Poeme de Paul Vinicius

Share Button
Foto: Mihai Barbu

drum

și străbați aerul nopții
ca un cuțit
obosit de sânge

în celălalt capăt al orașului
te așteaptă totuși cineva
care își mângâie pisica
și ascute tic-tacurile ceasornicului
crestând pereții

și degeaba ești o șină de tramvai
pe care zornăie
grav
întunericul

fiindcă noaptea
se va scurge dintr-o dată în toate canalele orașului
și nu
nu vei ajunge la timp

în acel punct al orașului
ea a adormit de mult
cu o întrebare albă așternută pe chip

în timp ce tu
încă –

stoluri papură stuf
și dunărea
cărându-și mai departe mâlurile
ca pe o rochie de văduvă
mireasă
către o mare cu mult mai neagră

ca un rid al cerului
pe pământ

 

Paul Vinicius

un fel de a pune
lucrurile-n ordine

mi-aș putea închipui și eu burguri
pe care nu le-am străbătut
cârciumi prin care nu am băut
și femei superbe
pe lângă care am trecut
precum plopul pe lângă niște sâni adevărați
mulțumindu-mă să le umplu părul
cu puf

aș putea să-mi descriu și eu o zi din viață
în care am tot vomitat
de mai multe ori
pe cerul asfaltat
până să ajung
de la speluncă acasă –

când și acel „acasă”
tot un boschet
era.

numai că
pentru mine
poezia este cumva altceva

câteodată stau și o privesc
(precum un trântor
nevasta)
cum îmi prăjește ea ouă-ochiuri

dar
măcar din profil
și tot seamănă cu ceea ce am trăit
iubit
băut
cântat și fumat

iar mâinile ei albe și slabe

cu facturile pe care
(bănuiesc)
nu voi apuca să le plătesc

vreodată

 

Paul Vinicius 001

albastru și galben

coboram scări și parcurgeam coridoarele unui hotel
locuit doar de certitudinile mele.

de aceea poate și părea părăsit.

de aceea
în afară de silueta mea încețoșată și distorsionată
de luciul bolnav al unei ferestre prăfuite
nu am mai zărit pe nimeni.

iar la lumina zilei
odată ieșit din clădire
și întorcându-mi privirea
nu am mai văzut decât o cârtiță albastră
scurgându-se în pământ

în pământul flămând și bogat totodată al unei câmpii galbene.

cât galben poți căra
într-o singură
privire

 

Paul Vinicius 002

ce face insomnia din om:
2.47 a.m.

iar uneori este cu mult prea multă liniște
ca să poți adormi

până și vinul sângeriu pe care ți-l torni
se întâlnește
într-un târziu
cu tine

într-o arteră.

dar nu mai aveți a vă spune nimic –
doi înotători obosiți:

zborul
și aripile lui

deja scrum

 

Paul Vinicius 003

bistrița ’82

mergeam liniștit pe stradă
în definitiv era frumos
era vară

în timp ce ea trecea
la fel de abstrasă
subțire
brunetă
fremătătoare
în sens opus

pe o stradă
la fel de paralelă
cu a mea.

orașul avea cinci magazine de confecții
un cinematograf
poștă
27 de baruri
și cinci taxiuri rablagite
dintre care
unul
roșu –
care nu aflase încă de revoluție.

deasupra goticului catedralei:
porumbei.

și părerea mea de rău
că nu mă trezisem

cu o sută de ani
mai devreme

 

Paul Vinicius 004

scârboasă iarnă

cheală. fără zăpadă.

în care numai ploile ceața și mâzga
se mai dau huța
în scrânciobul plictiselii.

mais où sont les neiges d’antan?

dar unde ne mai suntem și noi
dragilor
cei de altădată –

când doar o săniuță de vodcă
puține vorbe lipsite de ocol țâșnite din sânge de prieten
sau vreo colegă de școală
curioasă
tremurul mâinii ei întârziind pe primul sex de băiat
dărâmau porțiuni zdravene din oraș?

iar zilele se scurg egal
în aceleași canale
de sub această capitală
ca o felie masivă de șvaițer
tolănită peste viețile noastre

și apoi nopțile
și apoi săptămânile
lunile
pe de-a-ntregul

iar din când în când stomacul
mai și începe
să îți dea de știre
în felul lui simplu
de neanderthal – cu lovituri precise de bocanc –
că i s-a făcut foame.

desigur
se poate trăi și fără poezie.
doar cu aer apă și haleală.
și cu zâmbetul dobitoc cu care te prezinți să-ți ridici salariul.

însă
se poate și altfel.
(sunt nefericitul care a aflat-o într-o noapte
pietruită cu țâțe de stele și trupul domnișoarei mele
de atunci)

poate că în curând nu am să mai știu
unde ce cine când
dar câteva nuanțe cu siguranță vor rămâne.

uite

spre exemplu
acum:
în liniștea tacâmurilor și vaselor din bucătărie.

când chipul iubitei mele de peste mări și țări
fisurează definitiv farfuria.

ei
de aici
începe poezia

 

Paul Vinicius 005

somnul meu

e vânjos
și cu mult mai tânăr
decât mine.

are o moacă de irlandez roșcat
îmbrăcat sport
dar
spre deosebire de mine
fumează pipă și nu bea
decât tărie.

până acum vreo zece
cinsprezece ani
nici măcar nu ne prea cunoșteam.

degeaba venea el
ca un papagal
cu automobile colorate
cu palmieri și lagune
sau cu actrițe celebre dansând
în peisaj
că tot nu-l băgam în seamă.

de vreo trei zile însă mă caută cu insistență
și mereu mă prinde din urmă
ca pe un copil cu barbă
neascultător
alergând după iarbă.

între timp mi-a devenit un oraș cu mult mai familiar
decât orașul în care locuiesc de multe zeci
de ani.
un oraș cu automobile colorate
cu palmieri și lagune
cu actrițe celebre în costume de baie
recitându-mi versuri uitate
din poeții mei preferați.

între timp mi-a devenit cel mai bun prieten
și cel mai puternic diluant.

după cum merg lucrurile
somnul meu
va trăi mai mult
decât mine

 

 

dumnezeu să ne aibă în pază

lucruri care nu se spun pe niciun peron
din lume

cuvinte bolborosite de carbidul din sânge:

mâine alaltăieri tu
și îngerii
vânați azi-noapte.

după cum vezi –
nimic important.

și niciun cuvânt
cu oase mici
de pește

numai linia albastră
a orizontului

stând în cur
la umbra unui copac

nocturn

(am fost și am revenit de la cluj
cu câteva cuvinte
nerostite)

 

 

un oraș inexistent pe hartă
nu înseamnă musai
că nu ar exista

îndărătul gândurilor către tine
stă un cetățean copilărit la câmpie
care ține în palmă câteva fire de nisip.

și deși strada o face
brusc
la stânga

el tot înainte pășește
și nu se mai oprește
precum un orb care n-a văzut niciodată
cum arată un oraș

dar care a visat întotdeauna o mare
dinapoia clădirilor impunătoare

în care i se varsă
albastră
tristețea

 

 

matosinhos – privire
aeriană

privit de prin nori
orașul ăsta seamănă
cu o madonă
alăptând-și pruncul

după ce mai cazi vreo mie de metri
te dumirești
că nu-i decât o așezare
de oameni
care-și așteaptă
weekendul
și

înmormântarea

plimbându-și umbrele
pe malul oceanului
în lesă

 

 

sometimes

felul în care o femeie îți caută degetul și
chiar dacă nu ți-l găsește
îl inventează

și acum
ce-am să mă fac eu cu șase degete
la mâna cea dreaptă
și îndrituită?

bănuiesc că am să-i fur nopții
o sticlă
cu lapte

iar unei necunoscute
o noapte
nedormită

 

***

iar atunci când
în sfârșit
ai ajuns acasă

nu trebuie decât să te prefaci că ai fi ușor neatent.

adică:
să aprinzi un chibrit
pe care să-l rătăcești de degete.

și ai scăpat
de toate grijile

 

***

între două trenuri

gândurile –

un marfar –

între celelalte
două
linii

434

Leave a Reply

Your email address will not be published.