Nicolae Havriliu: Libertatea de a privi

Share Button

Hoţi, de Dea Loher. Regia: Radu Afrim.
Teatrul Naţional „I. L. Caragiale“ Bucureşti

Noua premieră a „Naţionalului“ bucureştean, Hoţi (Diebe) de Dea Loher, în regia lui Radu Afrim, este un spectacol al condiţiei umane pe versan­tul buclei coborâtoare a oscilaţiei. Eforturile omului sunt secătuite, iar esenţele vitale se află în pragul sleirii.

Subiectul piesei se-ntreţine din episoade juxtapuse (reprezentând lumea în fragmente), cu vagi legă­turi între ele, dar având acelaşi înţeles: omul în vremuri de amurg. Fiind o maşinărie stricată, înşelându-şi şi furându-şi propria fiinţă (ca ni­şte „hoţi“ ce nu au pierdut ocazia s-o facă din rătăcire sau ca nişte lupi ce trăiesc din pradă), omul, totuşi, nu abandonează locul din cer­cul vieţuirii.

Sensul de a fi îl întrevede în fătul din gestaţie… Nu­mai dacă naşterea nu se dovedeşte un rateu. Atunci grafia „sfârşit“, in­scripţionată vârtos pe un podium din habitat de bătrâna Elke (Liliana Ghiţă), mama celor doi, frate şi soră, ar putea rămâne definitivă pentru o lume ce proclamă pentru veşnicie deşertul sterp în locul văii cu izvoare. Personajele autoarei germane sunt atinse de insuficienţa ce indică „lipsa de determinaţii“ (C. Noica o denumeşte „horetita“).

foto augustin bucurEle nu se pot armoniza în lucrarea de fiinţă individuală, dar nici nu pot intra în „sensul general“ al devenirii spre care tind (şi, drept urmare, îşi aşteaptă sfârşitul). Chinul şi exasperarea lor provine din absenţa acordului între faptă şi gând. Dacă aranjamentele regizorale ale lui Radu Afrim pot fi îngăduite, argumentând exersarea în planul creaţiei, faţă de „tezele“ autoarei Dea Loher am rezerve.

Inacceptarea lor pe terenul funcţiei teatrului („Eu nu scriu textul pentru scenă, eu scriu «împotriva» scenei“, spune Dea în caietul program al spectacolului) îmi este inspirată de cuvinţele lui Andrei Şerban dintr-o prefaţă la o carte de Peter Brook – Fără secrete – apărută la Nemira, 2012: „Scopul teatrului nu era să producă indignare şi negativitate, ca teatrul german contemporan, încă la modă, pe care atât de mulţi la noi îl imită, crezând naiv că, dacă eşti dur şi sarcastic şi vezi totul în negru, vei face bine în lume.“

Am privit cu atenţie spectato­rii la ieşirea din sala de spectacol, aproape toţi aveau privirile crispate, purtând în ei ceva ce nu le aparţine, îngreunându-i, iar actorilor, chemaţi la aplauze, le dispăruse zâmbetul şi bucuria creaţiei. Nu cumva spectacolul ar contrazice năzuinţa vechilor greci predispuşi, la întemeierea teatrului, să facă din spectatori firi mai puternice, „plini de o energie nouă, revitalizaţi şi bucuroşi că au înţeles ceva esenţial despre viaţă, pregătiţi pentru a începe ziua următoare cu mai multă încredere“?

Şi atunci, dacă-mi este permis, m-aş întreba mai apă­sat dacă acest text, fărâmiţând realitatea prin detrunchierea de „real“ şi voit demolator al firescului de viaţă, nu va dăuna talentului şi vi­ziunilor scenice de excepţie ale lui Radu Afrim? Şi spiritul, oricât de suprem şi de diriguitor ar fi, poate fi atins de înceţoşare.

afisÎi recomand lui Radu Afrim (care a fost şi profesor), ca o eliberare de tenebre şi de neguri, să se mai oprească şi la o dramă pastorală sau la un mister religios. Spectacolul Hoţi s-a dorit să fie o comedie, dar a ieşit o comedie neagră. Fiorul comicului robust îl întreţine Gabi Nowotny, săsoaica din Ardeal aclimatizată în Germania, găsindu-şi asemănarea, după cum îi vine vorba, cu o „româncă de-a mea“ (luminos jucată de Natalia Călin).

Impecabili în personajele lor au fost şi ceilalţi actori: Marius Manole (Finn), Aida Avieriţei (Linda), Mihai Călin (Thomas), Medeea Marinescu  (Monika), Cornel Scripcaru (Gerhardt), Ana Ciontea (Ida), Claudiu Bleonţ (Josef), Irina Antonie (Mira), Conrad Mericoffer (Rainer), Diana Dumbravă (Ira), Aris Bănuţoiu (Copilul), mişcaţi în scenografia Andreea Săndulescu şi coregrafia Andrea Gavriliu.

Dimensiunea mitică a vieţii personajelor aduce în atenţie figura lupului sub semnul căruia acestea se află. Prin semnificaţia simbolului, lupul adună sfârşitul cu începutul şi ucide omul ce, apoi, reînvie iniţiat. Din spectacolul lui Radu Afrim străbate ne­voia de alternativ, adică de o altă naştere a omului.

Hoţi, de la „Naţionalul“ bucureştean poate fi comentat în registre diferite fără ca spectacolul să piardă ceva din imagine şi înţelesuri, deoarece Radu Afrim oferă un „surplus de realitate“ pe care, din unghi, o accepţi sau nu o accepţi în libertatea de a privi.

Nicolae HAVRILIU

(foto: Augustin Bucur)

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.