Nicolae Silade: Despre internet şi realitatea unei iluzii

Share Button

Acum ştiu că în orice parte a lumii ai fi, pot intra în legătură cu tine şi te pot vedea. Şi te pot simţi, dar nu tactil, ci cu o simţire asemănătoare celei născute din răsfoirea unui album cu poze din tinereţe, din copilărie. Pot să comunic cu tine pe facebook, pe twitter, pe skipe, pe whatsapp şi pe câte s-or mai inventa, te pot vedea într-un timp real, poate că în curând te vei teleporta în camera mea, dar nu te voi simţi altfel decât ca pe o hologramă.

Aşa cum eşti în visele mele, în gânduri, în dorinţe, în viziuni. Te-aş putea îmbrăţişa, fără să simt farmecul adevăratei îmbrăţişări, te-aş putea săruta, dar sărutul ar rămâne undeva în aer, într-un aer cibernetic, ireal. Şi tot ce aş gândi în asemenea momente despre tine ar deveni ireal. Pentru că eşti la fel ca în visele mele, ca în dorinţele şi viziunile mele.

Nimic nou sub soare, aşadar. Imaginaţia mea însă e mult mai bogată, iar tu eşti mai reală în imaginaţia mea decât în spaţiul acesta virtual. În plus, vuietul vântului de afară şi ropotul ploii pe acoperişul de tablă sunt altfel decât pe youtube. Iar dacă mergi afară şi te laşi îmbrăţişată de vânt şi de ploaie, cu pletele răvăşite şi creştetul ud, realizezi şi simţi că exişti în marele univers, că micul tău univers devine marele.

Te conectezi cu adevărat la tot ce există. Şi e altfel decât conexiunea la internet. De aici încolo, interpretările pot deveni filosofice, religioase sau literare. Realitatea, însă, e doar una. Dar noi, care existăm pentru un timp în această realitate, putem spune oare că nu suntem reali, putem oare accepta că suntem doar o ficţiune a realităţii? Bineînţeles că nu.

Mai degrabă suntem tentaţi să credem că realitatea e o ficţiune. Dar iată ce spunea Montale, în Quaderno di quattro anni, după ce primise Premiul Nobel, în 1975: “dacă sfârşeşte ce-i viu/ viu n-a fost niciodată”. Şi are dreptate, pentru că doar ficţiunile au început şi sfârşit, realitatea nu.

Hai să luăm o carte, Divina Comedie să zicem, sau un manuscris de la Marea Moartă, sau Epopeea lui Ghilgameş şi să ne întrebăm unde sunt cei ce le-au scris. Chiar dacă au existat, pentru un timp, în realitate, s-au transformat în cărţi. O ficţiune? Da. O ficţiune a realităţii care erau ei la acea vreme.

Iar cărţile, o realitate pentru noi, cei de acum. Îmi vine să exclam: O, ficţiune a ficţiunilor! Totul e ficţiune! Numai că eu nu pot ignora realitatea, singura care există, şi nu mă pot vedea altfel decât ca pe o ficţiune a ei. Aşadar, îţi dai seama cum văd eu spaţiul virtual şi ficţiunile lui. Îl folosesc totuşi, pentru a comunica cu tine, pentru a te readuce în “realitatea” mea.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.