Nicolae Silade: eternelia, Editura Marineasa

Share Button

Nicolae Silade publică, la Editura Marineasa, volumul intitulat eternelia. Este un recueuil de prozo-poeme, cu inserţii de filosofie şi eseu. Demersul ni se pare de tot dificil, căci a fost încercat de redutabili „maeştri” ai cuvântului.

„Specia” cere o bună stăpânire a scrisului şi o cunoaştere a bibliotecii. Autorul depăşeşte firesc aceste „obstacole”, semn că este stăpân în regatul literelor sale, rezultatul fiind un volum intelectual, fără ca prin aceasta, însă, să fi fost văduvit de o reală textură lirică, de care este impregnată, de altfel, întreaga sa operă.

Putem vorbi, în fond, de o expresie, o „formulă” nedefinibilă a propriului lăuntru: pentru cine crede că aceasta e poezie vin şi spun: nu e poezie. nu e proză. nici filosofie. nici religie. este legea mea scrisă pentru mine. cuvântul meu către mine însumi. singurătatea mea dintâi. o poţi tu înţelege? o poţi tu îmbrăca? Fii asemeni mie şi-ai să vezi. ai să vezi cum se fac toate lucrurile. cele noi. cele frumoase. cele ne-nţeles de tainice.

HP DIGITAL CAMERACu alte cuvinte, nu avem de-a face cu o simplă ars poetica. Nu, ci mai degrabă cu o provocare, cu o invitaţie la dialog, la comunicare. Prin acest text Nicolae Silade ne atrage atenţia asupra unui adevăr dureros: astăzi, noi, oamenii trăitori acum pe acest pământ, suntem tot mai însinguraţi, mai lipsiţi de semenul nostru. Textul scriitorului nu este doar o mănuşă aruncată ci şi, în egală măsură, sau poate mai mult decât atât, o mână întinsă. Cititorului. Semenului.

Cine ar putea crede că Nicolae Silade se îneacă în poeticism şi lirism s-ar înşela, aşadar, mult. Citind editorialele sale din revista pe care o păstoreşte se poate vedea că atitudinea lui devine tăioasă, inflexibilă atunci când este vorba despre compromisul fiinţei cu moralitatea, cu frumosul, cu dreptatea, cu sublimul.

Iată că am identificat şi modalitatea de a fi răspicat în părerile tale critice, politice şi morale: să conduci o revistă. Nu mă întreb cum şi cu ce mijloace, căci la asemenea prepuneri se sparie gândul.

Astfel de idei (ferme, adică, necenzurate de interes, directe, sincere şi oneste) apar, de altfel, şi în volumul prezent: ca întotdeauna când e vorba de dorinţe mai întâi trebuie să fii. nu poţi avea dacă nu eşti. şi dacă eşti ţi-e suficient să fii. pentru că fiinţa are totul. şi totul e supus fiinţei. niciodată invers. din această clipă ai totul. totul se află la picioarele tale. pentru că eşti cu adevărat. cu e mare. pentru că numai tu eşti. cu t mare. vezi ce simplu e?

Rar mi-a fost dat să întâlnesc o predică atât de frumoasă, coborâtă, parcă, din Sfinţii Părinţi, spusă în cuvinte atât de puţine. Căci Nicolae Silade pune degetul pe rana cea mai adâncă şi mai dureroasă a lumii noastre de azi: să ai, să deţii, să posezi.

Din cea mai fragedă copilărie suntem inoculaţi cu acest drog al posesiei de obiecte, lucruri, chiar fiinţe (animale de companie cât mai exotice, mergând până la… boa constrictori). Nu suntem decât în măsura în care deţinem, lucruri cât mai valoroase, cât mai preţioase: maşini (cele mai la modă sunt cele… acoperite cu diamante; ca mâine le vom vedea şi pe şoselele – desfundate – ale patriei), case, iahturi, femei.

În goana aceasta nebună după posesie am uitat, ne atrage poetul atenţia, să fim. Am omis, aşadar, că cea mai mare bogăţie a noastră este viaţa, bucuria de a trăi. Ce rost mai are să ne întristăm că nu avem, din moment ce suntem, ne spune autorul? Un volum de aleasă ţinută intelectuală, cu verb frumos, dar răspicat şi demn.

Gheorghe SECHEŞAN

198

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.