Poeme de Ela Iakab

Share Button

Vin Îngerii

 

XX.

Până la altarul păzit de Înger,

Sfâşieri, întunecări, orbiri,
pe drumul celor care mai poartă în sine
ştiinţa străveche a centaurilor.

Până la altarul păzit de Înger,

moartea păsărilor în trupul meu astral,
cu nesfârşirea ei sonoră.

Până la altarul păzit de Înger,

forţele învolburate în mine de Zeul
pentru care sunt dansator şi ofrandă.

 

XXI.

Încă nu vroia Îngerul să străfulgere,
cu lumină din lumina
celui de-al şaptelea cer,
răspântia oprită
în calea spre altar.

Şi, totuşi, Îngere,
pentru tine va fi să fie
toată asceza mea.

Îmi voi sili trupul
să mai străbată furtunile de nisip,
încă şapte anotimpuri,
încă şapte vârste,
încă şapte agonii.

Voi fi cel dintâi supravieţuitor,
pe care spaima că voi sfârşi aici,
în pragul epifaniei,
după urcuşul celor şapte sute de trepte
ale solitudinii,
la mereu aceeaşi depărtare de altar,
nu l-a putut ucide!

 

XXII.

Din şapte în şapte nopţi,
ţâşneau
din aripile Îngerului
spectrele unor discuri de foc
şi se încleştau hipnotic
pe trupul meu solitar.

Apoi, a venit Zeul,
şi a sfâşiat floarea de colţ,
crescută în aura mea sonoră.

Nu avea dreptate Zeul,
nu avea!
Dintre toţi asceţii lumii,
Îngerul altarului
pe mine m-a ales,
mie şi numai mie mi-a dat
lumina lui necreată.

Ştiu că ar fi putut vindeca,
ştiu că ar fi putut învia morţii,
dar era a mea
şi nu am vrut s-o împart
cu nimeni
pe pământ.

XXIII.

Născoceam peceţi într-o înfrigurare sihastră,
cioplind în sfere translucide
Arborele Vieţii.

Am ştiut că Zeul mi-a primit
scrierea cu zbateri sonore,
când incandescenţa mâinilor
ridicate spre cer
a rugă,
a implorare,
a încremenit în aer
cele zece sefiroturi.

Zece Îngeri au venit să păzească
semnele orbitoare,
pe care le vânau, cu săgeţi de foc nepământean,
seminţii întregi de zeiţe subterane.

Abia atunci, oamenii deşertului
au dat deşertului un nume:
Athanasios, au rostit cu toţii,
şi aşa a rămas în vecii vecilor,
căci numele celor zece Îngeri
nici eu nu îndrăzneam
să le rostesc.

Pământul

La început, am dansat cu seminţii nomade,
fără să rostesc un singur cuvânt în limba lor străină.
Învăţam paşi, mişcări de braţe, de umeri, de piept,
urmărind, halucinat, desenele lor pe nisipuri.

Triburi întregi nu-şi desprindeau
tălpile de pe pământ,
crezând că prin călcâie
pătrunde în noi suflul
zeilor subterani.

Asceţi, pogorâţi
din piscurile Alpilor Dolomitici,
repetau salturi,
după o schemă numerică,
dezvăluită celui dintâi sacerdot al lor
de către fiul unui zeu, condamnat
să danseze în exil,
până la stingere,
pe inelele saturniene.

 

Focul

Cu ochii închişi, a chemat din adâncuri
focul fără flacără, fără cenuşă, fără urmă,
şi l-a strămutat între umbrele corpurilor noastre.

Am repetat formule sanscrite,
imitând, cu exactitate muzicală,
sunete moştenite de la zeii vedici.

Am dansat în ritmuri de tamburină,
până când am ieşit din sine.
Eu şi şamanul. Amândoi, deodată.

Apoi, focul însuşi s-a înălţat spre cer,
cu mine, cu adoratorul lui Shiva
şi cu deşertul care-mi purta numele.

Şapte nopţi şi şapte zile am dansat,
printre mii şi mii de ruguri spectrale.

Apa

M-am întors în nordul pustiului,
fără călăuză, fără Înger, fără stea.

Fecioara cu părul de argint, lung până la călcâie,
venea spre mine încet, cum venea şi în vedenie,
purtând în mâini urna
cu cenuşă de lacrimi îngereşti.

Cu cenuşa aceea ne-am uns mâinile,
tălpile, faţa şi părul,
rostind cuvintele sacre din latina
pe care eu o învăţasem de la bunica paternă,
iar ea, de la ursitoarea noastră.

Apele de jos s-au desprins din matcă,
apele de sus au coborât din cerul acela
mai vechi decât despărţirea lor,
şi s-au contopit în dans
cu noi, cu sufletele şi cu runele noastre.

 

Aerul

Ştiam pe de rost cărţile misterice
ale yoghinilor, care străbăteau,
la vârsta de nouă ani,
în prima treaptă a levitaţiei,
răspântii cu jar celest.

Dar yoghinii treceau rar
spre muntele din pustiu
şi nu primeau străini
în comunitatea lor,
mereu călătoare.

Am aşteptat neclintit ziua în care
Dumnezeu a dat aşteptării mele
rod ceresc.

În puterile aerului, m-a iniţiat,
prin semne astrologice,
dervişul născut în primul deşert al lumii.

Şi-a desfăcut lent trupul,
într-un dans al pierderii de sine,
până când făptura lui s-a făcut una
cu roata cerului.

 

Eterul

Înţelepţii sortiţi pustiului credeau
că numele divin al eterului ar fi fost
revelat în vechime, la Sfinxul geto-dacilor,
doar celor trei feciori şi trei fecioare
care au cules floarea de ferigă
înaintea Îngerilor, la chiar prima încercare.

Dar pentru că au ieşit de pe Cale,
dezvăluind secretul
tuturor celor ajunşi în piscul muntelui,
fără discernământ,
Dumnezeu a golit numele acela de puterea
Suflului Său.

Eu am crezut mereu în altceva.

De aceea, într-o noapte a venit la mine
o întreagă ceată îngerească.

M-au învăţat să locuiesc în corpul astral,
să urc treptele spre corpul spiritual.

În muzica aripilor, aproape, indicibil de aproape
de Creatorul întregului univers,
am dansat în eter, ştiind că,
dincolo de acest splendid şi ultim dar,
mă voi întoarce din nou pe pâmânt,
unde voi trăi, încă cine ştie câtă vreme,
fără Îngeri,
dar şi fără să mai aparţin vreodată
condiţiei omeneşti.

 

Hierofanie

Când mi-ai surghiunit sufletul
de dansator celest
într-un corp muritor,
mi-ai promis că,
din şapte în şapte vieţi,
vei pogorî pe pământ,
să vezi de aproape
cum mă rotesc
în dansul elementelor,
a ofrandă.

Spune-mi, Doamne, că întâlnirea noastră
de lângă Arborele Vieţii
nu a fost şi nu e nălucire!

Şi, Dumnezeul meu, nu mai lăsa niciodată
să se facă întuneric în amintirile mele.

(din volumul bilingv, româno-italian,
Cartea lui Athanasios/Il libro di Athanasios,
în curs de apariţie la Editura Grinta, Cluj-Napoca)

67

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.