Nicolae Baldovin: eşti cea mai vie amintire a mea

Share Button

eşti cea mai vie amintire a mea

Suntem ca doi pugiliști. Fiecare-n colțul lui de pat, ca doi păianjeni ce se privesc ca și cum nicio muscă nu s-ar auzi în cameră. Avem mâinile goale. Cică așa-i mai fair-play. În palme, totuși, mângâierile de ieri vin mănușă. Ne lovim nemilos fără să ne atingem și mai ales fără să ne privim. Cu finalul aproape, ne clătinăm în pașii cu care cândva dansam pe la cine știe ce chef ieftin. Nu aruncă nimeni prosopul. E pătat cu miile de picături dulci-amoroase strânse-n timp. Sunt ani-iubire de când am pășit întâia oară în cantonamentul acesta. De atunci parcă ne-am pregătit pentru azi-ul ăsta neprogramat. Fiecare în colțul lui. Știu c-o să ne facem cu mâna. La revedere-ul nu ratează niciodată. E cea mai curată lovitură. Ne ștergem obrajii și ochii umflați care trădează rana. Îți spun sincer că ești cea mai vie amintire a mea. Mai ales că, încă resimt upercut-ul dragostei noastre.

pudoar

Ți se așează chilotul între buci ca o bancnotă veche într-o carte. Mă trezesc cu ochii-n numismatica între-bucilor tale. Diminețile-mi colecționează fantezii cu chiloței dantelați și pantalonași scurți. Tu ești în spatele cămășii mele, prea mare pentru tine, ca un spectacol în spatele cortinei. Uiți intenţionat unu-doi nasturi deschiși. Un sân se strecoară afară ca să simtă mai bine atmosfera. E rece în dimineața asta. Sânilor li se citește emoția pe fața cămășii. Ești tare emotivă azi. Între picioare parcă-ai purta două buze de copil ce salivează la o prăjitură super glazurată dintr-o vitrină a unei cofetării cu preparate scumpe. Te strecori prin cameră ca lumina printre jaluzele trase. Pășești pe covor ca un fachir în plin exercițiu, doar ca să nu mă trezești. Dar eu mă fac că dorm și te privesc printre degete (ca atunci când eram mic și-n filme apăreau secvențe deocheate) ca prin gaura cheii a imaginației mele.

jertFă!

Femeile nu poartă poșete. Le duc pe umeri. Le cară cu cârca. Asta e crucea lor. Sunt responsabile de păcatele noastre. E un fel de jertFă. Își etalează credința în vitrinele curate, nepătate ale magazinelor din centrul orașului. Dichiseala e litera mare de la începutul Cuvântului. Dau paginile vitrinelor, pun povești în ele, până când muritorilor de rând le rămâne ceva în cap. Semnele de punctuație le punem noi. Plimbările lor sunt un nesfârșit drum spre Golgota. Ajunse acolo au tot dreptul să-și desfacă părul din agrafe ca să-l adie vântul. Natura se revoltă. Ele parcă iau și-și bagă tot vântul în sub-fustele lor și potolesc toată natura. În cele din urmă își înalță privirea peste năsucurile lor ca niște bețe cu care dirijează mersul împleticit al lumii. Ies din peisaj pe tocuri fiindcă știu că asta face fundul ferm. Tu te-ncrezi în toate astea, le-ai mai auzit la alții. Asiști la un sacrificiu în fața căruia nu poți să nu-ți faci cruce. Minunat mergi acasă și cu pacea-n suflet îți zici rugăciunea si-ncepi să-nroșești ouăle.

rău de muscă

De ce beau muștele alcool? Să-și uite jumătățile. Poate. Să uite de copiii de muscă lăsați acasă. Posibil și asta. Să lase în urmă bătaia pe același rahat. Alt rahat în fiecare zi, aceeași poveste. Niciodată destul. Mai găsesc uneori câte una, chiaună, lipită de fundul paharului. Sunt de înțeles. Acolo se împrietenește rapid cu privirea mea. Dezamăgire în ambele tabere. Dau una peste alta chiar și-a doua zi. Mahmure, se chinuie să se desprindă din perdea și să ajungă afară sau măcar la geam. Musca și privirea mea. Tovarășe de fundul sticlei. Îmi scot pân’ la urmă privirea la plimbare pe geam. Atât îmi permit uneori. Nu costă nimic. E și inutil dacă stau și mă gândesc. După mine nu m-aș ridica niciodată din pat. Pe geam, pe alei, pe bulevarde, pe oriunde, același rahat. Inutil. Dimineața doar frecatul la ochi mă trezește de-a binelea. În fiecare dimineață mă frec la ochi. Azi am observat că musca nu mai era în perdeaua îmbâcsită de fumul de țigară. Cred că și știu unde e. Musca locuiește acum în privirea mea. Exact în spatele pleoapelor. O simt în fiecare zi cum se foiește prin cotloanele ochilor mei atunci când paharul ajunge la fund.

soneria de la ușa cortului

Îmi aprind o țigară invers. Adică de la filtru. Toți din jur se pun pe râs. Lucrurile nu stau exact așa cum par sau impar. Într-un alt univers, îmi spune cuantica, aprind țigara de unde trebuie. Aici mi-am luat libertatea s-o fac cum vreau. Într-un alt univers femeia trimite bărbatul la cratiță. Acolo se știe că cei mai buni bucătari sunt bărbații. Aici pisicile mă aleargă pe străzi noaptea când vin de la muncă. În acel univers Alt, chiar eu mă plantez mieunător direct în brazda din sânii femeilor. Aici observ în fiecare toamnă cum fruzele cad de pe pământ în copaci. Acolo, în lumea Alta, scriitorii scriu despre cum ar trebui să scrie cel ce stă sub copacul care își adună frunzele de pe jos. Ăsta e pentru mulți copacul interzis. A fost și în Eden. Doar că acolo și-a pus țărână în cap. În Eden frunzele erau doar pentru oameni. În lumea asta oamenii nu-și mai acoperă părțile intime. Umblă cu ele pe stradă fâlfâindu-și părerile. Aici existența se dă pe de-a moaca, care cum apucă, nu te-ntreabă nimeni. În Alt univers se câștigă. Așa e cel mai bine, zic eu. Îmi sting, deci, țigara de la filtru și mă urc în ultimul dintre primele tramvaie. Sunt foarte atent la trepte. Sunt numai ochi și urechi. Mă duc să-mi întâlnesc jumătatea sau cât o mai însemna din mine. Eu sunt amorezul acela care se așteaptă cu flori la ușa cortului.

șoaptele gurii de sifon

fâs-fâs, spuse. nu dau atenție. mă aplec, iau o bluză murdară și îmi suflu mucii. sorb dintr-o cafea rece aproape sfârșită. și ea, ca și mine. scutur pachetu’ rămas de aseară pe masă. ele două, noi doi. nu vreau să le împart. le fumez una după alta. eu și cu cafeaua ne terminăm unu pe altu. simt că-mi vine să vărs. sunt amețit. aud din nou, fâs-fâs. mă uit la tine. tu dormi bine-mersi, n-ai treabă. stai dezvelită cu sânii la vedere și-n chiloți. tu dormi bine-mersi, eu aș cam avea treabă cu tine. încă-mi plac bucile tale. dimineața de obicei sunt omul țâțelor. azi-ul ăsta e dus cu pluta în dimineața asta. o puță de țigară se uită la mine și scoate fum pe-o nară. ne luăm la ceartă. îmi zice s-o iau în gură. ce chestie! de nervi trag un fum. e ultimu’ fum. stau în fața ultimei guri de cafea ca-n fața plutonului de execuție. mă întreb oare ce-o fi după asta. fâs-fâs, cică. mă pun în pat. vreau să adorm. mă uit pe pereți și încerc să-mi dau seama ce vor să spună țânțarii ăia storșiți de tavan. toată vara am scris, fără milă. mă declar maestru al muștelor și mai ales a țânțarilor în folosul artei. am pierdut ceva nopți, dar mi-am desăvârșit opera. iarna citesc. primăvara dau alt strat de var și scriu din nou. și tot așa. tavanul e mașina mea de scris. bag trafaletul în găleată și-ncep de la cap. frazele mele sunt adevărate înșiruiri de țânțari rupți în cur. le scriu fără încetare. tresar noaptea din somn ca disperatu’ când îmi zbârnâie pe la ureche vreo idee. în fine. e treabă complicată. mă uit la ceas. nu spune mai nimic. tic-tac, tic-tac! se repetă aiurea. a trecut timpul și tot nu înteleg ce vrea să zică. am gura uscată. am o senzație în gură de parcă mi-am suflat mucii cu limba. îmi pute gura. fâs-fâs. fâs-fâs. zdruncin un sifon de-l ia mama dracu și-l arunc. fâs-fâs în gura mă-tii că eu mor de sete și tu ești plin de aere!

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.