Poeme de Alexandra Negru

Share Button

Azi nu mă sperie nimic

azi nu mă sperie nimic
îmi îngrop liniile din palme în carne
semn că nu vreau să ajung ca mama
să vomit seara de oboseală
să mă privesc în oglindă şi să văd
ridurile şi cusăturile
dovada unei vieţi nereuşite
în colţul camerei depresia pândind dintr- o pânză de păianjen
criza de la 40 de ani
gelozia violentă a tatei modul lui straniu de a înţelege lucrurile
prin ochii acoperiţi cu o plasă de pescar filosof
pământul lui şi copiii lui
singurele medalii
căsuţa din chirpici pe care o îngrijeşte
ca pe propria rană pentru bătrâneţea aceea
în care să se lase ca într-un leagăn

azi nu mă sperie nimic
tot ce iubesc
iese la suprafaţă mă ridică de umeri
din mlaştini şi revolte aspre

azi nu mă sperie nimic
păşeşte atent
uite inima mea
un proiectil îngropat în pământ într-un război oarecare.

 

Atât de absurd

noapte cu gheaţă şi praf de amfetamină în răni
cu sânge bolnav scuipat într-o chiuvetă
şi identităţi confuze
– ca balansul
unui vagon de mărfuri
aproape hipnotic
o voce mă împinge spre spasme noi şi
prăbuşiri latente.

atât de absurd

când îmi pui inima ta
în mâini
şi îmi spui că dacă voi pleca
va exploda ca o mină- nu-mi rămâne decât să iubesc această beţie.
când îmi mângâi craniul
cu degetele ca nişte ace şi îmi spui
că durerea aduce cel mai odihnitor somn- nu îmi rămâne decât
să cred şi să adorm mereu cu tine.

noapte cu pietre şi confesiuni tandre
– ca aducerea unui înecat la mal
atât de metodic
purtarea aceasta pe braţe
prin atâtea lumi subterane
îmi drenează tot sângele şi îmi pune altul în loc.

 

În cădere liberă

în oraşul obscur
ţi-am developat sângele până la indecenţă
iar tu te-ai zbătut sub unghiile mele
ca un peşte curăţat de viu. atunci mi-am spus: femeie,
bărbatul hologramă nu se poate atinge, dar uite
eu am trecut prin el şi ceva a rămas acolo.

dragostea noastră ca o hipnoză-
aer rarefiat şi demenţă contagioasă. cine ne-a văzut
ştie, traversăm lumea
ca o ambulanţă în plină noapte.

însă
prea mult timp am crescut între clavicule
teama de a nu urla şi de a nu spune decât lucruri blânde şi ştiu
muţenia mea te decojeşte,
se înfige în tine ca o armă care
face mereu răni noi.

nu eşti destul de puternic.
nici chiar tu, nici tu
nu poţi vindeca ce se tace
şi ce se sfâşie pe ascuns. nici tu nu mă poţi
scoate din perfuziile astea în care îmi injectez
obsesii noi când pentru mine
delirul e starea cea mai pură.

poţi doar
să-mi construieşti o lume nouă sub pământ. acolo
să orbesc încet şi să
te învăţ de la capăt.

 

alexandra negru 1Sevraj

stau în spatele geamurilor
cu părul furtună după atâtea nopţi în care nu am reuşit să găsesc un nume
pentru nevoia de tine.

sunt în sevraj
în derivă
în toate lumile care mă cheamă pe diferite voci să le fiu zeiţă iar eu fug din toate
radiind de spaimă.

aş putea să renunţ. să abandonez totul. dar uite-mă cum stau aici
ca un căpitan al cărui vapor se scufundă
şi sunt fericită. prefer oricând un bărbat-epavă
decât unul fără nici un tremur, fără nici o zgârietură
căci iubesc
defectele de fabricaţie. pentru că asta înseamnă să fii om. să scârţâi când cineva păşeşte
cu bocancii prin interiorul tău, să arzi când mai ai o mie de mile la bord doar pentru că cineva
şi-a uitat focul aprins.

în lumină lucrurile par atât de deformate. mă gândesc că asta înseamnă sa iubeşti, să te îngropi de viu în cineva care îţi seamănă: atunci mâna ta mângâie cu mâna lui, zâmbetul tău devine zâmbetul lui,
ochiul tău priveşte prin ochiul lui
fobia ta se transformă în fobia lui şi aşa mai departe
până la confuzie.

pentru că asta înseamnă să iubeşti,
să te îngropi de viu şi să speri că totul va fi bine.

 

Aici nu mai locuieşte nimeni

de o vreme aici nu mai locuieşte nimeni
doar noi
cu sângele pe care îl cunoaştem
de la un capăt la altul
cu tremurul şi lipsurile noastre
cu brichetele şi fluturii de motorină dinăuntru
cu mâinile murdare pe ferestrele albe
şi mă gândesc
cum ar fi dacă
la fiecare ţipăt al meu
ar bate clopotele în toate bisericile
iar lumina ar umbla desculţă pe trupurile noastre

liberă nebunie noi doi
prinşi într-un oraş adânc cu oameni de cenuşă şi ziduri înalte
liber tu
tăcând ca un vulcan stins acoperind
sânii mei negri cu mâinile tale
liberă eu
săpând prin pământul îngheţat
după ceva uman care să mă doară.

 

Copilul

stau în camera mea de trei zile
e linişte şi frig ca în biserici
din când în când îmi vine mama la uşă
îi aud bătăile inimii ca nişte clopote îmi vorbeşte despre vindecare
ca şi cum mi-ar spune că peste noapte vor înflori copacii
când aici a rămas atâta iarnă
mă minte ca atunci când mă învăţa să merg pe bicicletă
mă sprijinea o vreme apoi îmi dădea drumul
vocea ei rămasă mult în spate parcă îmi şoptea aproape de ureche
mâna ei rămânea încă mult caldă peste mâna mea
era de ajuns cât să îmi ţin mult singură echilibrul
dar acum îmi simt umerii tot mai mici
toate rochiile îmi dezvelesc pieptul toţi iubiţii mă trimit desculţă în ploaie
acopăr ferestrele ziua ca să ţin mai mult visele în aerul acesta
în mine doarme un copil cu inima mea în braţe
şi ţipă când îl las prea mult
pe întuneric

452

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.