Niciun castel de nisip pe drumul sihaștrilor

Share Button

Cu cele două cărți de poeme, publicate în anul 2013, „drumul sihaștrilor”, editura Inspirescu, și „castelul de nisip”, editura Măiastra,  Stejărel Ionescu își   rostuiește rolul de poet în citadela literaturii contemporane.

Un ,,singuratic,, în aparență,  Stejărel Ionescu oficiază în numele Poeziei cu sensibilitatea poetului clasic, dar dincolo de forma textului liric, citiorul este plăcut surprins să găsească teme de abordare moderne, sintagme curajoase și construcții sclipitoare de filosofie mai mult sau mai puțin personală.

Bun observator al spațiului emoțional care îl înconjoară, poetul disecă probleme de viață și moarte. Nu o dată ia în derâdere moartea, prostia și hoția. Ironic, cu limba ,,ascuțită,, și spiritul liber, poet cu har înnăscut, se joacă în cuvinte așa cum copiii deștepți se joacă cu bețele de chibrituri. Construiește ,,castele” verbale, alteori, și catedrale poematice, cărți ce vor rezista cu siguranță modei literare, capriciilor criticilor și cititorilor.

stejarel ionescuCalendarul, care stă, ca o sabie a lui Damocles, cu filele gata să se desprindă deasupra omului, anotimpurile adevărate și cele iluzorii, devin puncte de fugă pe o lucrare din care iese în evidență lupta Artistului cu nimicnicia: ,,am deschis crucea de piatră/ şi acolo era vântul”, din (timp în timp) este versul care, zic eu, îl caracterizează ca personalitate poetică pe Stejărel Ionescu.

Un sâmbure tare. Un om care se cunoaște pe sine și căruia poezia pe care o scrie îi dă dreptul să meargă la sigur pe propriul drum.

Și ,,drumul,, este un jalon alb în peisajul voit  gri al mulţimii subiectelor din texte. Este o margine de lume spre care poetul merge fără șovăire, construiește poezia cântând și este prins ca într-o chemare ancestrală. Curgerea asta verbală, care strică adesea la un poet ajuns la maturitate, la Stejărel Ionescu a devenit calitate. Poetul, omul și Poezia au devenit o Treime pe care cititorul este obligat să o respecte, să o recunoască.

Simplitatea, credința, cunoașterea sunt  motive de dezbatere filosofică în ambele volume semnate: Stejărel Ionescu. Cărțile mi se par a fi gemene, scrise în ,,oglindă,, și nu o dată, în timpul lecturii, am dat peste o întrebare pusă în „drumul sihaștrilor”,  al cărei răspuns l-am găsit în „castelul de nisip” , și invers. Este continuitatea ideilor care îl domină poematic și pe care le îmbracă în veșminte puțin diferite (tehnic vorbind) dar păstrează pentru ele acea personalitate puternică și inconfundabilă a demersului. Temele sunt universal valabile, sunt fără de sfârșit și fiecare poet le tratează după cum îi place, după cum reușește să-și ducă crucea pe Golgota creației până la sfârșit.

Stejărel Ionescu nu duce lipsă de inspirație. Nu rămâne în pană de subiecte pe care să le preia și să le prefacă în poezie.

Există aici și poezii care nu țin cont de ritm și rimă, sunt un fel de povești fabuloase și care te atrag hipnotic. Citești și totul prinde viață în imaginația ta, ești recunoscător, cititorule, că acest poet efervescent, tonic  chiar și când arborează  (morga  nefericirii) , poetul este cel care ți-a luat, pentru o clipă, vălul realității de pe ochii visării.

Moralizator, ca în „bârfele străzii” , alteori cu dor pentru femeia iubită, admirator de natură, dar mai ales rebel, Stejărel Ionescu își scrie poemele, mai întâi pentru sufletul său. Sunt mărturisiri și admirație, bocet și blestem, alunecare elegantă pe gheața din paharul cu vodcă, veghe lângă crucea de piatră, pe care o deschide și acolo, acolo… spune poetul ,,este vântul”.

Un vânt potrivit să umfle velele caravelei în care el, Stejărel Ionescu,  și-a adunat, ca într-o arcă a lui Noe, sentimentele .

Melania CUC

301

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.