Poezii de Antonia L. Zavalic

Share Button

Antonia L. Zavalic s-a născut la 24 iulie 1989 în Sighetu Marmaţiei.
A absolvit Liceul Regele Ferdinand, specializarea filologie.
Este licenţiată în Asistenţă Socială şi absolventă a Programului Masteral Asistenţă Socială în Spaţiul Justiţiei. Probaţiune şi Mediere în cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca.
Premii obţinute:
– Premiul Mișcarea Literară la Festivalul Naţional de Poezie „Armonii de Primăvară”, mai 2014.
– Premiul pentru Debut al Serilor de Poezie „Nichita Stănescu” din cadrul Festivalului Internaţional de Poezie, Sighetu Marmaţiei, Ediţia 40, septembrie 2013.
– Premiul pentru Debut la Festivalul Naţional de Poezie „Armonii de Primăvară”, mai 2013.
Volum plublicat: „Despre fluturi şi praf”, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2013.

Acrilic

E mai bine să știi că n-ai nimic de pus peste viață
că într-un fel totul se așează peste noi ca într-o îmbrățișare perfectă, în care
simți mintea celuilalt gonind în mintea ta.
Prin degetele lui se scruge lumea, nici eu nu am scăpare.

În visul meu plouă și oamenii înfiază morminte, ajung să le iubească
ca și când ar fi din trupul lor. Apoi le căsătoresc cu alte trupuri iar moartea
respiră ușurată.

Lumea pe care o știm noi
se va sfârși
când mamele își vor privi-n ochi fiii și fiicele și nu-i vor recunoaște.
Dragostea pe care o știm noi se va sfârși
când nu va mai fi niciun motiv pentru sărut. Când totul se va fi secat între oameni.
Iubiții se vor descălța de pantofii lor și vor umbla pe sânge.
Va fi singura lecție despre suprafață, despre credință și despre dragoste.

Atunci, abia atunci
toate lacrimile se vor întoarce în oamenii lor preferați.

 

I am loved

Astăzi are oase neîncăpătoare trupului meu,
s-a făcut frig și picură încă devreme.
N-am apucat să schimb așternuturile, să
dau dragostei mele alt miros, altă viață. Tu îmi aduci aminte
de mine, peste un pământ umed din care răsar paturi să dorm,
să dorm cu visul femeii albe în care cade zăpadă
și cenușă
și totul se amestecă viu.

Am vârsta tuturor copiilor în care cresc
și mama mă strigă pe orice nume.
Astăzi sunt încă mică,
tălpile mele învață noroiul și se bucură de oamenii care zboară.
E bine să fii jos, să vezi totul și lumea să-ți vină de minune.
Copiii confecționează leagăne, basmul lor e o școală
cu pereți negri, pe care nu se scriu decât întrebări.

Dacă mă atingi, o mână mi se face caldă iar alta mimază frigul
din colțul camerei, în care n-ai ajuns.

 

Sunt frumoasă

și dacă mai aștepți puțin, întunericul
face coajă pe tăcerea mea. După aceea, sunt cea mai netedă femeie,
care se mută într-un gând
cu toate valizele ei de-o viață.
Sunt frumoasă
și nu am nimic de astâmpărat la această frumusețe.
Cadavrele curg
în lacrimi
până nu mai rămâne nimic de plâns. Până s-a plătit totul
și lumea își învață moartea pe de rost.

Sunt femeia
cea mai răpită din anotimpul ei.

 

Mamă, frumuseţea ta a obosit

Covoarele îţi poartă trecutul, cu aţa
albă a tinereţii, în care cauţi să împleteşti flori pentru
părul meu abia pieptănat.
Mă priveşti cum strâng aripi ca într-o colivie
şi mă resemnez pământului.
Mamă, mi-ai dat ochi negrii în care cade zăpadă
şi frigul se joacă în toate zilele.
Tu ştii că după o fereastră închisă, oamenii sunt îmbrăcaţi în culori anemice
şi rostesc cuvinte tăiate printre dinţi.
Mamă, frumuseţa ta a obosit.
Îmi spui că pot să fac ce vreau cu viaţa mea, că pot să-i
dau lecţii de dragoste şi
încăperii mele preferate un ceas
în care fiecare durere să arate o oră.

Mamă, sunt
singura femeie care se tot naşte din trupul tău şi nu plânge.

 

Craving heart

Dacă roşul ar avea o inimă, s-ar putea numi locul de veci al parfumului abătut
din smulgerea unei flori.
E multă nepricepre în lumea asta,
cuvintele vin să lipsească, mai ales între oameni.
Dacă s-ar face tăcere, am şti din ce capăt se ia dragostea
ca un leu care caută să se lase de carne,
împotriva firii.

Îmi pot imagina timpul cu tine ca un poem cu clopote.

 

Counting place

Aici mi-e bine
e soare destul cât să ajungă până la cea mai îndepărtată celulă din
corpul tău
îmi păstrez palmele calde, mai calde ca într-un sfârşit de iulie
după ce am îmbătat cerul cu noi
over în over
ajung să mă privesc ca din locul în care păsările vin cu oameni pe aripi
să îi înveţe
arta de a-şi duce dorul în zbor.

Ne potrivim degetele în fiecare linie
cât sunt ele de fragede, de adânci în mişcări,
de transpirate, ajung să ne cuprindă ca într-o rotaţie desăvârşită
a Pământului.
Lumina nu poate scăpa din hainele tale, ca dintr-o gaură neagră,
care înghite
fragmente din rujul meu decompus în întuneric.
Acolo unghiile cresc şi nimeni nu le simte, cât de tare străpung,
cât de adânc lasă urmele
să sângereze pe hectare întregi de suflet.
Fiecare atingere poartă numele unei nebunii
făcute să vindece când tot ce-a mai rămas de vindecat se crede
tulburător şi fatal.

Iubirea creşte ca un asteroid de care se lovesc camioane.

 

Play.Ground

E toamnă şi coapsele ei încep să se potrivească
din ce în ce mai mult jocului.
Se face că apucă din adevăr cu mâinile coapte
ca pofta dintr-un măr
în care s-a prins putreziciunea.

Sufletul ei înghite cu măsura în care sâmburele alunecă-n pământ
şi dă drumul la viaţă.
Aşa înţelege foamea
ca pe un prădător cu dinţi
care mestescă întunericul, satisfăcut.

Ea iubeşte
cu precizia unui acrobat care joacă pe funii
aşteptând aplauze
de la cei care au plătit cu viaţa, pentru un spectacol gratis.
Să mori
asta e ultima şi cea mai simplă dintre potriviri.

 

Antonia L. Zavalic 1c1
The place where the fingers stop

N-am scris niciodată nimic
totul a crescut în mine, ca într-o sete de lucruri invizibile, în care cred
mai mult decât în propria-mi viață. Am fost o mamă bună, copiii mei invizibili
m-au iubit și mi-au deschis ochii în cel mai bun ceas.
Măsor timpul cu această inimă și totul are gust de sânge.
Culoarea nopții mă îngroapă mai jos decât orice pământ. Sub tălpile mele începe un cer negru.
Transpir în fiecare om care ocolește străzile circulate, pentru a putea fi mai singur cu tristețea lui.
Sunt pe drumul ce mă desparte de viața mea și îți zâmbesc.
Degetele mele au visat întunericul cu tine. Au visat această luciditate tulburătoare.
M-au făcut mai demnă și mai aptă pentru moartea de orice fel.

Poate am să mor astăzi
dar am să duc cu mine locul unde degetele se opresc. Locul în care sap
până la sânge și înapoi, trupul tău desfăcut
de mâna mea risipită. Prefer să mă zdrobesc în hainele tale
și să uit de unde vin. Prefer sângele care cade în patul zăpezii și frigul care scapă
ca un nelegiuit cu remușcări
grăbit să ajungă acasă și să plângă.

Aș minți să spun că n-am nimic pentru tine,
când ai un loc unde să-ți pui capul și să trăiești pentru tot restul vieții
ce ți-a rămas.

 

 

S-a mai scris

despre lăsarea nopţilor în femeie, când liniştea
se repetă ca o mamă care naşte acelaşi
copil
cu toţi bărbaţii în care şi-a văzut drumul neclar
şi acoperit ca o rochie peste care vine pielea
să cauterizeze.

Cândva s-a petrecut o goliciune şi i se spunea dragoste
ne lăsam ochii nesupravegheaţi
şi puneam întrebări neutre.

 

Dormiens

Sfâşierea începe
din locul în care rochia-mi cade pe umeri şi mai încolo
să-mi surpe întreg trupul cu o singură bataie de aripă a unui fluture monarh
când se întoarce
să depună în pielea mea caldă
zborul
ca o amintire care s-a adâncit până la sânge şi picură, pătându-mi buzele
şi tot ceea ce ating ele.
Acum, drept vezi cum se zbate şi îl confirmi în inima ta.

Zadarnic
m-ai descoperit într-o linie desăvârşită
care mă însoţeşte într-o presupusă călătorie
în orientul întunecat
să adun mătase cu ghiarele şi să scobesc acolo femeia şi frumuseţea ei.

Zadarnic m-ai închipuit cea mai frumoasă
când pielea mea acoperă praful
şi mă şterge.

 

Despre înfrângerea definitivă a întunericului

În casa mea e linişte,
pereţii stau să asculte cam câtă tăcere
încape în timpul de împăturire a şerveţelelor.
În casa mea se moare pe bucăţi, îngropi câte puţin şi nu chemi pe nimeni
să plângă.
În casa mea florile se ofilesc cu pământ cu tot.
În casa mea îngerii stau de şase ca după o crimă fără martori.
În casa mea păienjenii îşi fac biserici la fiecare pradă, de aia nu mă încumet
să-i strivesc.
În casa mea o domnişoară s-a închis între ferestre şi toţi vecinii
se înghesuie să-i ceară mâna.

În casa mea singurătatea nu plăteşte chirie.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.