufundându-se, înotă către celălalt mal. „Când e să fie, orice ai face, e toarcere fără întors. Aşa-i când norocul te ocoleşte!” mi-am zis.

VĂLIN: Uite, bre! Eu n-am şcolile pe care le ai. Nici n-am citit atâtea cărţi pe care le-ai citit. Eu citesc în oameni şi în natură. Şi spun… Vremurile noastre, în numele dialogurilor ce sunt întreţinute la toate nivelurile, se vor ale împăcării, ale apropierii celor ce se duşmănesc, ale conlucră­rii celor ce sunt opuşi prin felul lor. Şi aşa mai departe, şi aşa mai de­parte până-n pânzele albe, spre a se deosebi de celelalte vremuri. Ce-au fost! Dar ceea ce le face speciale faţă de precedentele, net speciale, sunt amurgurile ce ţin sub control răsăritul.

POTECARU: Vorbele matale, nea Vălin, parcă vin dintr-un roman ştiinţifico-fantastic. Nu cred că-i interesează pe ăştia, nici spuse, nici scrise, pentru că ei şi aşa nu citesc nimic. Au clădiri amenajate pe care flutură inscripţia Biblio­teca sau Casa Artelor, dar stau închise. La ce bun? Burta e plină, iar cea­fa se lăţeşte, vorba ta. Au mulţi paznici… Trei, patru pe metru pătrat. „Hoţului îi este frică de hoţ”, după cum spune un proverb.

VĂLIN: Să nu ne repetăm că stârnim hazul! Uite, din vorbă în vorbă, am ajuns la mine acasă! Văd că femeia doarme şi nici habar n-are despre ce vorbim noi.

POTECARU: Las-o să doarmă! O fi obosită după munca din zi. E gospodină! Se ve­de cum arată bătătura. Şi casa toată.

VĂLIN: N-o lăuda, că n-o ştii! Îi merge gura meliţă, mai ceva ca o moară. Îmi pare că se aude… Ascultă!

FEMEIA: Vălin! Unde eşti, Vălin? Treci şi te culcă să nu-ţi cânte iar cocoşii la ureche. Că tu numai asta ştii. Să vorbeşti! Om bun ce eşti lângă el! Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nu-l mai asculta! El multe vede şi spune cum le înţelege. Vălin, ne pomenim din nou cu o amendă de la Primărie că n-ai scos apa din şanţ. Şi slavă Domnului! Ploi vor fi destule, iar tu vorbeşti cât pentru două veri ploioase, de zăpăceşti lumea. Ştii că nimic nu se schim­bă! Vălin, Vălin! Drag mi-e de tine, da’ uite că nu te potoleşti. Bine că niciunul dintre copii nu-ţi seamănă! Ce m-aş fi făcut atunci, nu ştiu!

VĂLIN: Ai auzit-o? Strigă ce strigă şi adoarme repede. Asta-i salvarea mea! Haide în casă că nu după ea mergem!

Şi când în tăcere ei intrară în casă, Potecaru se gândi la consoarta sa pe care o lăsă singură acasă. S-a desprins să-i fie iertate dispariţiile de-o seară sau două şi, de aceea, de câte ori ea îl certa, el îi dădea dreptate. „Ştiu ele, femeile, ce spun când spun!”, rosti în gând Potecaru şi nu putu să uite cele auzite de la femeia lui Vălin.

Cineva, în noapte, bătea într-o tamburină şi striga sacadat: „Zunbaba, zunbaba, zunbaba!”.

Nicolae HAVRILIU

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.