Nicolae HAVRILIU: Un festival de teatru cu tolbele pline

Share Button

Ca orice lucrare de spirit, spectacolul de teatru are un mesaj prin care îşi anunţă prezenţa şi se transmite prin starea de bine şi frumos ce zi­deşte confortul interior al spectatorului. Şi deşi spectacolul e trecător, confortul interior va rămâne şi va trece în amintire, preparând memoria afectivă. Dacă emoţia spectatorului din timpul vizionării este puternică, energia ei întreţine elementul de rezistenţă, marcând interiorul un timp sau pentru totdeauna ca un ingredient subconştient. „Belşugul” de la masa din subconştient hrăneşte şi dirijează actele noastre conştiente. Creatorul de teatru, nefiind un oarecine, este omul de seamă, adică diversitatea de fiinţe din el, care dă seamă pentru facerea sa.

Actualitatea Nicolae Havriliu LugojNumărându-mă printre spectatori la FestIn pe Bulevard încă de la întâia ediţie, am venit anul acesta (8 octombrie – 17 octombrie 2015, ediţia a III-a) încrezător că-i ştiu mersul odată cu primul gong şi, astfel, aplaudându-i specta­colele sau participând la acţiunile conexe, să-i constat creşterile. În calitate de comentator al fenomenului teatral, am putut să-i văd şi împlinirile şi „reuşitele” în minus (mă rog, orice început are din scăpările ine­rente!), dar ceea ce m-a şocat din start a fost ambiţia gazdelor (manageri, secretariatul literar, serviciul de marketing, corpul artistic şi tehnic) de a se pune în imagine printr-un mod aparte. „Noi aşa suntem… noi asta vrem… noi încercăm” – au fost expresiile emblematice pentru dorita originalitate. Compoziţional Festivalul, organizat de Teatrul Nottara din Bucu­reşti, este alcătuit din secţiunile: Criza limbajuluiLimbajul crizei (incluzând spectacole în competiţie), Bulevardul Comediei, Spectacole-lectură, Premiere în FestIn, prilejuind reprezentarea unor spectacole din re­pertoriul propriu, din repertoriul altor Teatre din Bucureşti, din ţară şi din străi­nătate. De neocolit au fost Evenimentele Stradale (regia: Mihai Lungeanu), Colocviile pe diferite subiecte (cu participarea unor critici de teatru, regizori, scenografi), Atelierele de creaţie: mişcare şi rostire (Fran­cisco Alfonsin), momentele: In memoriam, Vedeta de lângă tine şi Lansări de carte. Ca o noutate, prin diversificare şi amuzament, la actuala ediţie, gazdele (manageri, secretariatul literar, corpul administrativ) erau îmbrăcate în costume de epocă (priveliştea mi-a readus în atenţie o afirmaţie făcută, în revista „Teatrul azi”, cu ani în urmă: Secolul XXI ori va fi teatral, ori nu va fi deloc. Se pare că n-am greşit). În vremuri­le noastre, de agitaţie, suspiciune şi părelnicie, rococoul aduce din ele­ganţa, ordinea şi măsura timpului de odinioară. Dar cum hazul şi pozna fac bună comedia, eu am ales spre amuzament hazul şi, din respect, am respins pozna. Pentru că spectacolul, fie stradal, fie scenic, mă captează şi mă inspiră, mă voi referi la câteva dintre cele vizionate şi revizionate în Festival.

actualitatea literara FestIN lugoj 1

  • Adunarea păsărilor de Farid Uddin Attar, regia: Cristian Pepino, după o idee de Michaela Tonitza-Iordache, Teatrul Ţăndărică, la dimensiunea scenică de eseu, conferă expresie trăirilor în ritualul ce întemeiază o comunitate de fiinţe pământene, prin continua regăsire a „originarului” nealterat. Pasărea-om este metafora, plasticizantă şi revelatoare, semnificativă pentru „substanţa” de la baza vieţii. Pasărea cerului şi omul terei prin comunicare par­ticipă la starea de imponderabilitate. Pe tot parcursul spectacolului m-am simţit smuls din acel afară al străzii, de unde veneam, spre a-mi cău­ta loc în această „adunare a păsărilor”. Piciorul desculţ al omului (sugestiv pentru piciorul păsării), pă­şind sigur şi apăsat pe tera, şi aripa păsării, fremătând văzduhul de alinare, fac să coincidă opoziţiile în binomul de viaţă şi transfigurare din acest loc din Univers. „Dă-mi un grăunte sau o sămânţă de rod şi ai să vezi ce pasăre pot să fiu!”, ar spune Piticuţa la ivirea ei pe lume. Mânuitorii de păpuşi şi marionete, ce încântă de obicei minorii, sunt acum interpreţii (Ioan Brancu, Gabriel Apostol, Liliana Gavrilescu, Decebal Marin, Geo Dinescu, Marin Fagu, Andreea Ionescu, Cristian Mitescu, Ramona Vornicu, Cristina Ţane) ce-i atrag şi pe adulţi, prin jocul lor impecabil de „încheietură” a mişcării generale cu particula­rul din suflu. Datorită lor, jocul scenic iese din convenţie şi se face natură. Am avut impresia că asist la imaginea unei fresce animate, prin detalii esenţiale, de trupurile interpreţilor. Devenirea fiind ciclică, nu lipsesc pragurile şi înfruntările. În cadrul ciclului, există gradualul sau creşterile dramatice, modelul şi intrarea în formă. Deşi aceeaşi în formă, dar cu esenţele reînnoite, comunitatea de fiinţe pământene se desfăşoară sub veghea Supremului, contând pe armonia înfăţişărilor ca o proiecţie de sine în afară. Adunarea păsărilor este un spectacol unic.
  • Vizionând Aprilie, dimineaţa de Mihai Ispirescu (Teatrul Nottara), în premieră, am descoperit în Diana Lupescu o regizoare plină de acurateţe ­care intră metodic în lucrul regiei de teatru. Actriţă de film, jucând ro­luri de fată sfioasă, mirabilă şi fermecătoare (Povestea dragostei, Iarba verde de acasă, Buletin de Bucureşti etc.) şi de teatru, Diana Lupescu s-a hotărât să facă regie de teatru. La început nu i-au mers lucrurile aşa cum şi-a dorit, regia are din nebănuitele ei trepte şi ascunzişuri, dar din exersările scenice a ajuns la transpuneri ce atenţionează. Una dintre ace­ste transpuneri este Aprilie, dimineaţa, o comedie pe teme actuale. Venind dintre actori, Diana Lupescu îşi construieşte spectacolele mizând pe re­laţia actor-actor, văzută din sală şi din scenă. Am remarcat, încă de la Matrimoniale de Lia Bugnar, cuplul de actori Mihai Marinescu – Lucian Ghimişi cum se-ncheagă în configurarea personajelor. „Nervul artistic” al cu­plului scenic pare să-i aducă regizoarei un stil ce, nu întâmplător; a fost reluat în Aprilie, dimineaţa. Aici acest cuplu funcţionează într-o armo­nie perfectă, prin complementaritate. Hazul scenic provine din gesturile şi rostirile celor doi actori prinşi în conversaţie despre „nenăscutul” (Dan Clucinschi, volubil în mişcări şi rostiri, îngroaşă ironia), un personaj imaginat, dar captiv în „nenaşterea” sa de prea mult nefiresc, la care se adaugă prezenţele feminine (Ada Navrot şi Raluca Tiţa) cu sporul lor de persiflare. Ştiu că Diana Lupescu lucrează în echipă (mi-a confirmat la o întrebare fugară pusă de mine în seara premierei), or această înde­letnicire o face să se antreneze pe sine până către luare în posesie a situaţiilor scenice şi să cointereseze actorii în finisarea amănuntului. În Aprilie, dimineaţa, nimic nu e în plus. S-a simţit ochiul regiei ce priveşte în general şi acţionează pe fragmente.
  • Aflându-mă în a treia zi de FestIn, zi împlinită de vizionarea altor spectacole, cum ar fi Portugalia de Zoltan Egressy, în viziunea lui Victor Ioan Frunză, o construcţie scenică particulară în care întregul conlucrează cu detaliul, iar impresiile rămân în memorie ca nişte repere, sau de parti­ciparea la unele acţiuni conexe, m-am dus la Teatrul Odeon, ora 21, să-i re­văd pe actorii Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad (acest Teatru în percepţia mea se păstrează printr-o imagine aparte)*. Producţia scenică a Andreei Gavriliu, Dezorient Express, are culoare şi ritm, deci are viaţă, iar corporalitatea jocului în mişcare, datorată actorilor: Andrei Elek, Robert Pavicsits, Cecilia Donat, Alina Danciu, Angela Petrean-Varjasi, Marian Parfeni, Radu Vulpe, Ştefan Statnic, Carmen Vlaga-Bogdan, generează clipe de artă din aceste vulgarităţi dulci şi amare, întâlnite în splendidul express cu sur­prize cotidiene (frăţine cu „trenul de plăcere” al lui Caragiale, parcă mai bondoc şi digerabil ca un mizilic pus la încălzit).
  • The History Boys sau Poveşti cu parfum de liceu de Alan Bennett (Tea­trul Excelsior, spectacol distins cu „premiul de popularitate”) are ca subiect învăţarea sau cunoaşterea. Extazul cunoaşterii, în faţa noului şi a de înţelesului, îl defineşte pe adolescentul lui Bennett. Intrarea în posesia cunoştinţelor devine posibilă prin două metode de învăţare: prin observaţii generale şi elucidarea detaliilor, profesorul aflându-se în centrul atenţiei (tipul Hector); prin sugestii şi descoperiri, elevul aflându-se în centru, iar profesorul, cu şirul de situaţii etalate, coor­donând din spate (tipul Irwin). Transpunerea scenică a textului îndemna regia lui Vlad Cristache să adopte stilul realist. Imitarea atmosferei din lumea şcolară presupunea personaje cu înfăţişări cotidiene şi un lim­baj colocvial; pe de o parte exista vorbirea elevilor, nelipsită de unele elemente de argou, tinzând spre ştiinţific, pe de altă parte curgea măsurată şi impresionabila vorbirea profesorilor cu termeni ştiinţifici explicaţi pe înţelesul tuturor. Am observat, ca o notă realistă, chibzui­ta aşezare a personajelor în scenă. În timpul travaliului scenic, regia a avut în vedere contraponderea şi relaţia între mulţime (elevii inter­pretaţi de: George Albert Costea, un actor total datorită multiplelor sa­le înzestrări scenice, Alexandru Ion, Cezar Grumăzescu, Gabriel Costin, Mihai Conrad Mericoffer, Dan Clucinschi, Alexandru Voicu, Radu Mateucă), individualizată prin: dominantul, flegmaticul, hazosul, mototolul, înţelep­tul etc. şi unul, reprezentat de chipul profesorului şi al autorităţii şcolare (Mihai Dinvale, Radu Iacoban, Daniela Ioniţă-Marcu, Cristian Nicolae). Înfruntările, în felul unor împăcări aducând ascuţiri la minte, de­clanşează hazul pe fondul afectiv al convieţuirii şi provoacă lacrimi şi regrete la dispariţia unuia dintre dascăli. Nu ştiu cât de mult şi-a iubit V. Cristache profesorii, dar el îşi energizează „elevii” din scenă cu nos­talgicul „Domnului Profesor, cu Dragoste!”
  • Celălalt spectacol al lui Vlad Cristache, Chip de foc de Marius von Mayenburg (Teatrul „Toma Caragiu”, Ploieşti), proporţionează acţiunea cu imaginea unei familii aflată între banal şi înnoire. Metafora focului de­rivă din revigorarea necesară a relaţiei părinţi-copii. Opinia că zămislitul din foc se dizolvă în foc, în devenirea vieţii ce nu are încetare, aduce înţelesul că respectivul revine la viaţă printr-o altă naştere. Bine distri­buiţi în rol, cei cinci actori: Ionuţ Vişan, Florentina Năstase, Delia Nartea, Ioan Coman, Cristian Popa conturează personajul, dar şi descoperă personajul, adică prin mintea, sufletul şi trupul lor dau noi expresii teatrale jocului.
  • Monodrama În trafic de şi regie Alina Nelega (Teatrul Naţional Târgu- Mureş, Trupa Liviu Rebreanu), apreciată pentru expresivitatea rostirii scenice, şi-a găsit în Elena Purea (admirabil secondată de grupul ritmic de mişcare: ALexandru-Andrei Chiran, Claudiu Banciu, Simon Kalman Attila, Cristian Tomşa) interpreta pe măsură. Cu rostirile din colţul gurii sau cu privirea prelungă aruncată spre sală şi mişcată panoramic la coborârea în sală, actriţa înfăţişează fiinţa femeii în vremurile de viclenie, de­gringoladă şi fără căpătâi prin care trece azi România. Rar mi-a fost dat să văd un joc actoricesc la o asemenea dimensiune: trăirile prezentului configurate din mărturisiri, stopate de necesarele pauze ca nişte respi­rări, conlucrează cu ecourile venite din trecut, de undeva. Oricât de multe s-ar întâmpla, vorbe de prisos nu sunt când personajele, încheindu-şi monologul, parcă, se-ntreabă: Să-mi schimb trecutul care nu are prezent?
  • În Fazanul de Georges Feydeau (Teatrul Nottara), Alexandru Mâzgăreanu revigorează comicul după o reţetă ce-l defineşte scenic: prospeţime în joc (costumele Alexandrei Mâzgăreanu, decorurile lui Ştefan Caragiu, noua tra­ducere a lui Doru Mareş contribuie la acest aspect) şi aderenţă la cotidian. În aparenţă, personajele se atrag între ele prin misterul ce-l degajă. Dar când se cunosc de-a binelea, ele dau impresia că se refuză din lipsă de interes (Cupidon se plictiseşte repede). Şi cum încurcătura este stăpână la ea acasă, din prea multă agitaţie, personajele încearcă disculparea, însă acceptă lecţia proximă de a rămâne de „fazan”. Actorii, aparţinând genera­ţiilor diferite, se desfăşoară în rolurile lor ca într-un recital de mă­iestrie (Gabriel Răuţă, Şerban Gomoi, Cătălin Babliuc, Alexandru Suciu, So­rina Ştefănescu, Raluca Gheorghiu, Laura Vasiliu, Diana Roman, Ion Haiduc, Crenguţa Hariton, Ioana Calotă, Liviu Chiţu, Alexandru Mike Gheorghiu). Drept răsplată, spectacolul a primit Premiul revistei VIP. Fazanul de G. Feydeau (regia: Al. Mâzgăreanu) este un element de bază, alături de Noul locatar de Eugéne Ionesco (regia: Tompa Gabor) şi Trei nopţi cu Madox de Matei Vişniec (regia: Mihai Lungeanu), ce întemeiază tripticul de un rafinament aparte din repertoriul româno-francez sau franco-român de la Teatrul Nottara.
  • Suferinţa din cruzime, patosul din senzualitate se-ntâlnesc dramatic în spaţiul închis aflat sub ameninţarea unui exterior duşmănos. Acolo, în acel spaţiu închis, camera de hotel din spectacolul Cel care închide noap­tea, regia: Nona Ciobanu (scenariu inspirat de filmul Portarul de noapte de Liliana Cavani), se reîntâlnesc un fost ofiţer SS şi o fostă deportată în lagăr şi-şi rememorează trecutul. Cuplul Max-Hanna îşi retrăieşte po­vestea de dragoste şi de sacrificiu, oglindindu-se fiecare în ochii celui­lalt ca într-o relaţie în care unul poate fi în acelaşi timp şi agresor şi supus. Acest transfer de trăiri, în felul unei rătăciri lăuntrice prin destin, se datorează jocului alert şi gradat al celor doi actori: Enikö Gyorgyjakab (Premiul pentru interpretare feminină) şi Gábor Viola de la Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca.
  • Fictivul în spectacolul Vestul singuratic de Martin McDonagh, regia: Cristi Juncu (Teatrul Nottara) se dezvăluie prin figurile concrete venite dintr-un anumit cotidian, fiind reper pentru un real posibil şi probabil. Numai că o prea mare zăbovire în fictiv, fără o izbăvire de realul incrimi­nat, poate duce la diluarea imaginii sau la compromiterea noţiunii de real. Vestul singuratic te copleşeşte, atât doar. Fraţii Connor, Coleman (Florin Piersic Jr.) şi Valene (Vlad Zamfirescu), sunt cantonaţi într-un prag al devenirii lor: prelungita infantilitate le împiedică maturizarea. Interfaţă le stă părintele Welsh (Andi Vasluianu) care, eşuând, sfârşeşte prin înec, iar prezenţa frumoasei Girleen (Ioana Calotă/ Corina Dragomir) nici pe de­parte nu le îmblânzeşte firea. Personajele n-au nimic tragic în funcţio­narea lor. Nu stârnesc milă (nu te urcă în sublim, te coboară în abis), ci doar provoacă fiori, de care te eliberezi prin râs. Se râde la acest spectacol nu în hohote, ci mocnit. Spectatorul, optimist prin fire, nu crede în ceea ce vede şi fuge. Când nu-ţi place un personaj, te speli pe mâini şi pe ochi şi-ţi trece. Când personajul devine agasant şi vrea să te „locuiască”, fugi şi te speli pe suflet. Fugi de un spaţiu închis ce te sufocă.

Cristi Juncu nu este un regizor oarecare, eu îl consider de linia întâi. Păcat de timpul ce şi-l pierde cu texte ce nu-l reprezintă. Spectacolul ar fi fost convingător dacă regia ar fi plasat acţiunea în registrul comico-ironic, îmbrăcând personajul în grotesc şi caricatură. În cazul personajelor de mai sus, nu venele umane sunt ultragiate, ci tarele ereditare sunt lă­sate în voie. Nefirescul, neomenscul stârnesc râsul (nu râsul scontat), persiflarea şi, în consecinţă, fuga spectatorului. Referitor la premiul înmânat în Festival, trebuie să ţin seama de opţiunea juriului, ca un soldăţel cuminte în front, ce mă consider, însă fac o observaţie. Un spec­tacol foarte bun, din repertoriul unui teatru, intră în competiţie pentru a primi distincţia de cel mai bun. Schimbă, cum s-ar spune, superlativul absolut cu unul relativ. Cristi Juncu demult trebuia să primească pre­miul pentru cel mai bun spectacol, dar n-a fost să fie. L-a primit pen­tru acest Vest singuratic, discutabil şi cu un anume impact la spectator. Uite, că şi-n vremurile tehnologice, Puck funcţionează şi încurcă minţi­le oamenilor. Bine le face? Ca o revanşa sau ca un paradox?

Cert este că FestIn pe Bulevard, 2015, în cele zece zile de manifestare, a oferit privitorului, în funcţie de percepţie şi de gradul de cultură, spectacole ce au declanşat moduri de privire şi moduri de înţelegere, altfel spus, evenimentul artistic, graţie tandemului directorial Marinela Ţepuş – Dan Marius Zarafescu, a fost un Festival de Teatru cu tolbele pline. „Teatrul nu poate înlocui viaţa – spune Andrei Şerban în Prefaţă la Fără se­crete, gânduri despre actorie şi teatru de Peter Brook (Nemira, 2012, p. 10), dar poate fi o metaforă care să ne ajute să revenim în experienţa vieţii mai puternici”.

____________

* Există legături ascunse care dirijează drumurile. După moartea colectivă din Clubul „Colec­tiv”, despre care am aflat de la televizor, chiar în noaptea tragediei, am fost atât de şocat încât am avut impresia că toată memoria mea, în care am adunat şi date şi imagini de o viaţă, s-a stins dintr-odată. Mă aflam atunci în Festivalul Naţional de Teatru şi a doua zi, 31 octombrie 2015, aveam în program vizionarea spectacolului arădean Ai mei erau superi! Simţeam că „totul începe de la zero”. Acest spectacol de improvizaţie (regia: Cristian Ban) aducea în scenă pe minunaţii actori Alina Danciu, Carmen Vlaga-Bogdan, Roxana Sabău-Nica, Robert Pavicsits, Ştefan Statnic, ce povesteau întâmplări din copilăria lor şi despre părinţii lor. Scenele erau lipsite de acel „ego” inerent. Fiecare dintre „poveşti” (de aici, unul dintre meritele spectacolului) devenea platformă pentru următoarea „poveste”, stimulând-o, iar actorii se audiau între ei, de parcă s-ar audia pe ei înşişi. Uite, mi-am zis, cum se-ncheagă un colectiv, iar viaţa îşi continuă mersul! Memoria mea se trezea dintr-o trecătoare adormire.

Nicolae HAVRILIU

8

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.