O carte a întoarcerii la izvoare

Share Button

Profesoară, din 1975 până-n 2007 la catedra de creaţie fotografică şi cinematografică, iar din 2007 până în prezent la catedra de redacţie de presă, radio şi televiziune şcolară, de la Palatul Copiilor din Municipiul Buzău, Maria Mânzală (născută în 1953, în satul Bălteni din comuna C.A.Rosetti) este până în prezent autoarea a trei volume de poeme, unul mai interesant decât altul, şi anume: Vocea tăcerii (2012), Plăcerea rostirii (2013) şi Mărturisiri de seară (2014), volume cărora li se adaugă, pe lângă numeroase lucrări cu caracter metodologic, şi o carte pentru copii: Aventurile lui Bobiţă cineastul (2014) şi Daţi copiilor aripi care se află sub tipar.

Vom zăbovi în rândurile de faţă asupra Mărturisirilor de seară (Editura Vega Prod 94, Buzău, 2014), volum în posesia căruia am intrat prin bunăvoinţa autoarei pe care am avut fericirea s-o întâlnesc în vara anului 2012, cu prilejul Festivalului Internaţional „Titel Constantinescu” de la Râmnicu Sărat. Era într-o sâmbătă, zi în care nu toate microbuzele circulau pe Valea Slănicului, şi cum ţineam neapărat să ajung cu orice preţ la casa mea de vacanţă de la Mânzăleşti, Doamna Maria Mânzală, cu care eram convins că am fost cândva consătean, s.a oferit să mă aducă, executând un adevărat slalom printre maşini, până la capătul podului de la Mărăcineni unde am prins, în ultima clipă, cel de pe urmă autobuz, plin ochi, ca-n vremurile predecembriste, către Mânzăleşti, satul meu natal. Pe drumul dintre cele două oraşe de la Curbura Carpaţilor, mi-a fost destul de greu să mă hotărăsc ce să admir mai întâi: talentul de şoferiţă, care ar fi făcut cu brio faţă exigenţelor oricărui raliu automobilistic care se respectă, sau pe cel de vorbitoare tumultuoasă şi nestăvilită, lucru ce-mi amintea de Florin Piersic aflat la volanul maşinii care-l aducea, de la Galaţi la Bucureşti, pe Maestrul Radu Beligan care cu greu mai putea strecura câte o replică în monologul spumos cu care ne-a obişnuit cel dintâi. Ei bine, acest prinos sufletesc dovedit atunci de Maria Mânzală l-am regăsit şi în cartea pe care privirea şi spiritul meu au zăbovit cu reală încântare şi interes.

Poeta îşi defineşte destinul propriu şi traiectoria existenţială prin raportarea inspirată la elementele fundamentale ale firii, la spaţiul nemărginit şi la timpul nestăvilit: „Viaţa mea/ este diagonala/ ce leagă colţul din stânga,/ din adâncul fântânii,/ cu punctul din dreapta,/ din Carul Mare,/ cu steaua care nu are/ în destin, greaua alunecare./ E linia care urcă şi creşte,/ pe cer îmi văd chipul,/ lungi veacuri de gândire./ Urcă în viaţa mea/ un infinit de răsărituri şi apusuri,/ toate într-o clipă de eternitate,/ de infinite căderi şi urcuşuri” (Diagonala). Materia şi spiritul îşi dispută fiinţa poetei şi pare-se că sorţii de izbândă îl favorizează pe cel din urmă: „Puţini vor înţelege cum e/ să răsune în tine muzica celestă./ Vreau să trăiesc/ numai pentru aceste clipe,/ toată existenţa să fie o melodie,/ toate suferinţele trupului,/ toate lacrimile nevărsate,/ toate clipele de nenoroc/ să fie surâsuri sub soare,/ eternităţi roditoare/ ţinute sub al sorţii obroc” (Celeste). Ea nu uită să se raporteze la Logos şi să-şi asume cu maximă responsabilitate povara pe care o presupune rostirea (Sfioase gânduri). Dacă iubire există, atunci totul există, ne spune, parafrazându-l pe Apostolul Pavel, poeta îndrăgostită de univers şi de eternitatea în care se vrea integrată cu paroxistică voluptate: „Cu ochii limpezi/ cu obrajii arămii/ cu inima crăpată de dor/ stau şi privesc/ pe buza unei clipe/ cum anii înmuguresc/ şi mă închin zilnic/ în suflet să-nverzesc” (Autoportret). Ca liant universal catalizator, dragostea faţă de Marele Anonim este expresia unei forţe terapeutice nebănuite şi neţărmurite ce reuşeşte să zăgăzuiască intruziunea stihinică a răului de orice natură, inclusiv a întunericului: „Gândul/ trezeşte sufletul/ ocrotit în noapte/ de stihiile irealului./ Totul şuieră/ geme şi urlă/ doar blândul de el/ geme şi urlă/ doar blândul de el/ în fioroasa noapte înaltă/ mai doarme / în miezul marelui mister” (Blândul).

Spovedaniile poetei sunt de o dezarmantă şi contaminantă sinceritate lirică şi ele afluiesc, pe cât de tensionat, pe atât de armonios şi concertat, spre ruga de a exista întru cântec, hic et nunc: „dă-mi încă o fărâmă de timp/ să-mi îmbrac sufletul/ şi gândul în arome de nimb/ s-ascult din adâncuri armoniile clare/ stând în genunchi, cântările curg/ înapoi, foşnitoare” (Mărturisire).

Foamea teribilă de a se confunda nirvano-mioritic şi, pe cât se poate, simultan cu toate elementele firii pare s-o domine singularizator pe această poetă îndrăgostită de zbor, de roural, de frumos, de lumină, de vis, de divinitate şi de libertate: „Lumina taie ziua/ cu liniile/ din caietul de teme./ Degetele amorţite/ mă chinuie./ Pe hârtia albă/ a visului şi/ a libertăţii/ simt fiecare suflare/ nevăzută a cuvintelor,/ e boabă de rouă/ cuibărită pe-o creangă/ de vis./ Eu devin tot mai pasăre/ voi zbura noaptea/ cu aripi de lumină” (Lumina).

Fire funciar romantică, Maria Mânzală antrenează întreaga natură şi o face părtaşă a stărilor ei sufleteşti. Decorul în care evoluează poeta amatoare de trăiri fastuoase este, de predilecţie, unul nocturn, al bucuriei sporite de a fi, de a se îndumnezei şi de a iubi. Ea coboară muntele la braţ cu luna, bea răcoarea ca pe un vin de zile mari, cântă frenetic, dansează ritualic, îşi anină straiele în viţa de vie şi aşteaptă ca iubitul să apară şi să ia locul umbrei de care îndrăgostita tocmai s-a pierdut strategic (Drum lung). Cochetăria feminină e plină de farmec: „Ştiu că sunt cea mai frumoasă/ din aplauze îmi ţes plasă/ şi sar într-o altă clasă” (Pe scenă).

Figura de stil tutelară din discursul poetic al Mariei Mânzală pare a fi personificarea: „La ceas de toamnă/ în coama frasinilor/ noaptea aşază luna/ înconjurată în căldura/ verdeleui de toamnă” (Porumbelul alb). Sau: „Doar vântul e naşul/ ce pune cununii/ de rodire-n livadă/ şi abundenţă în vii” (Odihnă).

Într-o linişte încordat-pânditoare, poeta aşteaptă un semn revelator din partea misterului întru o mai bună percepere a timpului şi a duhului celor ce-au fost şi au plecat doar să se odihnească puţin (Lui…). Toată această atitudine şi întregul demers gestual se bazează pe un tainic suport iniţiatic ce se cere salutat ca atare, inclusiv întreaga lui forţă reconstitutivă întru contactarea divinităţii şi a paradisiacului: „Sunt un arc strălucitor/ între două culmi dispărute/ cu inima înfometată alerg/ până la Tine/ topesc distanţa cu ecoul/ paşilor din Eden/ tot ce am văzut şi am cunoscut/ oameni, maniere, flăcări şi scut/ au fost Începutul încă nenăscut” (Eden). Anvergura aventurii iniţiatice e una totală, implicarea eliminând ab initio orice umbră de îndoială sau reticenţă: „Întoarcerea în ancestral,/ este o călătorie în originar,/ aud rădăcinile primare rodind,/ ascult în taină, viaţa clocotind,/ primesc dorinţe aprige din zbor/ visele noastre cu tine nu mor./ Doar noi în veacuri ce vin/ dorim printre galaxii să zburăm/ în ceruri e lumină să evadăm/ în fiecare clipă câte puţin” (Extazul). Legătura cu trecutul e una organică, necesară precum prietenii, aerul şi apa. Vai de orăşeanul care-şi uită rădăcinile rurale şi se ruşinează de pulsul jariştilor pe care, vorba lui Blaga, s-a născut veşnicia! Aceasta pare a fi mesajul discursului poetic al celei ce nu se sfieşte să-şi amintească lecţia lui Ion Heliade Rădulescu din capodopera sa Zburătorul debutând cu pastelul ce evocă o înserare rurală: „În zare aleargă/ un dangăt de clopot,/ pe uliţa satului înserarea în ropot/ înalţă şi colbul şi fumul îl toarce./ În poarta cea mare foşneşte dorul/ mama înalţă, cu zâmbet fuiorul,/ întinde în zare/ firul răsucit de prea mult timp./ Alerg şi pulberea de lumină/ stă de pază la poarta/ unde foşneşte dorul,/ când mama înalţă fuiorul” (În sat). Poeta nu se sfieşte să dea glas dorului faţă de satul natal şi de toate valorile lui ancestrale, respectiv a locului geometric care este pentru ea casa părintească. Poeta îşi grefează zicerea poetică pe marea literatură a predecesorilor, aluziile constituind o convingătoare formă de intertextualism: „La noi acasă/ este un salcâm bătrân/ bătrân ca timpul/ şi un Moromete/ cât tot neamul./ Pasul nu se mai întinde/ inima nu mă mai lasă…/ Voi zări aurite/ pe alocuri prin pori/ adesea prea rău ruginite/ nu mă mai atrageţi/ e mult prea târziu/ şi mi-e dor de acasă” (Acasă). Motivul casei natale e greu de disociat de cel al mamei, în această piesă cu certe şi salutare inflexiuni ritmice folclorice: „Chipul tău suav şi sfânt/ vine adesea pe pământ/ cu paşi moi, pe-obraz fierbinte/ lacrimi verşi să mă alinte./ Ştiu că vine drept din glie,/ seva ta ca să învie/ dorul de străbuni, de neam,/ stai în ramă sub un geam./ Privesc strămoşesc pământ/ rădăcini-aripi stufoase/ urcă tainice, vânoase,/ mama, tata şi eu plâng” (Mama). Revederea mamei e, invariabil, o mare sărbătoare (Pata de roşu). Galeriei de portrete familiale îi face cinste şi evocarea bunicului „bătându-şi încet coasa” (Dor de…), respectiv a bunicii aşteptându-l pe cel drag într-un decor atât de poetic din nişte vremuri acum cu totul revolute şi amintind cumva de modernul tradiţionalist Ion Pillat, cel din Cireşar sau Aci sosi pe vremuri…: „În amurgul de poveste,/ pe un nor bunicul venea/ în casa cu mii de ferestre/ în hohot bunica râdea./ Şi-n fânul însufleţit de miresme/ înveliţi în susur de ape/ odihneau ascultând celeste,/ cântece, spre cer, ferestre” (Bunica). Sfera dorului – alt motiv consistent al volumului şi care ar putea prilejui doar el un studiu separat – nu-l putea ocoli nici pe fostul pater familias, precum în tulburătorul poem Emigrantul. „Mă arde dorul de tine, tată,/ acum când te întorci/ înapoi acasă,/ înapoi în ţărână./ Nu mai sunt stăpână/ pe cuvintele mele/ Sunt obligată să vorbesc/ prea multe limbi,/ cu mine nu mă mai înţeleg./ Nu ştiu nici eu/ în ce limbă/ să mai vorbesc cu mine…/ „- Tată, cale de întoarcere n-ai/ aici este închisoarea ta!”/ – Tată au rămas pe mochetă/ urmele tălpilor tale” (p.75).

Forţa oraculară a poetei împrumută ceva din seninătatea ciobanului mioritic, ca în această proiectare în viitor a cuplului erotic: „Noi doi vom fi atunci un râu/ din macii lanului de grâu,/ vom fi un cer,/ o stea şi-un vers/ doi călători în Univers!” (Vis).

Mărturisiri de seară este o ediţie bilingă, versiunea în limba engleză fiind semnată de Mădălina Buşoi. Nu e însă tradusă în limba lui Shakespeare prefaţa (din care jumătate a devenit postfaţă) doctă, avântată şi inspirată a Cezarinei Adamescu, aşa cum nu sunt traduse, simplă constatare, nici referinţele critice aplicate şi nu mai puţin entuziaste ale unor profesori şi scriitori aparţinând într-un fel sau altul arealului literar buzoian: Eena Radu, Silvia Stroe, Tudor Cicu, Bucur Chriac, Niculina Apostol, Gina Agapie, dr.pr.prof Mihail Milea şi Viorica Popescu.

Cartea Mariei Mânzală, adeptă a poeziei în vers liber, are semnificaţia întoarcerii la izvoare şi ea se înscrie convingător într-o paradigmă norocoasă. Cu certitudine că despre autoarea buzoiană se va mai vorbi cu îndreptăţită adeziune empatetică.

Ion ROŞIORU

357

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.