Poeme de Costel Stancu

Share Button

***

Scormoneşte, Doamne, -n masca ta de ceară,
boţ de lumînare dă-mi cît de puţin
şi sub talpa-ţi aspră, pentru-ntîia oară,
lasă-mă o noapte, singur, să mă-nchin.

Să scoboare-n mine, în mare taină Sfîntul
Duh de grea blîndeţe dar şi de mînie,
să-nţeleg că tu eşti însuşi el, Cuvîntul
– un amestec straniu: sînge şi hîrtie.

Scris să fiu, o clipă, pe nisip, de-un deget.
Şters de apa mării chiar la-ntîiul flux.
Voi umbla prin lume fără ca să preget
a-ţi vesti minunea, Doamne: „Fiat lux.”

costel stancu

***

Am obosit dar semnul tot aştept,
sînt pregătit a-l recunoaşte?
Căci simte, oare, mielul, gustul morţii
în frăgezimea ierbii ce o paşte?

Ori pasărea vînată sus – în umbra-i
de pe pămînt ştie că-şi duce zborul?
Cîntar de apă, Doamne, dă-mi acum
cu el să caut, însetat, izvorul.

Să sorb pe brînci rîvnita-nghiţitură
cînd mă vor ispiti iar fariseii,
credinţa tu-nmulţeşte-mi-o cum vinul
băut la nuntă-n Cana Galileii.

***

Din tine pleacă oile răzleţe
şi tot în tine, Doamne, se adună
cum apele s-au despărţit în două
spre a rămîne, veşnic, împreună.

Cîntarul tău egal împarte totul
– unii cu faima, alţii cu durerea –
căci nu e nod să se dezlege singur
şi nici stupar să risipească mierea.

Eu, încă rob al simţurilor crude,
te rog, cu harul tău de necuprins,
alungă-mi, Doamne Sfinte, îndoiala
de ceea ce nu poate fi atins.

***

Întotdeauna mi-a fost teamă,
Doamne, că îmi ascunzi ceva,
şi-mi vine să alerg sub păsări
ca să le prind în braţe de-or cădea

Trimite astăzi Duhul să-mi ajute
a înţelege că din tine sînt,
cum, spre-a o mîntui, mîna-i întinde
partea din cer, părţii de sub pămînt.

***

Ca prin vis s-aude tropot,
har marie măgdălină,
rece-i dunga de la clopot,
neatinsă de lumină.
Vin călări pe înserate,
har marie măgdălină,
celui împăcat cu toate
calea morţii să-i aţină.
El le-arată-n ceruri Steaua,
har marie măgdălină,
caii îşi înghit zăbaua
şi întîi i se închină.
Apoi călăreţii lor,
har marie măgdălină,
de pe şei, lin, se cobor
şi-ngenunche în ţărînă.
Iar în loc să îl omoare,
har marie măgdălină,
îi aruncă la picioare
aur, tămîie şi smirnă.
Dimineaţa-i fără tropot,
har marie măgdălină,
cîntă dunga de la clopot
şi se umple de lumină.

***

Îşi cheamă rana cuiul înapoi
s-o întregească iar. Marota
minciunii ridicată e la cer,
o cruce urcă singură golgota.

El nu se-arată ochiului, ci minţii
ce cu lumină vrea să se-mpresoare.
La fiecare poticnire-a lui
începe-un prunc să umble în picioare.

Că cina de pe urmă-i e priveghiul
el a ştiut neîndoielnic, dară,
de-ar fi fugit de moarte rămîneam
cu toţii-n întunericul de-afară.

Şi ce-a luat cu sine-n ceruri fiul
celui ce e în toate, nu se vede?
– păcatul vechi, al cărui înţeles
în rotunjimea mărului se pierde.

***

în grădina Ghetsimani
unde plînge Domnul
şi fără de tihnă-şi dorm
ucenicii somnul,
înger sfînt trimite Tatăl
fiului său semn
– la vederea-i înfloresc
mugurii pe lemn –
eu sub poala-i mă strecor
ca să pot vedea
de se îndoieşte Domnul
de puterea sa.
El mă vede şi mă mustră
să îmi dau silinţa
spre a nu-mi lăsa ispitei
de-a ştii totul, fiinţa.
Căci cu cît ştiu mai puţine
despre el, Alesul,
cu atît se-arată-n fapta-i,
mai clar, înţelesul.

***

Aripă-n zbor şi fir cu plumb sînt eu,
tunel între adînc şi Ararat,
şa părăsind singură locul
în care calul a îngenunchiat.

Sub piatră mă ascund, apoi în cer.
Mi-e-ngăduit ca astfel să mă joc?
Tu nu-mi răspunzi dar ochii tăi acum
rostogolesc un cerc prin foc.

Mă nasc şi rob şi împărat, o, Doamne,
în mine-i sîmburele, dar şi glodul –
ca două maluri gemene pe care
le leagă pasul tău, nu podul.

***

Rupeţi pîinea, rupeţi pîinea,
mie nu mi-a fost să fiu
împărţit în două, -n patru,
înainte de-a fi viu.
Cruce mie, cruce ţie,
osîndiţi. Şi ce mister:
trăsnetul loveşte piatra
şi se-ntoarce iar în cer,
pe-altă cale, pe-altă cale
decît cea de el ştiută.
Rupeţi pîinea, rupeţi pîinea
să rămînă ne-ncepută.

***

Neştiutor, te-oi fereca în gând,
să înţeleg, o, Doamne, că nicicând
comoara închisă-ntr-o uitată groapă
nu o găseşte cel ce sapă.
Ci altul, ce se-ntoarce din trecut
pe urma lanţului pierdut.
În liniştea de început a firii,
cînd se adună sfinţii cu satirii
să hotărască, -n van, a lumii soartă,
cu apă vie, dar şi apă moartă,
alerg spre tine, Doamne, să mă mântui
cum pasărea curată-i doar în cântu-i
iar mielul înainte de tăiere.
Nu mă lăsa, Mărite, dă-mi putere!
Căci, uite, scapă luna din strânsoare
şi se apropie prea mult de soare,
creşte ispita – şarpe-n ochi de apă.
Mereu e câte-o piele s-o încapă…

54

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.