Oportuniștii

Share Button

Fenomenul era de prevăzut chiar înainte de 1989. La orice revistă literară erau două „tabere”, adică scriitorii, înțelegeți, vă rog, corect acest cuvânt, e vorba de autorii de poezie și proză. Ceilați „auxiliari” sunt, să zicem, în barca unei critici literare.

De fapt e vorba de oameni lipsiți de harul beletristicii, al creației, în schimb li se cereau alte calități, acelea de a scrie texte, în principal comentarii pe marginea creației locale, „a noastră”, în primul rând. Textierii, comentatorii, recenzenții sau cum mai doriți să le spuneți s-au revoltat în privința condiției proprii, nu doreau să se mai simtă obligați să comenteze, și mai ales pe un ton colegial, cărțile noastre, prin note la margine de revistă. Au început un fel de eseistică independentă, destul de eclectică, în domenii foarte diferite.

Cu timpul au scos și cărți, la concurență cu scriitorii. Nicolae Breban le spune „O echipă de necreatori în primul rând, de comentatori doar, dar de comentatori de prost aluat.  Care sunt umflaţi excesiv, se cred un fel de guru al culturii româneşti…Noi exportăm mizerabilismul care apoi se întoarce la noi şi ne uimeşte cum de ne văd occidentalii atât de nenorociţi.  Dar mizerabilismul ăsta noi îl cultivăm, pentru că băieţii ăştia sunt foarte abili, pentru că ei produc ceea ce cred ei că se cere în afară. Într-adevăr, afară unii cer imaginea României mizerabile, joase.  Parcă ne-au convins şi pe noi că suntem o ţară de nimica. Suntem ultimele otrepe ale Europei…”

Tagma creatorilor era și cea mai fragilă, trebuind să răspundă și comenzilor aparatului de partid, să gireze cu numele lor cunoscute, tot felul de materiale festiviste. Tocmai aici au atacat, cu prilejul revoluției, clanul cenușiilor comentatori, mai puțin expuși comenzilor „sociale”. Iar dacă și ei au scris texte de pagina întâi, obligatorii în socialism, puteau să apară cu pseudonime sau cu inițiale. Nici un critic literar nu a apărut în volume omagiale, pentru simplul motiv că nu era nici o cerință în acest sens.

„Compromișii” erau doar creatorii. Ei au plătit un preț greu, cel al înlăturării din redacție, pradă oprobriului masei de „revoluționari”. Au învins cei din tabăra „cenușiilor”, a textierilor fără vocații artistice. Un timp scriitorii nici nu au mai ocupat funcții de conducere, fiind înlocuiți de acești oportuniști, bine grupați, solidari în mediocritate, dar suficient de abili pentru a-și aroga teritorii în filosofie, în alcătuiri de dicționare, culmea, vizând scriitorii. În absența criteriilor valorii, deveneau ei înșiși judecătorii și cei ce selectau creatorii prezenți în aceste dicționare din rândul prietenilor, mai vechi sau din rândul celor ce își abandonau demnitatea, devenind lingăii marilor textieri.

Nu ar fi completă rejudecarea evenimentelor dacă nu s-ar ține cont și de un domeniu în care au existat victime în arealul culturii. Au fost distruse destinele unor oameni nevinovați de către noii opresori, oportuniști mascați în revoluționari, dar care s-au folosit de instaurarea unei noi dictaturi, în plin gol de putere, ei substituindu-se Justiției.

În 1990 Procuratura nu s-a „amestecat” în procesele pe care strada le săvârșea în devastata Timișoară, moment în care marginalizații sau falșii marginalizați de regimul defunct au găsit momentul prielnic să destituie, în numele „poporului”, persoane pe care pur și simplu nu le agreau și să le ocupe posturile. Și-au creat cariere frumoase acești oportuniști, distrugând totodată destinele altor oameni valoroși, de care țara s-ar fi putut folosi, dar i-a pierdut, fie prin deces, fie prin marginalizare, mai cruntă decât cea comunistă.

Va trebui să ne ocupăm de acești, americanii le-ar spune „criminali”. Noi cum să le spunem, la viitoarele procese, care vin mai bine prea târziu decât niciodată.  Excelentul scriitor Teodor Bulza, neavând altă „vină” decât aceea de a fi fost redactor-șef al cotidianului „Drapelul roșu”, scrie în memoriile sale: „…Iar băieţii de la Timişoara, pe fondul acestor mişcări telurice, în acel haos năucitor, au conceput un desant din balconul Operei în jilţurile de la fosta judeţeană de partid, punând efectiv mâna pe putere şi ghearele pe sufletele inamicilor, ale celor socotiţi incomozi, într-o răfuială năucitoare, de proporţiile celei ale stăpânirii sovietice şi a acoliţilor ei imediat după căderea Berlinului din ’45…”

Din delicatețe el nu divulgă nici un nume. O face regretatul Corneliu Vadim Tudor, în 1991, în „România Mare”, în tonul său specific, începând cu unul din principalii vinovați ai măcelului cultural timișorean: „Încurajat în eforturile sale poetice, Claudiu Iordache a tipărit chiar o carte de versuri propagandistice, în care spunea printre altele că comunismul trebuie însămînţat şi în sîngele copiilor nenăscuţi.

Şi a venit Revoluţia, fraţilor! Fostul boxer a strigat ca o fiară: „Eliberaţi ringul!” Urmează ultima repriză, a tot făcut pe nebunul pe-acolo, ba pe la poarta consulatului iugoslav (care intenţiona să-l treacă peste graniţă în caz de nereuşită, împreună cu George Şerban şi Vasile Popovici), ba pe la anumite case conspirative unde se vedea cu alţi agenţi. La minut a devenit cel mai anticomunist cetăţean al acestei ţări.

Ba chiar a uitat că unchiul lui a fost primul primar comunist al Urzicenilor, a uitat chiar şi că un alt unchi era colonel de Securitate, a uitat în final şi cît de mult l-au ajutat oamenii ăştia, devenind cel dintîi care a strigat pînă la ruperea coardelor vocale: „Jos Comunismul! Moarte securiştilor!“. Astfel, printr-o teroare greu de imaginat, a izbutit să se facă ascultat şi să devină primul preşedinte al celei mai mari ruşini naţionale: Societatea Timişoara.

Răfuielile pe care le-a declanşat atunci în cultura judeţului Timiş sînt greu de imaginat. Toţi cei care îl mai ţinuseră pe la uşi (…) au fost daţi la o parte cu brutalitate, concediaţi, umiliţi! El şi ceilalţi doi-trei huligani (mult mai mulți, n.n.) notorii ai oraşului au dat afară conducerile publicaţiilor, teatrelor, celorlalte instituţii de cultură, instalîndu-şi ciracii lor.

Imediat, Editura Facla i-a publicat un nou volum de versuri, răscroit probabil din cel vechi, în care comunismul a devenit anticomunism – la operaţiunea de „coafare“ a contribuit noul director al editurii, acel Vasile Popovici instalat de gaşca de la Timişoara cu acordul găştii de la Bucureşti a lui Pleşu. (…) În acea teroare thermidoriană, Cl. Iordache a urlat să-i fie instalată nevastă-sa, Antoaneta C. Iordache, ca redactor-şef al revistei „Orizont“.

N-a prea reuşit, (ba chiar a reușit, din păcate, n.n.), aşa că a dus-o  la Ministerul Culturii. O dată cu nevastă-sa, bostanul gol s-a mutat şi el în Capitală – primise ordin de infiltrare în organele puterii centrale. Nu ştim ce puteri oculte i l-au impus domnului Iliescu.

Iordache, indivizi de teapa ta n-or să însemne nimic în România, niciodată, pentru că voi sînteţi  fără ruşine şi fără ştiinţă de carte, nişte flămînzi care i-aţi dat cu brutalitate la o parte pe adevăraţii oameni de valoare ai ţării şi trageţi cu ghearele şi dinţii de nişte fotolii de stăpîni, cînd în realitate voi v-aţi născut slugi; tu zici că eşti omul zilei şi că vei cădea în picioare din orice variantă politică, te recuperează agentura-mamă, Societatea Timişoara etc. Ei, bine, nu-i chiar aşa, uite că oamenii te-au ghicit foarte iute…” (Fragment)

A consemnat Erwin Lucian BURERIU

695

3 Comments

  1. Folcloristul anonim „victorel” nu ne atinge cu nimic, el nepricepând sensul materialului meu. Trimiterea la domnul Pleșu o face defunctul Vadim. Cât despre comuniști, aceia se regăsesc tocmai printre comentatorii de care aminteam, urmașii unor ștabi, chiar securiști, care au ajuns astăzi „în față”. Ceea ce este între ghilimele nu-mi aparține, dar bieții victoreli de azi nu prea știu a citi.

  2. Uite, muica, bine zicea cintareata „comunistii n-au muritu`, doar un pic s-au hodinitu`”.
    Lucian Bureriu si Teodor Bulza, marii cavaleri ai dreptatii comuniste se simt nedreptatiti de Plesu si „gasca” lui 😛

Leave a Reply

Your email address will not be published.




Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.