Nicolae SILADE: „Eu nu merg cu Dan Sociu, pentru că el nu ştie exact unde merge”

Share Button

poeţi de primă mână şi poeţi second-hand

Titlurile cu “cârlig”, de cărţi sau articole, prin care unii autori încearcă să-şi atragă cititori, oricât ar fi de inspirate, nu mai ţin în ziua de azi. Păcăliţi cu enunţurile “bombă” de pe facebook, care fâsâie la următorul click, cititorii nu mai pun botul. Dar îl pune, în schimb, critica literară, care, după deconstructivismul deconstruit, vrea să construiască o ierarhie generaţionistă, care nu foloseşte nimănui. Pe seama poeţilor, apar prin urmare tineri critici literari care umbresc aureola poeţilor.

Unul dintre poeţii care au căzut în plasa criticii literare este şi Dan Sociu care, cu recent premiata broşurică de 23 de pagini (textul nici măcar nu le umple sută la sută), “Vino cu mine ştiu exact unde mergem”, Tracus Arte, 2013, vrea să-şi asigure cititorul că poetul trebuie musai urmat, pentru că el este un fel de Mesia, care deţine toate secretele lumii privind facerea şi mântuirea ei.

Juriul care i-a acordat premiul (refuzat de poet pentru a ieşi în prim plan) probabil că a citit doar titlul broşuricii de 10 lei care nu face doi bani. Unde să mergi cu un poet care se povesteşte aşa: “Nu eşti pentru că n-ai fost niciodată“, sau care se laudă, ca între prieteni, că “Am futut fete vara dar în secret mi-aş fi dorit să fut vara“ sau se plânge că „bunicu se pregătea să ne bată, pe rând/ unul câte unul, peste bot, cu pula lui mare“.

Unde să mergi (şi încotro?) cu un aşa poet, pentru care Odysseas Elytis, cu versul său emblematic, “spre ţara îndepărtată şi neprihănită mă îndrept acum” (fără a ne cere să-l urmăm), nu înseamnă nimic? Se pare că pentru Dan Sociu filosofia vieţii se rezumă la meteorologie (“amintirile sunt produse de meteorologie”) şi agricultură (“ce reale sînt aceste cereale?” – un ieftin joc de cuvinte).

În primul fragment al poemului-broşurică, Dan Sociu vrea să pară senzaţional, bazat pe meteorologie, cum spuneam, pentru a intui, escatologic, un tărâm în afara vremii (“sînt şi poveşti care se petrec în afara vremii”) şi în afara memoriei, dar se preface că păcăleşte vremea, că urmăreşte la tv un campionat de patinaj cu o chinezoaică, prefăcută la rândul ei (“Chinezoaica mimează cu aceeaşi dedicaţie agenda vremii”).

În final, cei doi prefăcuţi, chinezoaica ieşită “de sub dominaţia vremii” şi poetul “în afara determinărilor macro sau cuantice”, se întâlnesc “în cutia strîmtă de lemn care te obligă să-ţi miroşi genitalele” din care doar poetul încearcă să fenteze moartea: “de unde încerc să mă dezgrop”.

Se poate zice că e vorba aici de un expresionism abstract, dar pentru un “ştiu exact unde mergem” mi se pare prea puţin, mai ales că vine la aproape o sută de ani după The Waste Land (1922), a lui T. S. Eliot.

În rest, fragmentele sunt din ce în ce mai diluate, meteorologia poetului rezumându-se la simple şi obositoare stări ploioase: “într-o dimineaţă ploioasă”, “plouă bogat şi fără suflet”, “Începuse să plouă/era ultima ploaie din acea toamnă şi ploaia se oprise la jumătatea ferestrei”, “serile ploioase“, “lacul simte apropierea ploii” etc., coerenţa stilistică lăsând mult prea mult loc incoerenţei conceptuale.

Pentru că, părăsind logica meteo, Dan Sociu cade într-un real experimentalist: “Ca să fie cât mai real, te trezeşti în plină cădere”. Moartea de care încercase să scape redevine prezentă, însă doar ca viziune erotică, cu întoarcere spre viaţa lăsată în seama colegilor “Murisem de ceva vreme şi prietenii încă îmi cedau momente de dragoste/când îşi futeau iubitele” (Nu înţeleg aici rostul vulgarităţii, care pune în umbră un vers, altfel, frumos) sau ca realitate fragmentată temporal “Muream în fiecare iarnă şi câinii îmi mâncau oasele”, pentru că “În martie, cînd ne dădeau drumul” nu sugerează o trecere dincolo de moarte, ci mai degrabă o revenire aici.

Cum tot despre o revenire este vorba şi în fragmentul de la pagina 19, cu un început bine punctat stilistic, însă prea alambicat în rest.

Dacă pentru Montale “unica ştiinţă ce stă în picioare/escatologia/ nu e o ştiinţă, ci un fapt/ de fiecare zi”, la fel ca la Dante, la Dan Sociu aceasta e doar mimată, pretenţia că ştie exact unde merge fiind o exagerare grosolană. Dacă ar fi ştiut, ar fi trebuit probabil să înceapă cu versurile din fragmentul de la pagina 23: “din fotografiile cu mine în avion i-am şters pe ceilalţi./ Am şters şi avionul am pus câţiva nori şi/ acum sunt numai eu/ plutind pe cer cu o ceaşcă de ceai aburindă în mână”.

Ocazional, mai apar sugestii similare şi în penultimul fragment: “Eu sînt prezentul, drăgălaşelor, pot să stau aici cu voi/ 3 secunde, cât ţine viaţa mea?”; “N-avem în comun decât morţile noastre încă nesincronizate”; “M-am şi înecat într-o vară, la 17 ani, când se dădea Dallas pe TVR/ şi fratele meu mai mare m-a chemat acasă pe deasupra iazului/ până a terminat vorbirea şi limba l-a stors de toate posibilităţile ei”, dar aici, în ultimul exemplu, textualismul funebru e confuz.

Pentru cititorul de poezie cât de cât profesionist, placheta lui Sociu e un fel de ospiciu poetic din care autorul nu poate ieşi, câtă vreme levitaţia printre imaginile biografice ale memoriei sale seamănă mai mult cu o cădere în gol decât cu ştiinţa exactă a mergerii în vreo direcţie.

Mizerabilist, oniric, antibiografist, douămiist şi anti-douămiist, Dan Sociu încearcă acum să fie el însuşi, să se elibereze de formulele care l-au consacrat ca “poet de primă mână”. Deocamdată însă a punctat prozaic doar câteva revelaţii existenţiale.

Din cât se poate vedea în această plachetă, până la deplina cunoaştere de sine mai are mult de străbătut. Abia apoi poate cere cuiva să meargă cu el, abia apoi poate pretinde că ştie exact unde mergem.

Se pare că tinerii poeţi români postmodernişti, douămiişti şi douămiizecişti sau cum i-o mai fi numind critica literară l-au descoperit mult prea târziu pe Charles Bukowski şi, fără a-i înţelege profunzimile exprimate vulgar, au adoptat personismul prozaic al lui Frank O’ Hara şi lirismul epic al lui Seamus Heaney, în linia poeticilor anglo-americane, pe care acum tocmai anglo-americanii le repudiază, în încercarea de a aduce sau a readuce poezia în stradă, fără poezia străzii.

Chiar dacă din juriul care a acordat premiul „Cartea de Poezie a anului 2013” pentru broşurica lui Sociu au făcut parte Mihai Iovănel, Alex Goldiş şi Bianca Burta-Cernat, nu cred că se poate pune premiu pe versuri ca acestea: “se făcuse friguţ”, “nevastă-mea e ca una dintre animalele alea”, “mă uitam cum ninge în grădină fără să cadă un fulg de zăpadă” sau “E vorba de viaţă bineînţeles şi trenul e moartea. Dar ce e tunelul. (sic!) Tunelul e mama trenului”.

Pentru a nu ne mai plânge că poezia n-are cititori!

1 Comment

  1. Foarte bun articolul. Felicitari pentru verticalitate, domnule Nicolae Silade. In ultimul interviu pe care l-am acordat revistei Contraatac, mi-am spus si eu punctul de vedere referitor la Dan Sociu:

    „Referitor la refuzul lui Dan Sociu, cred că respectivul poet a speculat un moment tensionat din literatura română, pentru a-şi face imagine. Din punct de vedere financiar, premiul nu era foarte important şi să nu uităm că acest premiu a fost acordat de tineri scriitori, care îl cunosc foarte bine pe autor, fiind cu toţii publicaţi de editura Cartea Românească. Normal că Dan Sociu este de partea lui Mircea Cărărescu, pentru că acesta din urmă i-a făcut diverse recomandări în străinătate. Premiul refuzat de Sociu este foarte mic, în comparaţie cu bursele pe care Sociu le-a primit, la recomandarea lui Cărtărescu (v. Wikipedia). Este frumos că aceşti prieteni se ajută între ei, dar nu cred că, prin ceea ce scrie, Dan Sociu ar merita atîtea onoruri. El l-a tradus pe Bukowski, a fost influenţat de poemele scriitorului american, dar scrie mult mai slab ca acesta. Se aseamănă doar la unele înjurături, în rest poezia lipseşte cu desăvîrşire. Mă surprinde că unii critici încă îi acordă credit, dar bănuiesc că şi ei au un handicap de 50 de ani, neavînd habar de literatura care se scrie în ziua de azi, prin lume, de noile tendinţe şi curente. Sau, poate că sînt bine informaţi… dar fac jocul editurilor cu care colaborează: vînzarea cărţilor care şochează, prin limbaj obscen, pentru obţinerea unui profit imediat. Proşti sînt cei care le cumpără cărţile…”

Leave a Reply

Your email address will not be published.