Nina CERANU: La vitta e bella!

Share Button

Gestul de a nu accepta realitatea, şi că nu departe de tine, poate la o palmă de loc, există ceva ce ne pândeşte după colţ pare s-o fi stârnit pe Anca Dragomirescu. Oscilând între mai multe titluri care, oricum şi acelea s-ar fi potrivit pentru cel de-al doilea roman al său: Pe mine să nu mă luaţi de prost, acesta din urmă exemplifică cu cea mai mare acurateţe subiectul tratat, pentru că subliniază o dată în plus ceea ce autoarea şi-a propus să aducă în discuţie şi, mai ales, pentru că dă forţă scrisului.

Angajată într-o bătălie declarată cu incultura, cu ratarea, cu lipsa de reacţie la evenimentele lumii pe care persoana modernă o acceptă ca modă, ori ca model, uneori, din ignoranţă… autoarea şi-a asumat riscul de a ridiculiza anumite tare de comportament şi neajunsuri, găsite destul de des în societate, unde mica şmechereală, „scurtarea distanţelor” pentru a parveni în funcţii nepotrivite, au luat aproape un caracter de masă.

Poate de aceea ideea cuiva de a-şi revendeca dreptul de a fi eroul unui roman de o asemenea factură mi se pare deplasată. Pentru că Pe mine să nu mă luaţi de prost e literatură de cea mai pură calitate!

Dar omul vrea să fie mai mult decât ceea ce este!

Lăsând la o parte pretexul de scriere a acestui roman, volumul include cultură, idei îndrăzneţe, pe care Anca Dragomirescu le înscrie printre multele fapte care ar putea schimba în bine societatea. Tonul este grav, serios, în consonanţă cu tematica tratată, cu ideile expuse şi îndeamnă la cercetarea sinelui fiecăruia dintre noi.

carte anca dragomirescu 1cDiscursul epic trece de la un dialog bine articulat la imagini cinematografice. Personajele stau la rând să intre în scenă. Unele sunt expuse radiografierii transparente, bine realizate, altele, în sepia, vin din filme, laolaltă cu alte imagini, în care siluetele mişcate cu încetinitorul, ne privesc cu ochi inexpresivi.

În erupţia narativului, se desenează scenarii pe care autoarea le dezvoltă în funcţie de interesul eroilor. Focalizarea, cel mai adesea, e pe figura lui Aristide, personajul emblematic, cel care face şi desface, cu abilitate de artizan, firele nevăzute ale aranjamentelor subterane.

El este cel care, neostenit, pendulează între actorii decidenţi — personaje-marionetă, cu vină şi ei, în desfăşurătorul romanului pentru că-i facilitează mofturile personajului principal —, îi pune de acord, sau îi înlătură din scenă, după ce rolul lor s-a terminat.

Însă în cele 16 capitole – şi e bine să menţionăm numele foarte inspirat şi incitant al titlurilor –, Aristide Hâncu are multe eşecuri. Nu toate aranjamentele lui au şi sorţi de izbândă. Funcţionează determinismul, „lipsa de şansă”, acolo unde nu găseşte „înţelegerea” necesară.

Drumurile îl epuizează mai ales că la capătul lor nu întâlneşte victoria scontată. Întâlneşte oameni la care nu funcţionează mica înţelegere, dar care spre a nu-l refuza direct se salvează prin teoria amânării. Însă o teză rescrisă înseamnă vreme pierdută, timp în care, în evoluţia lui profesorală, urma, în funcţie de succesul susţinerii doctoratului, urcarea pe podium cu bagheta de dirijor în mână, ori acompaniind o ceată de inşi care-i cântă în strună.

Eroului nostru nu-i e străină nici agoniseala banilor pentru zile negre, împărţindu-şi timpul la mai multe job-uri. Nimic nemaiîntâmplat în zilele noastre! Nimic spontan şi singular în povestea lui de dragoste. Ingrid, eleva sa, îl ajută în cercetarea pentru teză, dar şi în cea sentimentală, iar mai apoi îi devine nevastă.

O împlinire, desigur, dar nu cea aşteptată: „Mai avea doar o dorinţă/ Să ajungă om de ştiinţă”. Nici o instanţă în domeniu la care apelează pentru a-l repune în drepturi, nu-i face dreptate. Fostul olimpic din perioada liceului eşuează încropind petiţii de protest faţă de nedreptatea ce i s-a făcut.

Eşecului nu-i face faţă, aşa că alege alternativa unei slujbe în domeniu în străinătate, fără însă să-şi aleagă bine sursa care l-ar fi putut propulsa. Aşadar, nici de data aceasta povestea nu se termină cu succes. E un erou pe care nu poţi să-l iubeşti, dar de care îţi e milă şi încerci să-l salvezi şi să-i dai o nouă şansă.

Romanciera nu se grăbeşte, nu se lasă biciuită de stresul contemporan. Detaliul face parte din nervul epic într-o bună vecinătate cu savoarea limbajului şi adeseori cu oralitatea stilului care îl seduce pe orice cititor. Şi ce face ca romanul să fie citit cu plăcere este poate şi lipsa volutelor narative, care cel mai adesea îl obosesc pe cititorul contemporan.

Talentul autoarei, ştiinţa construcţiei, psihologia autentică a personajelor ne dau certitudinea că, de la o asemenea carte, se poate porni mai departe cu sentimentul că scrisul, pe lângă faptul că i-a fost sădit Ancăi Dragomirescu de pulsiuni sacre, este o evadare a sa din cenuşiul cotidianului.

Nina CERANU

179

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.