Poeme de Rita Chirian

Share Button

am fotografiat sufletul

şi dacă inima păsării colibri bate de 1000
de ori pe minut nu-şi zice sunt obosită? –
inima mea bate foarte, foarte repede? –
pasărea echilibru înăuntrul tornadei de aripi.
elefanţii se întorc an de an în locul în care a murit puiul.
nu-mi amintesc cum a căzut
umbra, dar ştiu
numărul de înmatriculare al maşinii
care a claxonat mult după.
sunt elefantul care-şi aminteşte durerea,
animalul care trebuie
îndemnat să trăiască –
răceala păsării e clinică.
câtă limpezime în pierderea aderenţei –
aici, în lumea fixă – eu, mie, al meu –
&ce mare inima ta în moarte –
mă uit la maşinile care trec şi vreau să ştiu ce
simt maşinile care trec – şi cât de frumos
urcă apele morţii
în hipocamp – şi câte
reprezentaţii
despre a fi
singuri –


 

când aerul nu ne mai ajunge

row, row, row your boat, gently down the stream,
merrily, merrily, merrily, life is but a dream

straturi peste straturi peste straturi
poveşti scurte vs. poveşti pe care nu vrem să le spunem

(nu sunt împotriva cicatricilor)

despre ce vorbeşti?
despre pavajele de aur,
despre capetele sfărâmate de zid

despre spaţiile moarte

– cometele care se izbesc în cea mai veselă dintre tăceri
– frumuseţea noroiului

– copiii pe care i-am ucis

– plictiseala revoluţionară

– naraţiunile în care nimeni nuuuuu
– istoriile paralele ale umanităţii

despre familia mea de eroi şi de ticăloşi

(nu sunt împotriva)

creez un spaţiu în plus:
insulele radioactive

eliberarea constantă a sângelui

despre ce vorbeşti?
(nu sunt)

(nu)

roll, roll, roll gently down the line,
blow, blow, now blow your fucking mind

 

 

dominique

dar nu –
nu-ţi mai aşezi
cu grijă de şahist
gâtul în ştreang.
cu nepăsare
şi panică,
încă un gard electrificat –
de o parte şi de alta
întrebări
şi răspunsuri
de-a
gata

*

dar nu –
care muşcă
genunchii şi lobul
urechii
care după minute
de prostraţie
la capătul escaladei
după piscul de
sânge şi vinovăţie
după izul de mosc
şi savoarea
de caramel
după ce limba
se plimbă
în spatele dinţilor
după ce degetele
desfac şi
lasă să scape
după ce picăturile de
sudoare se
zvântă în
şanţul coloanei
pe ceafă –
celulele moarte
şi praful –
după primele
mustrări
de conştiinţă
şi primele
ofensive respinse
un spadasin înainte
şi după
primul pahar
după primul zâmbet –
după golirea vezicii
şi pumnii de apă
azvârliţi peste faţă –
nu eşti primul
care întreabă
dacă
sunt

aici

*

dar nu –
am dat
cu aceeaşi mână
n-am simţit
decât o
uşoară dislocare
disconfortul
dinţilor
mobili

*

dar nu –
amuzament
şi visul pe jumătate
gheara în
coşul pieptului
nu mă aşez
aici trebuie
să fii gata
de plecare
mereu
unde să pun mâna
unde să scormonesc
unde
nu
te-am
mai
simţit
de
o
mie

*

dar nu –
am aceleaşi
riduri
ca la
douăzeci
de ani
doar
mult
mai adânci

*

dar nu –
eu n-am zis
nimic
ca femeile bune –
am dat la o parte
prosoapele
am urlat
mănâncă
deodată
s-a făcut
beznă

*

dar nu –
omuleţul de la
recepţie
a crezut
că-s una dintre
prostituate
a rânjit
mi-a dat
camera
cea mai ferită
liniştelinişte
patul
cu vergele
pentru cătuşa de
pluş
toată noaptea
a ascultat
cum m-am lovit
cu capul
de pereţi

*

dar nu –
am ucis
am eliberat
cât pentru
o sută de
prime-time-uri
ţine-mi
nările
deasupra

*

dar nu –
marele edificiu
de linişte
şi confort
n-are nicio
fisură
şi nimeni nu-
ncurcă
limbile
de dragul
nostru
pune-mi în palmă
ceva de
salvat

*

dar nu –
în noaptea asta
nu-i altfel
părul spălat
afară
la fel ca înăuntru
prinde-mi
încheietura mâinii
fă-mă
să scheaun
pietrele
virginiei woolf
au aceeaşi
greutate

 

 rita chirian 1c

daddy’s fingers

cordoanele de salvare rămân acolo unde mâinile se înşeală cel mai puţin, în adâncuri, unde gestul pe jumătate devine lege, şi din toată mulţimea de nume: locul unde lumina asfinţitului îl mângâie pe tatăl care-şi ţine în braţe fetiţa şi-i spune, fii curajoasă. nu e un caz complicat, spinul a ieşit de mult din deget, cicatricea s-a ridicat, steaua de mare. caut acum spaţiul pe care mi l-ai făcut adăpost, figura geometrică în care animalelor nu le mai e teamă, mica grădină zoologică unde nu ne închidem. cunosc tremurul picioarelor la fiecare frână. când bateriile pâlpâie, folosim pluralul, casele noastre, scăderile noastre. am obosit să fiu curajoasă. e iarăşi ianuarie şi număr: unu, doi, trei, treizeci. ce bine că ianuarie ăsta o să-l scriu pe un singur rând. unu, doi, trei, treizeci: nu m-a durut nimic în săptămâna în care doctorii au căutat ceva înăuntrul tău. demult, când eram încă foarte tânără, au ajuns la mine veştile. nu-ţi mai simţisem mirosul de scorţişoară şi tutun de şapte, opt sau nouă ani. mi-au vorbit despre asta un bărbat care păşea ca o pasăre. o femeie blondă. îmi amintesc că am plâns, deşi mi se spusese deja, o să-ţi zicem ceva rău ca un secret, dar tu să fii tare, tu să fii o fetiţă curajoasă. toate întâlnirile noastre de atunci au fost ca şi cum ne-am fi văzut în taină & la marginea lumilor, pentru că tu erai deja mort. ţi-am văzut degetele retezate şi-am spus: tatăl meu e acum numai tatăl meu. şi-acum mi s-a spus că nu mai vorbeşti, tată, şi-ţi zic: dragul meu, iubitul meu, nici eu nu mai vorbesc de mult, dar te mângâi – simţi? – cu vârful degetelor – te mângâi cu degetele tăiate, şi, la urmă de tot, ochii ieşiţi din orbite – ce să mai vezi, ce să mai trebuiască să vezi? – şi pentru că pielea se tot îndepărtează de noi, rămânem cei mai curaţi dintre oameni.

 

 

picioarele spânzuratei

apropie-te –
de sexul trist să nu-ţi legi nicio speranţă
– nu-i aşa că pentru câinii în lanţ nu simţi decât scârbă? –
de cealaltă parte orificiile dilatate de obsesie
sincronul fascist al umilinţei
scrierea confuză a mâinilor care vor să apuce –
– şi poate că tot ce-a venit
a fost fetiţa fără corp
cubul de gheaţă sub picioarele
spânzuratei
această crimă
perfectă –

 

 

dansează

mergem împreună,
stai lângă mine şi ia-mă de mână
(când totul),
la orizont, pădurea
(haite de câini care ne-au arătat cum îşi sapă
adăpost sub pământ),
înaintăm şi suntem fericiţi, pădurea e înflorită
(ţie nu ţi-e frică de câini, ţie nu ţi-e frică,
iar demonii noştri dansează firesc împreună),
galben, violet, rozaliu,
apropiindu-ne, vedem
milioane de pungi de plastic
printre ramurile goale ale copacilor,
galbene, albastre, roşii, albe,
„a fost furtună”, îţi spun,
„a fost furtună”, îmi răspunzi.

 

 

aş putea să mă las îmblânzită

ziua începe aşa: cu vocea de sticlă a sylviei, mai stridentă decât povestioarele BDSM pe care mi le spui la ureche când crezi că, poate, curând, va începe, aici, printre cârpe, unde mirosul de stârv e mai puternic decât ghetele sigure. uite vânătorul cumplit, care-şi duce cordul în raniţă. uite-o pe mama şi laptele ei negru. „în o mie de feluri – ochii mi s-au închis înainte să sângerez prima dată” – îţi spun – „sângele a fost numai visul”. îmi întind braţele deasupra capului. tu crezi că înăuntrul meu se mişcă o fetiţă, dar cadrul de sârmă se strâmbă: când te muşcă un câine, rămâi toată viaţa muşcat – şi poţi să nu-ţi aminteşti. între vieţile noastre se întinde deşertul cel mai blând. aici, printre cârpe, există, deodată, toate striaţiile obişnuinţei: linia discontinuă a fulgerelor pe care le-ai promis – când tu trebuie să fi rămas încă distanţa & drumul, lumina farurilor. „şi cum a fost – te-am întrebat – să fii fericit?” – „ca şi cum nimic nu s-ar fi îndreptat înspre mine. ca şi cum aş fi ieşit dintre valuri şi m-aş fi scufundat şi n-aş fi înaintat deloc.” ziua începe aşa: cu milă şi rugăciune. acum o să-ţi ţii palma de parcă din tavan ar urma să coboare un alpinist – sau un păianjen de care să trebuiască să mă aperi. hi-hi, nu pot fi apărată – şi nici nu pot să distrug pe de-a-ntregul – zdrenţuiesc, hi-hi. nici nu mai putem fi deranjaţi cu aşa ceva, cu nimic – când suntem întregi şi adevăraţi, ca aricii pe care sylvia îi rostogoleşte pe podea. gândesc ceva despre recunoştinţă, apoi că apa trebuie să se tragă în pământ; pierderea se întâmplă undeva în afară şi e felul nostru de a preveni, cu succes moderat, cruzimea, „moartea nu e firească, nu ucidem dăunătorii, primele epurări sunt forme de conservare”. aşa începe ziua: cavităţi care elimină mucusul – cu organisme perfecte – cu democraţii pe care inima (& creierul) le respinge – cu pisoii abia fătaţi – cu pungile de plastic azvârlite în tomberon; aşa începe ziua: cu ocolul larg, cu gume şi dulciuri şi cu aceste cărări care nu merg nici foarte departe, nici foarte aproape – cu arta de a nu vorbi despre puritate; „pentru cei care-au văzut oglinda de bărbierit, pielea de om e tot prea puţin. e numai expresie, tăietură.” când eram copil, am spus – şi întâmplarea s-a povestit şi s-a râs; acum: uite, şi nu-mi amintesc, şi nimeni nu mai – e felul nostru de a sări notele pe care nu putem falsa, de parcă ni s-a promis că o să ne uităm în fiecare zi în aceeaşi oglindă de bărbierit. aşa începe ziua: cu gândul c-o să dăm şi azi nas în nas cu – şi n-o să ne căcăm pe noi de frică şi asta o să fie cea mai mare fericire – în această sfinţenie – în acest dans cu gura îmbăloşată –, rătăcirea o să alcătuiască peste capetele plecate ciuperca atomică desăvârşită – şi, deasupra, cerul o să cânte o primă notă perfectă şi totul o să fie – şi noi, aici, în cea mai măruntă dintre singurătăţi, între stâlpi văruiţi, fără linia tremurată, nemişcaţi ca albiile. „pământul de sub noi se ţine bine.” – „tot ce s-a întâmplat a fost o viziune a părţilor noastre bolnave.” – ziua începe aşa: „îţi iubesc golul” – şi e singurul lucru care funcţionează fără greş. „iubesc felul în care eşti o căţea slăbănoagă.” lumina nici nu ne bucură, nici nu ne întristează. spune ceva amestecat despre cât de mult –

 

 

ceva aşteaptă

– când
capul e cumplit de singur şi
alcătuirea nu sângerează – când
marginea e un instinct care nu dă greş – când
nu mai disting cenuşa gunoaielor de scrumul relicvelor – când
fericirea, uite-o, circul de dubluri – când
poştaşii eliberează fluturi în cutii – când
există cuvintele peste care iubirea să arunce tot ce-i contaminat, iată
proiectilele din mâna unui clovn al terorii – când
prăbuşirea sfârşeşte în cuşti cum totul sfârşeşte în glande – când
mâna care vrea să îmbrăţişeze e mâna pe care-o amputăm – când
în interioare cresc memorii inviolabile – când
ne ţinem respiraţia ca să nu ne dăm seama că nu avem ce respira – când
setea de puritate e sete de şi mai mult sânge – când
ploaia caldă, acidă spală
furnicile de pe zid

Rita CHIRIAN

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.