Oglinda, de Mustafa Balel

Share Button

Mustafa BALEL, născut la 1 septembrie 1945, în Sivas, Turcia, este autorul unei opere impresionante, cunoscut mai ales ca prozator şi traducător. În 1968 a absolvit Institutul de Educaţie din Ankara, Departamentul de Filologie, specializându-se în limba franceză. Pentru o scurtă perioadă de timp a fost profesor în Sivas. A debutat editorial în 1974, cu un volum de nuvele. Este autorul a numeroase volume publicate (romane, nuvele, literatură pentru tineri şi pentru copii, traduceri) dar şi colaborator la redactarea mai multor enciclopedii Larousse. În 1983, Mustafa Balel a participat la cursurile de vară pentru străini organizate de Universitatea Bucureşti. Impresiile autorului din această perioadă sunt reflectate în volumul Zile Bucureştene apărut în 1985. Dintre traduceri amintim volumul lui Panait Istrati, Pescuitorul de bureţi, iar dintre volumele de proză publicate amintim Ucigătorul de lupi (1974),  Cireşe la urechi (1978), Albăstreaua (1981), Exilul s-a adăpostit în ochii mei (1983), Fereastra din podgorie (1984), Eleni, portocalia (1991), Elegie pentru Ahmet ochiosul (2004),  Scrisori din Istanbul (2009), Ochii regelui Ethiopiei (2011).

OGLINDA

Călătorii, surprinşi, priveau când spre copil, când spre „domn”. Acest domn era un bărbat durduliu, de vreo cincizeci de ani, purta ochelari şi ţinea o servietă în mână. Pântecele grăsuţ ameninţa să-i forţeze nasturii de la veston şi să-i sară. Favoriţii încărunţiţi, bărbia cutată, cravata de mătase albă cu buline roşii dădeau impresia unui bărbat dintr-o clasă superioară.

– Ascultă, repetă controlorul, pentru că ai comis o greşeală, trebuie să înapoiezi  banii pe care i-ai furat!

Ridică vocea, bâlbâindu-se din ce în ce mai tare. Avea obrajii roşii, ochii larg deschişi neştiind ce să facă;  prinsese copilul de un umăr, pregătindu-se să-i tragă o săpuneală.

Imobilizat pe scaunul acoperit cu un linţoliu verde, puştanul încerca să-şi desprindă umărul. Cu mâinile mari şi cojite, încerca să respingă mâna care-i imobiliza umărul, privind în jurul lui cu un aer de nevinovat, ca şi cum ar fi implorat ajutorul călătorilor. Îşi fixă privirile pe individul brunet, scund, aşezat alături de el: un bărbat cu umerii laţi, pierdut într-un veston vechi, larg, cu dungi cenuşii pe un fond roşiatic… După un moment de ezitare, i-a venit în minte ceva. Dar individul, după o privire scurtă şi pătrunzătoare, şi-a  întoars ochii mari, injectaţi de sânge şi a fixat fereastra compartimentului. Controlorul nu slăbea din strânsoare umărul copilului. Îl scutura lansând asupra lui o ploaie de ameninţări. Văzând că nu a rezolvă nimic cu forţa,  încearcă să fie mai blând:

– Ascultă, micuţule, eşti încă un mucos. Poate că cineva te-a ademenit şi tu l-ai luat…

Omul, aşezat lângă fereastră, foarte probabil un feroviar, judecând după vestimentaţia acestui gen de lucrători, nu putu să mai suporte spectacolul:

– Las-o mai uşor, frate, interveni el, bietul băiat a petrecut toată noaptea pe portbagaje. Trebuie să coboare…

Arătând cu o mână spre portbagaj, cu cealaltă îl prinde de haină pe controlor şi îi explică:

– Am luat trenul spre Kayseri, la orele zece seara, el era acolo şi acum, în câteva minute, trebuie să coboare.

După o pauză scurtă, pentru a-şi drege glasul, adăugă:

– Uite, sunt atâţia oameni aici, întreabă-i! Îţi vor spune adevărul, pentru Dumnezeu…!

Controlorul priveşte spre călători.

Nici urmă de interes, nici un cuvânt. O doamnă mai în vârstă, aşezată lângă feroviar, se cufundă din nou în lectură. Îşi trase mai aproape sacoşa, o sacoşă din piele fină, pe care o aşezase între ea şi feroviar şi îşi citea revista, fumând.  Cine ştie ce gândeau ceilalţi? Trebuie să fi fost supăraţi pe ea fiindcă fuma. Probabil, gândeau că era o creştină sau evreică pentru că nu respecta Ramadanul. Mai gândeau, fără îndoială, că un personaj la vârsta ei nu putea fi musulman pentru că nu se putea abţine să fumeze şi chiar să ronţăie prăjiturele. De dimineaţă, când îşi aprinsese prima ţigară, acest ţăran bărbos o privise lung şi murmurase ceva neînţeles. S-a agitat câteva momente parcă pentru a încerca să-şi exprime prin gesturi nemulţumirea pe care n-a îndrăznit să o exprime în cuvinte. Ei bine! Acestui flăcău a cărui mustaţă seamănă cu o coadă de şobolan nu poţi ştii din ce-i poate sări muştarul? Şi lui i se părea ciudat că femeia fuma în plin Ramadan. A atins genunchii bătrânului bărbos făcându-l să înţeleagă că trebuie să vorbească despre altceva. Un ageamiu lipsit de experienţă! Cu siguranţă, el n-a fost niciodată într-o sală de dans, nici la un cocteil, nici măcar la un bum. Şi dacă îi vei vorbi de Paganini sau de Liszt, cu siguranţă, nu-i va cunoaşte. Iar dacă-i vei spune ceva despre Mozart, va rămâne cu gura căscată. Nu ştie nici să-şi aleagă  culoarea cămăşii; acest băiat murdar și prost îmbrăcat, îndrăznește să se holbeze la ea cu ironie! Priveşte-i  faţa, pentru numele lui Dumnezeu, ce are el  frumos ? Nu a văzut niciodată o pastă de dinţi şi în ciuda dinţilor murdari, îşi permite să glumească cu o doamnă  care ar fi putut să-i fie mamă. Priviţi cămaşa pe care o poartă acest porc! Pentru numele lui Dumnezeu, ce oroare !  Ai zice că a cumpărat-o ca să o poarte. Ea nu ar permite nici  măcar portarului său să îmbrace o cămaşă asemănătoare! Ah! Ea nu este genul de persoană care să călătorească într-o asemenea companie dar nu are ce face. Soarta a hărăzit-o numai cu dezavantaje: trupul delicat al fiului ei nu a putut suporta condiţiile serviciului militar şi s-a îmbolnăvit; şi-a anulat zborul pentru Diyarbakir, oraşul din sud-est; îi este teamă să călătorească cu autocarul, mai mult, cu ocazia sărbătorilor de Ramadan, toate locurile fuseseră rezervate, nu a putut găsi un loc decât în acest compartiment de clasa a doua…

Ea lăsă să-i alunece privirile şi le fixă asupra  individului brunet şi crispat, în haina gri, aşezat alături de vagabond. O pereche de ochi injectaţi de sânge şi ieşiţi din orbite îi mângâiau coapsele durdulii sub rochia suflecată. Ea se îndreaptă uşor, ia un pulover maro din portbagaj şi îl aşează peste rochia de culoare grena. Copilul încearcă să vorbească şi explică ceva controlorului, dar ea nu înţelege ce spune. Vagabondul vorbea o altă limbă, probabil kurda. După gesturi, părea să spună că nu el era cel care luase banii. Până atunci, ea văzuse numai pe cineva care dormea pe portbagaje dar nu i-a dat atenţie. Era aşadar acest vagabond.  Nu l-a văzut ieşind din compartiment dar ce-ar fi putut face? Nu vroia să se amestece în ceea ce nu o privea. N-ar fi putut să spună că acest copil nu a furat. În aceeaşi măsură, dacă ar fi făcut-o, ar fi întâmpinat şi ea dificultăţi. Interogatorii, procese-verbale… Ea nu suporta toate astea. Ce vină avea? Si totuşi, poate că a furat, de ce nu ?… Priviţi-i figura, are aerul unui copil de doisprezece ani? Această faţă lată, ridurile de pe faţă, alura înfumurată, gesturile sigure pe sine şi aceste mâini! Cu atât mai mult, nu avea de ce să nu creadă că individul care aştepta pe culoar, chiar în spatele controlorului, nu spusese adevărul. Are o vârstă incertă, este bine îmbrăcat şi chiar frumos. Felul cum vorbeşte, seriozitatea, totul confirmă că este educat. Dacă nu este sigur, de ce-ar minţi ? Nu are nimic de împărţit cu acest vagabond kurd. Mda, sigur că a furat…

– Ochii mei nu disting foarte bine…

De îndată, toate privirile se întoarseră spre bătrânul bărbos care rostise cuvintele cu o intonaţie emfatică şi cu voce tare.

Controlorul îl privi, la rândul lui. Bătrânul se uită în afară.

– Ce spui, unchiule? întreabă controlorul curios.

– Ochii mei nu disting…, repetă bătrânul întorcând capul spre el. Nu văd decât siluete, asta-i tot. Nu reuşesc să disting trăsăturile. Eh! bine că la vârsta mea…

Controlorul nu înţelege nimic. Ca şi cum ar fi încercat să priceapă divagaţiile bătrânului, aruncă o privire interogativă către individul cu mustaţă în coadă de şobolan.

– A crezut că l-aţi întrebat pentru a-l determina să mărturisească. Spune că nu a văzut nimic şi că nu ştie dacă băiatul a ieşit din compartiment, zise el, privind spre bătrân.

Se făcu linişte. Călătorii se priviră între ei. Un surâs abia schiţat se putea observa pe buzele lor.

Spectacolul continuă. Doamna începu să-şi muşte buzele, încercând să nu-şi piardă aerul serios; tânărul brunet râdea bine dispus, lovindu-şi genunchii unul de altul iar feroviarul, la rândul lui, surâse blând, mişcându-şi capul. Ceilalţi doi vecini ai doamnei rămaseră fără nicio reacţie. Erau preocupaţi de propriile necazuri şi nu vedeau ce se petrece sub ochii lor. Bietul bărbat nu avea timp de râs. Nevastă-sa era grav bolnavă; o ţinea culcată pe genunchi, încercând să-i înăbuşe gemetele şi ştergându-i sudoarea de pe frunte pentru a o împiedica să se scurgă spre ochi. Încercase să o facă să mănânce o portocală tăiată felii. Când încerca să se arate vesel, când rugător, în timp ce-i mângâia fruntea şi obrajii. Nu se gândea că femeia lui, soţia fidelă cu care împărţise şi binele şi răul, nu economisise nimic pentru mariajul lor. Biata femeie probabil nu se va vindeca niciodată. Probabil va muri înainte a se întoarce în sat. Şi ceea ce era mai rău, ce se va face fără ea?… Singur singurel!… La vârsta lui, nu-i va fi uşor să se descurce. O dată soţia moartă, nu va putea găsi pe cine să-i mai poarte de grijă. Şi când, la rândul lui, va fi bolnav, nu va fi nimeni lângă el să-i întindă un pahar cu apă. Iată pentru ce plânsese nopţi de-a rândul şi implorase cerul să-i facă bine soţia. Şi-a blestemat soarta… A făcut tot ce i-a stat în putinţă, a însoţit-o la Ankara, în capitală, pentru a se face bine. Dar în zadar! Nu a găsit nici un remediu bolii…Şi nici medicii din Capitală nu se ocupă prea bine de pacienţii lor.

– Hai, băiete, fi înţelegător, altfel te scotocesc prin buzunare, spuse controlorul vagabondului pe un ton ameninţător.  Apoi, dacă găsesc vreun ban la tine, te dau pe mâna jandarmilor. Şi la jandarmerie, vei vedea ce pumni ai să primeşti!”

Continuând să-l ameninţe, întoarse vestonul băiatului pe dos.

Micul vagabond ar fi vrut să vorbească, dar era imposibil. La  rândul lui, scruta figurile călătorilor. Căuta cuvintele  prin care să-şi exprime nevinovăţia, faţa i se înroşea şi exclama într-una:

– N-am furat eu… Nu am bani… Cine spune că am furat? Pe urmă se întoarse spre vecinul lui şi-i spuse câteva vorbe.

Controlorul se adresă tipului:

– Ce zice? Tu îi înţelegi limba…

– Nu, replică celălalt, tresărind ca şi cum ar fost lovit de trăsnet. El vorbeşte un alt dialect kurd. Eu nu vorbesc decât zaza…

Controlorul îşi îndreptă din nou privirea către băiat. Individul de-alături părea mai uşurat. Îşi ştergea fruntea încercând să nu atragă atenţia controlorului. Pe urmă încremeni din nou. Părea tulburat dar nu avea ce face. Ochii lui ieşiţi din orbite păreau că se măresc din ce în ce mai mult şi se înroşiseră, gâtul scurt şi îndesat părea  că se înfundase între umerii osoşi. Când îşi vâra mâinile între genunchi, când le încrucişa pe piept şi în cele din urmă le coborî pe scaun. Ochii îi trădau aceeaşi nervozitate. Se agita, fără să-şi mai găsească locul. Ei drăcie! Pentru ce soarta îl lovise astfel?… Şi dacă-l vor scotoci prin buzunare, ce este de făcut? Pentru o sumă modestă! Erau bani cinstit câştigaţi dar cum va convinge jandarmii? Pe comisar, pe jandarmi… Şi pe urmă tortura ! Bătăuşii… Le va spune că este salariul lui pe opt luni. Le va explica  că a fost la Istanbul să lucreze în construcţii cu nepotul său, departe de căldura de-acasă, la mii de kilometri de sat… Regreta că nu-l ajutase pe vărul său Cekko, acesta îl rugase să-l împrumute măcar cu jumătate din banii câştigaţi. Sărmanul era pe punctul să-şi însoare fiul şi-i trebuiau bani. Îi promisese că-i va înapoia în primăvară, când va încasa creditul de la banca agricolă. Dacă l-ar fi împrumutat, n-ar mai fi avut acum nicio problemă. Era greşela lui, o merita din plin ! Iată că cineva a comis un furt. Şi suma pe care el o avea în buzunar era aproape identică. Se nimerise să nu ştie destulă turcă pentru a explica. Tatăl lui nu-l dăduse la şcoală: ar fi putut învăţa limba. Dacă ar fi făcut-o, şi-ar fi putut înscrie cei doi fii, Seydo şi Cafo, la şcoală, chiar dacă asta l-ar fi costat. Şcoala cea mai apropiată se afla  la Dellidje sau la Sekolou, în satele vecine. Chiar dacă era scump, trebuiau daţi cei doi băieţi la şcoală. Pentru fete nu era atât de important, dar pentru băieţi şcoala era necesară. Altfel, n-ar fi avut niciodată ocazia să-şi blesteme ignoranţa şi să-i reproşeze acum tatălui lor. N-ar mai fi fost umiliţi, exploataţi, dispreţuiţi.

Trenul îşi schimbă mersul. Versanţii acoperiţi cu plopi lasă loc sălciilor care par imenşi bulgări de zăpadă aliniaţi de o parte şi de alta a căii ferate. Cum trenul îşi încetineşte mersul din ce în ce mai mult, detaliile peisajului devin tot mai clare. Se pot observa micile construcţii zugrăvite în galben murdar, dispersate între arbori de acacia, ca şi vagoanele de mărfuri care aşteaptă pe liniile învecinate.

Uluit, controlorul se întoarse către „domn”ca şi cum ar fi dorit să-l întrebe ce să facă dar se lovi de o privire inexpresivă. Figura lui searbădă şi lipsită de expresivitate îi stârni frică.  Sub figura mumifiată, lipsită de viaţă, sub privirea glacială bănui o ameninţare şi atunci se adresă din nou puştanului. Afacerea asta devenea din ce în ce mai neplăcută ! N-ar fi vrut să rişte să aibă neplăceri, din pricina acestui copil murdar, cu acest domn. Era controlor de ani buni. Lucrase în micile oraşe anatoliene timp de cincisprezece ani, pentru a fi apoi numit la Istanbul – o întreagă istorie: să-şi găsească relaţii, să-şi flateze şefii, să-i lingă-n fund pe directori… Şi în afară de asta, habar n-avea ce avea să se întâmple cu acest mic vagabond… În ceea ce-l priveşte pe domn, acesta putea fi  un oarecare. Dar judecând după vestimentaţie, pare că era cineva. Ai fi putut bănui cine era cu adevărat ? Director general ?… Şef de partid politic ?… Putea fi chiar un deputat… De ce nu ? Costumul lui, se putea bănui că e opera celui mai bun croitor din Istanbul sau din capitală… Mai mult, el călătorea într-un compartiment de primă clasă pentru că putuse obţine un loc la clasa întâi, posibil să fie cu adevărat o persoană foarte importantă. Prin urmare,  nu trebuia să-l supere. La vârsta lui, n-ar mai fi putut suporta să fie exilat şi să trăiască din nou într-un colţ pierdut de lume.

– Ridică-te, nenorocitule! îl apostrofează pe băiat, pe un ton  brutal. Vreau să te caut… Băiatul se ridică în picioare şi-şi goleşte buzunarele. Aruncă jos tot ce avea: un pieptăn  vechi şi ştirb, o oglindă rotundă şi crăpată pe mijloc, un pachet cu ţigări ieftine, o cutie de chibrituri şi o batistă înnodată… Controlorul priveşte când la obiecte, când spre buzunarele  întoarse pe dos. Nu ştie ce să facă. După un moment de ezitare, ia batista şi o deznoadă. Dă la iveală câteva monede mici şi nasturi desperecheaţi.

Un călător blond care se aflase în faţa ferestrei culoarului  şi urmărise evenimentele cu oarecare interes se adresează controlorului fără să i se fi cerut părerea, îi strigă ca şi cum ar fi intenţionat să atragă atenţia „domnului”:

– Este vina factorilor responsabili care permit acestor indivizi să urce în tren. Oh ! Aceşti oameni !… Îi cunosc eu, sunt capabili de orice. Dacă ar putea, ţi-ar fura şi pielea…

„Domnul” îi aruncă o privire rece şi inexpresivă, măsurându-l din cap până-n picioare, la urmă se întoarce la carneţelul lui, parcă încercând să-i descifreze scrisul, îndepărtându-şi şi apropiindu-şi ochelarii.

Un ţăran, cu spatele sprijinit de peretele vagonului, îşi răsucea o ţigară. După ce o umezi la un capăt, o lipi şi se adresă blondului:

– Ce te-a apucat ? Nu te-a întrebat nimeni nimic, făcu el. Crezi poate că banii pe care-i plătesc ei sunt din fier alb ? Nu-i poţi lăsa să călătorească ca toată lumea ? Căile ferate sunt private… Când plăteşti, ai dreptul să călă…

Controlorul îi tăie vorba :

– Suficient !

Bătrânul ţăran începu să fumeze nervos.

Controlorul percheziţionase băiatul de-a amănuntul dar buzunarele îi erau goale.

Vecinul puştanului nu se simţea în apele lui.  Simţea că-i va veni şi lui rândul. O dată convins că nu acest băiat furase, controlorul va trebui să caute un vinovat. Şi acesta va fi cu siguranţă el.  Pentru că nimeni altul nu-i inspira neîncredere, el va fi al doilea acuzat. Şi ce va spune când va găsi bani în buzunarul său ?… Va fi o altă poveste ! El a vrut să-l aibă pe puşti cu el. Nu era un pungaş acest derbedeu. Îi mergea mintea… Ştia să se descurce. Ştia să fumeze pe ascuns, să şterpelească bani din buzunare pentru a merge la cinema. Şi chiar l-a văzut odată la un bordel…Deci, ştia să se descurce. Atunci de ce părinţii săi i-l încredinţaseră ? Ce să facă ? Îndată ce controlorul va vedea banii, îl va duce la comisariatul de poliţie. Şi acolo să vezi ciomăgeală ! Şi poate că nu se vor mulţumi numai să-l bată: poate-i vor smulge unghiile. Îl vor supune la tot felul de torturi. Cunoştea el bine comisarii de poliţie şi jandarmii…

Privirea sa fixa degetele picioarelor care ieşeau prin găurile ciorapilor rupţi. Avea impresia că roţile gemeau ca şi cum s-ar fi temut să poarte trupul masiv al trenului pe şine. Dar nu era conştient de tot ce se petrecea în jur. Nu a remarcat că se apropiau de o gară, nici că doamna a început să-şi ia micul dejun compus dintr-o pereche de banane, un suc de portocale şi de câteva saleuri; scruta cu coada ochiului gura care în timp ce muşca parcă improviza un monolog. Bietul om ! El nu se gândea decât la necazurile lui. Istorioare cu jandarmi cunoştea destule. Când era mic, aceştia veneau deseori în sat şi băteau lumea, bărbaţi, femei şi chiar copii… Pentru a obţine numele celor care cultivau clandestin tutun, pentru a afla unde se ascunde un dezertor sau pentru cine ştie ce motive.

El se gândea mai ales la ceea ce îl privise personal. Pe când avea 14 ani, se afla cu un prieten de vârsta lui în oraşul vecin. Ar fi vrut să fumeze, dar nu avea ţigări şi nici bani să le cumpere. Văzând că tinerii orăşeni fumează, ar fi dorit să încerce una. Dar cum să procure? Plimbându-se de-a lungul unei străzi pustii, a întâlnit un bărbat care fuma şi a început să-l urmărească pentru a strânge chiştoacele. Urmărirea a durat ceva timp dar tânărul n-a aruncat niciun chiştoc… La un moment dat, gândindu-se că n-avea nicio şansă, a vrut să renunţe, când a observat chiştocul  aruncat pe jos. S-a grăbit să-l culeagă. Dar, nenorocire! Tipul s-a întors şi l-a strivit sub picior. Ca şi cum decepţia n-ar fi fost prea mare, individul a pretins că a fost urmărit, a revenit cu doi poliţişti şi l-au condus la comisariat. L-au bătut groaznic. După această întâmplare, se temea cel mai mult de poliţişti şi jandarmi… Şi acum,  din  pricina  acestui băiat  zăpăcit,  din pricina mutrei lui criminale, va avea neplăceri. Comisariatul, tribunalul… Va întâmpina multe greutăţi din pricina mutrei lui şi a limbii pe care nu reuşea să o facă înţeleasă. Nu-l vor asculta ce le va povesti. Îl vor lua drept un hoţ care îşi tăgăduieşte faptele.

Ei bine, ce să facă? Cum să acţioneze? Să se retragă şi, pe ascuns, să arunce banii pe fereastră? Sau mai bine să-i dea „domnului” după ce se va scuza în numele puştiului, spunându-i  că a comis o greşeală? Amândouă soluţiile erau un mijloc fericit de a scăpa de bani. Deocamdată, nu putea face nici una, nici alta. Existau atâtea fiinţe care aşteptau aceşti bani pentru a mânca şi se îmbrăca. Cei şase copii ai lui, femeia lui, părinţii şi fraţii acestui porc! Mai mult, nu se câştiga prea uşor în zilele astea o asemenea sumă. Munca în construcţii era grea. Nu a suportat condiţiile mizerabile de hrană şi casă patru luni pentru a azvârli acum, într-o clipă, banii greu câştigaţi. Chiar cu preţul vieţii, nu va putea să se despartă de banii pe care-i avea în buzunar.

Trenul începu să încetinească, semn că  va fi garat în câteva secunde. Şuieratul îi răsuna în zidurile clădirilor şi era repetat de ecou.

Controlorul înălţă din umeri şi spuse cu voce hotărâtă:

– În câteva minute, trenul se va opri şi te voi lăsa la jandarmerie… Acolo vor fi rezolvate lucrurile între tine şi „domnul”.

Pronunţând cuvintele, cuprinse băiatul pe după umeri şi încercă să-l tragă spre culoar. Între timp, alţi doi controlori şi şeful de tren au apărut pe culoar, chiar înaintea uşii compartimentului, încercând să-şi ajute colegul.

Individul în veston ar fi vrut să-şi scape nepotul din mâinile lor dar teama îl împiedecă. În această treabă erau implicate jandarmeria, tribunalul şi închisoarea… În plus o mulţime de copii şi femeia lui care aşteptau cu nerăbdare întoarcerea lui acasă… Priveşte împietrit. Preferă mai bine să nu riposteze, ca şi cum băiatul n-ar fi înţeles că îi este unchi. Trebuie să pară însă un străin. Mai bine să se descurce copilul cum va şti. Îl vor bate la început, îl vor închide într-o celulă, pe urmă îl vor elibera…

Trenul se opreşte. Puştiul pe care cei trei îl târăsc pe culoar cu dificultate ţipă, urlă şi prin gesturi încearcă să spună că nu a furat nimic.

Călătorii se privesc între ei fără să zică nimic.

Numai doamna a protestat la început faţă de strigătele ascuţite şi urletele surde. Ea, prima, şi-a acoperit urechile cu mâinile, pe urmă a făcut un gest imperativ spre cel care avea aerul de-a fi dispărut sub vestonul vechi, să închidă uşa.

Odată uşa închisă, strigătele încetară. Controlorii reuşiseră între timp să-l îndepărteze pe băiat. Se făcu o linişte lungă în compartiment. Nu se auzea decât răsuflarea greoaie a unchiului băiatului, pocnitul  degetelor jupuite ale feroviarului şi din timp în timp pocnetul dinţilor falşi ai bătrânului care murmura rugăciuni pentru femeia lui suferindă.

Terminându-şi micul dejun, doamna îşi căuta febril în sacoşă bricheta din aur pentru a-şi aprinde ţigara care aştepta între buzele ei de o bună bucată de timp.

Un băiat care încerca să-şi expună coşuleţele pline cu cireşe îşi lăuda fructele dar nimeni nu-l asculta. Toată lumea părea închisă în ea. Iar obiectele  pe care derbedeul le scosese din buzunare când fusese percheziţionat, zăceau şi acum pe jos: pachetul de ţigări, pieptenul, cutia de chibrituri şi nasturii desperecheaţi, peste batista desfăcută…

Nimic nu lipsea. Mai puţin oglinda. În busculadă, îi căzuse şi fusese spartă. Micile cioburi străluceau sub lumina soarelui care pătrundea prin fereastra compartimentului…

Traducere din limba franceză de Niculina OPREA şi Florin LOGREŞTEANU

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.