Poeme de Petr Štengl. Traducere de: Alexandra Toader și Anca Irina Ionescu. Prezentare: Mircea Dan Duță

Share Button

Petr Štengl s-a născut în anul 1960, la Praga, unde locuiește și acum. Este poet, prozator și editor, publică în reviste, iar în anul 2005 i-a apărut la Editura Revistei Vița sălbatică volumul de poezie Ce a spus Zouplna, căruia în 2010 i-a urmat titlul 3 + 1, apărut la Editura Petr Štengl, iar în 2014 volumul în proză O să-ți iasă pe nas!, publicat de Novela Bohemica. Între 2006 și 2011, autorul a fost redactor șef al revistei pentru poezie contemporană Vița sălbatică și tot din 2006 a început să colaboreze cu revista virtuală Adresa bună, unde ocupă, prin rotație, funcția de redactor-șef începând din anul 2009.

xxxxxxxxxx

Poezia lui Petr Štengl este originală, autentică și nedisimulată, mustește de prospețimea specifică autorilor „neîncadrabili”, „incategorizabili”, care nu numai că se „sustrag” curentelor, tendințelor și mișcărilor „oficiale”, dar își permit și luxul de a o face în mod convingător și cu succes. Tendința de a experimenta cu ajutorul cuvintelor și chiar cu sunetele îl apropie de suprarealiști (în principal de Josef Janda), deși nu este membru al cercului oficial al acestora (întrucât nonconformistul autor nu ar putea fi nici membru oficial al unui cerc, nici membru al unui cerc oficial), dar, în mod doar în aparență paradoxal, și de o autoare mult mai tânără, Petra Strá, care se revendică de la aceeași tradiție, dar fără a încerca, la rândul ei, să obțină consacrarea formală a mai vârstnicilor săi colegi. Dezordinea aparentă a structurii poetice (în fapt, cu strictețe studiate și „regizate” până în cele mai mici detalii) trimite cu gândul la post-modernismul anilor 90 ai secolului trecut, actualizat după 2010 în special prin inovațiile stilistice și adaptările vechilor principii la realitatea poeziei realizate de Michal Šanda, bunul prieten și coleg al lui Petr Štengl de la magazinul virtual Adresa bună, de care, de altfel, îl apropie și gustul pentru poetizarea (aparentului) banal cotidian, în special de esență citadină (da, discutăm mai degrabă despre poésie bourgeoise decât despre poésie courtoise: „Omul de treabă / schimbă canalul de pe filmul de acţiune sângeros de pe Nova / la documentarul de pe ČT2 / De fapt, omul de treabă respinge violenţa / De fapt, omul de treabă se străduieşte să fie atent faţă de alţii / să se pună în pielea lor / Omul de treabă / arată înţelegere şi empatie pentru cei defavorizaţi / Omul de treabă / se străduieşte să-i ajute pe alţii / Omul de treabă face toate acestea / până-n momentul în care  / îi sare țandăra). Cutezanța de a aborda fără niciun fel de complexe și perdeluțe „vorbele urâte”, cărora nu se sfiește să le confere rafinate, subtile, în schimb puternice și convingătoare valențe artistice, ne-ar putea duce cu gândul la Jana Orlová (desigur, făcând abstracție de expresivitatea și motivele specific feminine ale autoarei) sau, din nou, la Michal Šanda (ce-i drept, liderul postmodernist este mai reținut în termeni, dar mai îndrăzneț în aluzii) sau chiar la Milan Ohnisko în momentele sale de pitoresc. Dar, dincolo de toate aceste paralele mai mult sau mai puțin vizibile sau convingătoare, Petr Štengl rămâne unul dintre autorii care, „sfidând” fără regret și „moda” și „sistemul”, se constituie în veritabile surse și motoare de înnoire a poeziei cehe nu numai dinafara ei, ci și (poate mai ales) din interiorul lor.

Mircea Dan DUȚĂ

Traducerea poemelor: Alexandra TOADER și Anca Irina IONESCU

Luxfere

În baie
şi la closet
la muncă avem luxfere
şi-ascunse-s imagini în ele
şi-acele imagini sunt artă
nu ştiu
dacă a observat vreodată cineva
acele imagini din luxfere
sper că eu am fost primul
a fi primul înseamnă ceva
dar pe de altă parte
lumea află mult prea târziu despre asta
înainte să descopere
că aţi fost primii
am fotografiat imaginile din luxfere
şi le-am arătat lui Jiřík Franta
şi s-a dovedit
că-i vorba de ARTĂ
dar nu este ARTA aceea corectă
mi-am spus
că ARTA care apare fără să vrei
este singura ARTĂ corectă
dar după cum se vede – m-am înşelat
dac-ar fi așa ar putea să vadă ARTA
oricine oriunde şi în orice
dar aceasta ar însemna o imensă harababură
care nu s-ar încadra în conceptul
de postmodernism
aşadar aşa nu ar merge
şi-apoi cine ştie
ce-ar zice despre asta Alain Badiou
sau cel puţin Michael Hauser
şi-aşa stau pe veceu
mă uit la arta care n-are pretenţii
apoi trag apa
mă spăl pe mâini
şi sunt primul care face asta

xxxxxxxxxx

Max a încetat să mai scrie poezii. Şi bine face. Poezii sunt destule. Este inflație de poezii. Iar mediul începe să fie și un pic suprapopulat. Delete. Delete macht frei. Din cartea de bucate Să gătim cu Laďa Hruška s-au vândut peste 350.000 de exemplare. Şi lucrurile nu se opresc nici pe departe aici. Max ar vrea să fie ca Emil Hakl. Nu că ar vrea să arate ca Emil Hakl, asta nu contează, amândoi arată cât se poate de acceptabil, dar Max ar vrea să fie celebru precum Emil Hakl. Hakl este supraevaluat, în timp ce Max este subevaluat. „De ce este celebru el şi nu eu?”, se întreabă Max pe bună dreptate. Max scrie mai bine decât Emil Hakl, asta este indiscutabil. Atunci de ce, spune-mi Doamne, de ce? Dumnezeu tace. Max spune că Woody Alen spune că nu ar intra niciodată într-o asociaţie în care sunt acceptaţi oameni ca el. Max a făcut cerere de intrare în Asociaţia Scriitorilor. Un autor neapreciat sau nerecunoscut este într-un fel ca un autor abuzat, ponegrit. Ca şi când l-ar fi regulat toată Asociaţia Scriitorilor.

xxxxxxxxxx

Toată viaţa şi-o petrecuse cu oameni de care nu-l lega nimic, în afară de procesul muncii. Se întreba dacă este normal. Răspunsul a fost: Da.
Înainte să se culce se întreba dacă există pe lume o fiinţă în aceeaşi situaţie cu el şi dacă îl aşteaptă pe undeva. Una care să aibă aceleaşi interese ca el, de exemplu dacă la closet examinează plăcile de gresie şi dacă vede în glazura lor lucioasă tot felul de animale şi de siluete. Răspunsul a fost: Da.
Se întreba dacă o va întâlni. Răspunsul a fost: Da.
Apoi a venit pisica. Timp de mai mult de paisprezece zile au fost temperaturi sub cincisprezece grade. Năprasnic ger. Seara s-a auzit un zgâriat la uşă. Ce poate fi? s-au mirat ei. S-a dus să deschidă. Ea stătea în prag; i-a aruncat o privire, apoi a intrat majestuoasă înăuntru. La prima vedere era clar că este o pisică sălbatică. Nici gând să se lase mângâiată. Când el s-a dus la culcare, pisica i s-a încovrigat pe piept. Dar nu-i permitea s-o atingă, s-o mângâie pe blăniţă sau aşa ceva. Imediat l-ar fi zgâriat. Şi astfel au petrecut toată noaptea. S-a gândit ce să însemne asta. Astfel de pisici îşi duc viaţa afară. E foarte posibil, îşi spunea el, ca animalul să nu fi supravieţuit afară încă o noapte geroasă, aşa că venise să se încălzească. Dimineaţa, pisica a căscat, a sărit jos, s-a dus la uşă şi a mieunat să-i deschidă. Când el i-a deschis ușa, animalul a dispărut în întuneric. În ziua aceea s-a încălzit brusc iar zăpada a început să se topească.

Răspunsul a fost: Nu.

xxxxxxxxxx

Cehia (pentru Dumnezeu, ce denumire idioată!) este un popor de idioţi. Dar trebuie să exclud de aici familia, prietenii mei, pe cei pe care îi respect. Cam aşa. În linii mari. Despre mine puteţi să credeţi liniştiţi că sunt un idiot. Şi eu gândesc acelaşi lucru despre voi. Dar nu mă pot referi la alte popoare, pentru că nu cunosc temeinic niciunul. Însă probabilitatea este mare, astfel că pot declara, plin de curaj: pământul este o planetă de idioţi.

De ce cred asta? Pentru că numai un idiot nu poate să-mi citească Opera. Cel care îmi va citi Opera va înceta să mai fie un idiot. Va avea ochi să vadă. Aşadar: Pământul este o planetă a idioţilor, cu excepţia familiei mele, a prietenilor mei, a celor pe care îi respect şi a celor care mi-au citit Opera. Dar în categoria aceasta nu pot să-mi includ familia, nici prietenii şi nici cei pe care îi respect, pentru că despre ei scriu în Opera mea, aşa că am preferat să nu le-o dau s-o citească.

* * *

De fapt, oamenii de treabă
nu se omoară între ei
De fapt, oamenii de treabă
se lasă omorâţi de psihopaţi.

 

Aceasta este soarta oamenilor de treabă
De fapt, omului de treabă
îi este groază de ideea de omor
Omul de treabă schimbă
canalul de pe filmul de acţiune sângeros de pe Nova
la documentarul de pe ČT2
De fapt, omul de treabă respinge violenţa
De fapt, omul de treabă
se străduieşte să fie atent faţă de alţii
să se pună în pielea lor
Omul de treabă
arată înţelegere şi empatie
pentru cei defavorizaţi
Omul de treabă
se străduieşte
să-i ajute pe alţii

 

Omul de treabă
face toate acestea
până-n momentul în care
îi sare țandăra

xxxxxxxxxx

– Ieri a fost un adevărat iad. Am fost cu cel mic la circumcizie. Se zbătea și urla atât de tare, încât a trebuit să mă aşez peste el ca să poată nevastă-mea să-l ungă cu alifie.
– Stai puţin, v-aţi convertit la credinţa evreiască?
– Ce înseamnă convertire?
– Nimic. Şi acum o să porţi iarmulca?
– Nu. De ce? Ce e iarmulca?
– Păi atunci de ce l-aţi circumcis pe ăla mic?
– Păi ca să poată să reguleze ca lumea!
– Adică tu crezi că cei necircumcişi nu regulează ca lumea?
– Bineînţeles că nu. Și drept recompensă, i-am luat lu’ ăla mic un MP3.

xxxxxxxxxx

Milan scrie într-un e-mail pe care îl trimite prietenilor că a fost impresionat de o scrisoare a unor studenţi din Mexic. Milan are nevoie de public, pentru că este un performer. Un performer fără public nu este nimic. Un peformer fără public este un performer mort.
Pentru că nu ştiu engleză am pus să mi se traducă scrisoarea de la studenţii mexicani cu ajutorul programului automat de traducere online: „Domnu Milan! Eu nu ştiu la tine, dar gândesc la noi nevoie de ajutor vostru în Mexic, poate afiş sau câteva poye. Eu aş este cu adevărat recunoscător, dacă aţi putea aruncaţi puţin din forţa voastră drumului nostru!“
Milan le-a trimis studenţilor un afiş în care poate fi văzut Troţki cu ochelari şi, în faţa lui, mâna lui Milan ţinând niște ochelari identici cu aceia ai lui Troţki. Sub toate acestea este scrisă o întrebare: Ce poartă ochelarii?
Eu nu ştiu la tine dacă prin acest afișul Milan aruncat studenţi puţină forţă pe drum lor. În Mexic face prăpăd războiul drogurilor şi studenţii ar avea nevoie în primul rând de un vagon plin cu arme de top, cu veste antiglonţ, cu grenade lacrimogene şi de atac, cu bazuci şi puşti care ştiu să tragă şi după colţ, precum şi de muniţie. Or fi știind studenţii mexicani cine a fost Troţki? Studenţii fără arme şi muniţie în mijlocul unui război al drogurilor sunt nişte studenţi morţi.

* * *

La televizor l-au arătat
pe şeful unui trib de indieni din Amazonia
„Toate acestea de aici”, a spus el descriind un arc de cerc cu mâna,
„vor să ni le inunde. Pădurea şi casele noastre;
iar aici vor să înalţe un baraj.”

apoi s-a schimbat cadrul
într-o sală mare erau adunați
indieni din diverse triburi
înarmaţi cu macete arcuri şi săgeţi
(pentru Dumnezeu! Sper că nu otrăvite!)
erau vopsiţi în culori războinice
în faţa lor stătea singur inginerul
cu microfonul în mână
ca să le explice
că dacă îşi pierd pădurea şi casele
asta este numai spre binele lor
indienii au început să execute dansul războiului
să agite macetele şi să întindă arcurile
apoi iar s-a schimbat cadrul
şi în secvența următoare s-a văzut
cum inginerul zăcea pe jos
înconjurat de indienii furioşi
braţul îi sângera
naiba ştie pe unde mai era microfonul
situaţia era neclară
se auzeau o mulțime de strigăte şi urlete
apoi iarăşi s-a schimbat cadrul
în secvența următoare
angajaţii televiziunii
îl urcă pe inginer în maşină
fug cu el de acolo
departe de macete şi de săgeţi
iarăşi s-a schimbat cadrul
din nou acelaşi şef de trib
ca la început
iarăşi arată
către toate cele ce vor dispărea sub apă.
„Nu putem face nimic
nu putem să împiedicăm asta nicicum”
spune el
şi pe faţa lui se rostogolesc lacrimi
apoi se schimbă cadrul şi urmează genericul final
de mic am crezut
că tot
ce se vede la televizor
este adevărat şi real
se spune
că fiecare bărbat
ar trebui să se străduiască a-şi păstra
sufletul de copil
iar dacă îl pierde
s-a zis cu el.

* * *

Japonezii omoară balene
asta nu-mi place
nu-mi place de nicio culoare
bomba atomică pe ei!
dar ce pot eu să fac?
o să cumpăr la Lidl
100 de grame de salam şi două cornuri
şi la lumina unui felinar stradal
o să scrijelesc o poezie angajată
despre
cât de mârşavi sunt canadienii
fiindcă omoară foci
iar eu sunt fericit
că nu trebuie să omor nimic
pentru că totul
este dinainte ucis

* * *

O groapă comună
poate să arate ca un viitor bazin
un adăpost anti-atomic
un garaj subteran
sau o simplă groapă în pământ
dincolo de sat
se umple cu apă când plouă
şi-n ea se-nmulţesc mormolocii
la marginea orăşelului
lângă liziera de mesteceni
dar groapa asta e prea mare pentru a fi un buncăr
e ca o capcană pentru mamuţi
o capcană care s-a dovedit
a fi apărut prin muncă în folosul comunității
finanțată prin fonduri de la UE

4

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.