Poeme de Zuzana Kuglerová, în traducerea lui Mircea Dan Duță

Share Button

Mă tem (de mărunțișul tău)

Zahăr și sare-n suflet îmi amesteci,
dor de-a fugi cu dorul de-a rămâne
zâmbet tăcut și murmure sonore.

Și-apoi îmi număr mărunțișul
ce mi-a rămas:
pentru-o iubire-i prea puțin,
iar pentru două, mult prea mult.

Grăuntele și-l cerne timpul
în clepsidră;
e încă azi, chiar de-mi doresc
deja să fie mâine.

Fac legământ că nu te-oi mai chema

 

Să nu-mi vorbeşti,

văd dansatoarea goală,
unduindu-se pe sârma aceea subțire
sub cortul circului,
văd şi claunul care plânge,
fiindcă ştie că ea va cădea.

Ar vrea să cadă-n zbor, iute,
cu capul înainte,
să ucidă amintirea fulgului de lebădă arzând

Să nu-mi spui că doare.
Știu de mult că te-ai transformat

în lacrimi mărunte,

ce s-au pierdut, pe care le adun.

Ca de-obicei, ele mă mint.
Ca de-obicei, ele mă ard.

Nu te vreau
Sunt vulpe rătăcind printre podgorii.
Se întomnează
iar ceața de peste plai
are parfum de mac sălbatic.

Aerul are gustul gurii tale.
Mă înfăşor în frunze.
La fel ca tine dornice de trupul meu.
Ma absorb și mă îmbrăţişează.
Mă potopesc săruturile calde
ale toamnei.
Rog să fiu uitată.
Dar nimeni nu-mi arată milă,
nici amintirile.

Nu vreau să-mi fii drag…

Îţi aminteşti?

Îți aminteşti?
Dorința ta mă răstignea de zid,
palmă în palmă, buze pe buze,
punctul central al ființei tale
în universul meu.

iubitule, pătrunde-mă,
înfăşoară-te în jurul inimii de porumbel
ce bate-n mine, mai să-mi spargă pieptul,

presăratu-s-au stele
și vântu-a prins a tremura,
ai crescut în carnea mea şi eu în carnea ta.

Cum crezi că s-ar putea smulge aceste
rădăcini?

Mereu mă voi teme de tărâmul ascuns dincolo de oglindă.
Dar totul este frumos pe acel tărâm.

Eu, plaiul alb,
ce tremură la atingerea ta,
arzând în mijlocul zăpezii.

Tu, însetat, asupră-mi aplecat.
Te-ndestulezi
din adâncimea mea, mă bei.

Dincolo de oglindă,
totul este încă frumos.
Mi-e teamă să mă uit în ea.
Te rog, nu mă chinui.
Nu-mi scrie.

Gingaşă şi tristă, mă apăr cum pot.
Mască de claun mi-aşez asupra inimii,
Ca să n-o simt cum bate.
Atât de-aproape simt răsuflarea
surorii mele, moartea,
căci ea soseşte atunci când dragostea de ceaţa toamnei e-nghiţită
şi cufundată-n lacuri fără fund.

Se îndreaptă către mine corabia lui
Galadriel, preaînţeleapta presbiteră
a elfilor regină.
Ştie că-n mine e prea multă iarnă.
Mi-aduce timp şi linişte, uitare.

Şi poate şi pe sora mea?

 

Alta, cu altul

Când mă trezesc
în alt oraș, în alt pat, lângă alt bărbat,
cu care voi trăi o altă viață,

voi trece prin toate locurile în care
mi-ai luat trupul ca pe o împărtășanie,
în care ne-am pierdut unul în celălalt,
fără a ști nimic despre toate urgiile
afișate la ferestrele internetului,
în care moartea nu s-a desfătat în sânge,
în care turnul Eiffel nu a vărsat
lacrimi din fier pentru ziua neagră
a Parisului, iar prietenii care beau
în localuri nu încremeneau
la auzul cuvântului Bruxelles,
în care existau numai patru pereți
întrupați în atingerile noastre.

Voi trece prin toate locurile în care
mângâierea era poarta către desfătarea
absolută, în care trupul meu a învățat
cântul miezului de noapte
iar dragostea era un șir de valuri agitate
pe care inima ta le trimitea inimii mele
pe ostrovul limanurilor.

 

Să nu mă dai! Nimănui!

Recunosc această moarte…
Adesea își apasă fruntea
de fereastra mea,

Mă privește cu ochi de infirmieră
cumsecade și îmi oferă un leagăn
din lemn de bambus
Și un baldachin
Și un păienjeniș de visuri,

Dar nu recunosc cealaltă moarte
Cea care sfâșie-n bucăți,
Are ochi de vampir sângerând
Și se adapă din durere cu lacome înghițituri, zbătându-se-n piepturi
(de femei ucise)

…o rog pe moartea-aceea, moartea mea,
în brațe strâns să mă cuprindă
și nimănui să nu mă dea. Nimănui!

 

Nu sunt

Cu lacrimi nu mă cumperi,
cu furtuna nu mă lecuiești,
cu ploaia nu mă joci pe degete.

Câteodată sunt
noapte densă și dureroasă.
Câteodată sunt
tristețea din spatele glasului.

Nu sunt întotdeauna așa
cum sunt de fapt.
Uneori sunt revenirea
refuzându-și întoarcerea.
Uneori sunt tăcere ascunsă
în păienjenișul frazelor.

Uneori sunt pădure iernatică.
Iar uneori nu sunt deloc.

 

Lasă-mă să ard

Eu sunt cea mândră,
uneori parcă-s din piatră,
sunt cea care, dansând,
din flăcări și-a croit tristețea iar
cărbunele încins mi-e casă
iar patu-mi este jar.

Iar focul care-mi fierbe-n sânge
de trăsnet n-are nici nevoie,
nici habar.

Mă lasă, dar, să ard,
pân’ ce voi arde toată.
iar când la mal de râu mă vei afla,
să-mi dai atât: un fulger ce să poată
aprinde jarul care-am fost cândva.

 

Păcătoasa

Sunt dans noptatec pe un vârf de ac.
Ferec lumina-n vise
ce-n dragoste-nfloresc mereu.
Azi inima mi-au străbătut
gingaşe aripi străvezii
Dar visele-mi pe-oricare din iubiri
apasă-atât de greu…

Şi nu m-or duce nici pe Insula Nicicui.
Ci voi pluti în zbor, pradă văzduhului,
pân’ m-o chema ţărâna într-o zi.
Şi-atunci aripilor le-oi porunci:
Sărutaţi focul, gol, precum se-arată,
ca dansul nopţii-n vârf de ac
să-l isprăvesc odată.

Zuzana Kuglerová

Zuzana Kuglerová – scriitoare slovacă cu multiple preocupări în materie de gen literar: scrie poezie, proză, dar şi literatură pentru copii şi tineret. De asemenea, se dedică şi activităţii jurnalistice şi editoriale. Are la activ trei volume de poezie, zece romane istorice, precum şi povestiri pentru copii. Culege de pe teren legende şi poveşti populare slovace. A fost tradusă în mai multe limnbi străine, printre care engleză, germană şi rusă, dar şi japoneză sau română.

Prezentare și traducere de Mircea Dan DUȚĂ

0

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.