Postumanismul și zicale de cuvinte

Share Button

Editorialul Despre postumanismul postum și alte ”isme”, semnat în numărul trecut de scriitorul Nicolae Silade, constituie o binevenită invitație la dezbatere – sau cel puțin, atunci când dezbaterea nu are șanse să treacă de zgomotul discursului public, la reflectare pe marginea capcanelor pe care asemenea concepte-parazit le introduc în spațiul cultural și științific. Așa cum corect a observat editorialistul, indiferent de definiția cu care este înzestrat termenul de postumanism (filozoful – de fapt filozoafa – Francesca Ferando l-a etichetat înainte de toate ca antiumanism, însă cuvântul a fost mai apoi înzestrat și cu sensuri speculativ-evoluționiste care să îndulcească această denominare), el se construiește pe ideea că, odată și odată (adică într-un viitor foarte îndepărtat sau mâine după prânz), umanitatea, implicit și umanismul, ia sfârșit și în locul său – ori, mai exact, prin transformarea sa – apare o realitate ulterioară. Acceptabilă în ficțiunea literară și artistică (unde dreptul de imaginare nu trebuie îngrădit sub nici un motiv), o asemenea speculație este cel puțin urât mirositoare atunci când este adusă în registrul analizei filozofice și discursului proiectiv social – așa cum se întâmplă, spre exemplu, în manipularea biotehnologiilor (ideea postumanistă fiind un pretext lejer pentru abaterea de la etica medicală) sau, mult mai frecvent, dar mai puțin sesizabil, în tehnologiile culturale. Și aceasta, fie și numai pentru că ideea de postumanism a fost creată ca să îmbrace un alt concept, pe care experiența istorică a ultimului secol l-a dezavuat ca nociv sub toate aspectele sale: supraomul (cu varianta sa edulcorată omul-nou, care ne-a fost și nouă servită o vreme, în loc de alimentele de bază). Fatalmente, atunci când cineva pretinde că a creat supraomul, el generează automat și etichetarea oricui altcuiva drept subom/untermensch. Cu consecințele de rigoare, pe care istoria încă recentă, dar și cea mai îndepărtată, le-a devoalat în tot tragismul lor.

Și nici măcar nu este nevoie ca lucrurile să ajungă până la limitele lor tragice. Simțul comun poate fi – și este adesea – înșelat de raționamente simpliste de genul: dacă omul contemporan își prelungește viața și-și îmbunătățește calitatea trăirii, tot mai frecvent, prin apelul la proteze (de la cea dentară sau auditivă la întregi organe artificiale sau extensii locomotorii, senzoriale și de memorie, tinzând să devină un protezozaur), nu înseamnă asta că ne îndreptăm inevitabil spre condiția postumană? Ca să crezi așa ceva înseamnă să nu înțelegi deloc, dar chiar deloc, care este natura și condiția umană, din ce este clădită umanitatea și de ce umanismul autentic – cel clădit pe formula Dumnezeu a iubit atât de mult lumea încât L-a dat pe Fiul Său să se facă om – nu va putea fi substituit niciodată de pseudoumanismul credinței în necredință. Și cu atât mai puțin de un postumanism al cărui loc în țesătura universului nu poate fi decât dincolo de veacul vecilor.

Laurențiu NISTORESCU

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.