Marginalizarea șaptezeciștilor

Share Button

Ni se subțiază rândurile, este un admirabil pretext pentru „noul val” al oportuniștilor. Acest al doilea atac are efecte similare cu cel dintâi, care a avut loc în anii „minirevoluției culturale”. Am fost doar o „promoție”? Accepțiunea acestui cuvânt a primit o nuanță pejorativă, odată cu promoțiile de supermarket. Să lăsăm, deci, din respect pentru vârsta și demersurile șaptezeciștilor cuvântul „generație” la locul lui.

Ioana Diaconescu: „Șaptezeciştii sunt recunoscuţi ca marcând literar un deceniu al deschiderilor ideologice. Alături de alte grupări literare din istoria culturii române, acţiunea lor s-a fondat pe idealuri estetice si morale.”

Petre Anghel: „Generaţia ’70, sau promoţie, cum o numeşte Laurenţiu Ulici, este cea mai „curată” din literatura română postbelică. Şi fiind cea mai curată ideologic se va dovedi şi cea mai importantă. Ea nu se poate compara prin importanţă decât cu generaţia ’30, aşadar nu are rival printre generaţiile de după ultimul război mondial… Iată câteva trăsături care o disting de alte generaţii: Scriitorii generaţiei ’70 s-au născut, în majoritate, spre sfârşitul războiului, ei sunt concepuţi de părinţi prin asumarea riscului, nu sunt copiii fricii, ci ai speranţei; „generaţia ’70 a avut şansa să-şi desăvârşească studiile în anii maximului liberalism (sau ceea ce am putea numi astfel, prin comparaţie şi contextual) din timpul dictaturii: anii 1963-1973; orice s-ar putea spune în defavoarea generaţiei ’70, un lucru rămâne sigur: ea nu a fost oportunistă, nu a vrut să parvină politic sau administrativ prin literatură… Generaţia ’70 a fost o generaţie fără complexe, căci nu făcuse compromisuri, ea nu trăia cu sabia lui Damocles a dosarului de cadre deasupra capului, scriitorii făcuseră studii în urma unor concursuri de admitere strict profesionale, şi nu pe baza dosarelor cu adeverinţe… Scriitorii generaţiei ’70 nu au gustul demolatului, nu se simt striviţi de înaintaşi. Nu poartă cu nimeni război. Miza generaţiei a fost strict literară… În sfârşit, specificul promoţiei 70 poate fi văzută şi prin teama pe care a sugerat-o celorlalte promoţii şi înainte de 1989 şi după. Cei din generaţia 60, complexaţi de… lipsa de complexe a generaţiei 70, de absenţa fricii în faţa organului puterii, dar, mai ales, bănuitori că ar putea fi detronaţi din manualele în care-şi puseseră fotografiile, au făcut şi continuă să facă punte peste generaţii, sărind la optzecişti, mai tineri, ascultători şi iubitori de băşcălie, numită cu aplomb destructivism.”

Doina Uricaru: „Am fost scriitorii cărora nu li s-a permis să călătorească în Occident, să meargă la burse şi doctorate în Occident. Nici dreptul de a ne susţine doctoratul în ţară nu l-am primit unii dintre noi, cum a fost şi cazul meu. În schimb, cultura occidentală pe care o avem este deopotrivă academică şi creatoare, speculativă şi erudită. Mulţi dintre noi vorbim, citim şi traducem din alte două limbi, ţinem cursuri, conferinţe şi suntem membri în jurii internaţionale şi avem cărţi traduse în multe limbi. Am avut sentimentul că s-a încercat marginalizarea şaptezeciştilor. E povestea expresiei: „Scoală-te ca să mă aşez!” Nu doar după 1990, ci şi în anii ’80 şi chiar în noul mileniu, ideea de clasament este să nu te păstrezi la cursele de pe hipodrom decât pe tine şi câţiva dintre ai tăi, ieşiţi de pe poarta maternităţii în acelaşi leat. Ce rost are atunci să mai merg la hipodrom sau la bibliotecă, în cazul de faţă? Pot să intru într-un bar cu jocuri mecanice. Sau să joc de una singură pe celular. Nu e cazul marilor scriitori şi scriitorilor importanţi, ale căror cărţi au început să vadă lumina tiparului în anii ’70. Pentru unii, suntem Craii de Curtea Veche. Pentru alţii, încrezători încăpăţânaţi în biruinţa frumosului pe pământ, precum Sfântul Francisc. Pentru alţii, mai mult erudiţi decât expansivi ori prea bătrâni ca să obţinem atenţia celorlalţi, asemeni copiilor plângând şi adolescenţilor, trăind crizele afirmării. Nu e puţin lucru să ai în spate aproape sau chiar jumătate de veac de creaţie în literatură. O literatură atât de puternică şi de valoroasă care a apărut în România, după căderea Cortinei de Fier şi continuă să existe şi să impună, după ce a căzut Zidul Berlinului.”

…Era prea banal să îl cheme o viață întreagă „Ștefan Popa”. Dar așa se cheamă jumătate din ardeleni. Dacă nu-i Popescu – e Popa. Dintr-un spirit de autoîncântare s-a gândit la un pseudonim. „Augustin” era ceva nobil pentru un „talent literar”, ca el. Iar „din fluier doinaș”, un adevărat răsfăț. Aș vrea să nu fiu interpretat greșit în privința lui Ștefan Augustin Doinaș, venit din satul Cherechiu. Un singur aspect doar… Pe lângă genialul „Mistrețul cu colți de argint” a existat și glontele de argint cu care parțial a și reușit să anihileze efectul modern-occidental al liricii generației șaptezeciste. De ce a tras cu acest „vidia”, cu un serial de cronichete despre „Poezia și moda poetică”, având mereu obsesia „beției de cuvinte” a tinerei generații de poeți, foiletoane strânse în 1972 în volum. A fost o comandă politică, făcută de autorități unui fost deținut politic? Marian Popa semnalează fenomenul în „Istoria literaturii române de azi pe mâine”: „Cei în vârstă permit criticile (criticarea? n.n.) noii poezii. Admonestează pe scolari (sic!), mai ales pentru probleme de detaliu, Ștefan Augustin Doinaș în serialul Moda poetică 1968.

Colecția „Luceafărul” a Editurii pentru literatură avea să desțelenească ultimele terenuri virane ale proletcultismului. Un mozaic de creatori, având în comun doar spiritul deschiderii spre lume, altminteri reprezentând, fiecare cu persoana lui, un curent literar, un stil avangardist. Această deschidere bruscă a ușii, gestionată mai ales de redactorul Elis Bușneag, dăduse drumul autorilor tineri, în cascadă. Zilnic librăriile din București se umpleau de cumpărători uluiți de noua întorsătură a lucrurilor, dar și de critici literari foiletoniști, care, pentru a nu cumpăra mari cantități de carte, doar pentru o cronichetă de ziar, stăteau în picioare, citeau, își luau notițe și puneau cărțile înapoi în raft. Probabil la fel o fi procedat Ștefan Popa, citind în cinci minute, în diagonală, câteva cărțulii pe zi. Doar în 1968 au apărut destui autori care au făcut autoritățile să intre la bănuială, să nu fie de acord cu volumele acestea ne-partinice.

Până și ceva mai vârstnicul Nichita Stănescu apăruse cu versuri ca „Și cărămida trupului mi-o pun/ La ridicarea lumii comuniste”. Dar mai tinerii „luceferiști” și-au scos partidul comunist din cap și din volume. Dacă mai trăgeau câte o poezie festivistă în primele pagini ale ziarelor, la comandă, în schimb în volume se considera deja ceva de prost gust să participi la partinitate și ideologizare, pur și simplu cititorii nu mai cumpărau așa ceva.

Îngrijorat, aparatul de partid și de stat, parcă în așteptarea tezelor din aprilie și a neo-maoismului ceaușist, trebuia să-și ia măsuri. Deocamdată nu se pusese marele stop, volumele curgeau pe bandă rulantă, dar unii critici și-au scos, la comandă, armele împotriva burghezismului occidentalizat al broșurelelor noastre. Cel mai eficient aruncător de grenade era Ștefan Augustin Doinaș. Cronichetele lui nu se refereau, de obicei, la un singur autor, ci puneau pe făraș mai mulți, la grămadă, bețivii de cuvinte, bolnavii de modă poetică 1968. Majoritatea acestor debutanți derutanți au devenit nume sonore mai târziu. Înclin să cred că după ce a făcut o selecție prin cronicile apărute timp de doi-trei ani, autorul le-a compactat în volumul de mai târziu. După care și-a mai temperat lupta, văzându-și de proiecte mai serioase și de propria sa lirică. Pe care nu o punem sub semnul întrebării, așa că ne vom referi doar la perioada apariției acestor negativiste mesaje care aveau, în final, să desființeze colecția „Luceafărul” și să-i facă pe redactorii editurii să nu ne mai primească manuscrisele următoare, trimițându-ne la alte edituri. În final, prin 1983 editoarea Elis Bușneag avea să-și părăsească locul de muncă.

Cine sunt autorii încriminați, mai mult sau mai puțin, de Doinaș? Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu, Romulus Guga, Ioan Alexandru, Constanța Buzea, Grișa Gherghei, Gheorghe Istrate, George Alboiu, Dumitru M. Ion, Crișu Dascălu, Lucian Bureriu, Gheorghe Anca, Miron Chiropol, Ion Cocora, Romulus Cojocaru, Adi Cuzin, Nora Iuga, Ana Blandiana etc.

Colecţia „Luceafărul”, în care a apărut şi prima mea carte, s-a ivit dintr-o adevărată sete de nou. Timpurile au operat apoi o selecţie, deosebit de dură, de altfel.

Cu timpul, comentariile critice la textele lui Doinaș au devenit de mătase. Justificative, explicative, creând o adevărată mitologie în jurul „conceptului” modei poetice. Ceea ce a servit ca armă, devine plug:

„Remarcabilă a fost seria de articole consacrate tendinţelor poeziei momentului, Despre moda poetică (1968-1971), trăsăturile definitorii relevate fiind: delirul verbal, beţia de imagini, dispreţul pentru formă, falsa profunzime, atitudinea de „copii teribili” a unor nume în plină vogă pe atunci. Definiţia sociologie-poetică a modei ar fi trebuit să acorde acestui studiu de caz importanţa pe care la timpul lor o avuseseră studiile lui Titu Maiorescu. Dar ecoul printre contemporani a fost foarte mic: „Moda poetică este un fenomen parazitar de mimetism artistic, cantonat în stricta actualitate şi, deci, trecător, care – refuzând modelele înaintaşilor şi vânând cu ostentaţie noul – propune mereu alte fetişuri, urmăreşte succesul în locul valorii, confundând originalitatea cu noutatea, cultivă maniera şi clişeul în dauna conţinutului de substanţă, constituind astfel o şcoală a facilităţii şi a imposturii”. (Consideră crispedia.ro)

Doar după ce eram deja angajat în presa literară, Editura pentru literatură mi-a scos prima carte, în 1968. În afara judecăților severe ale lui Ștefan Augustin Doinaș, am beneficiat de o primire bună din partea unor Mircea Zaciu, Alexandru Ruja, Aquilina Birăescu, Aurel Sasu, Marian Popa, Pavel Bellu, Dumitru Micu, Camil Baltazar, Marian Odangiu, Ion Arieşanu, Gh. Antohi, Constantin Dram și consider că pentru un început literar s-a scris destul.

Nu din întâmplare redactorul Elis Bușneag m-a anunțat atunci că a doua carte o pot publica doar la altă editură. Stăpânirea a sistat apariția colecției „Luceafărul”. Redactorul Mircea Ciobanu, de altfel un om onest, mi-a restituit și el un alt manuscris, spunându-mi că dacă îi aduc un manuscris de lirică „patriotică” mi-l publică. Am refuzat, desigur. La Albatros, însuși Mircea Sântimbreanu scrie în memoriile sale cum o anumită redactoare mi-a „pierdut” un alt manuscris. De atunci n-am mai pășit într-o editură bucureșteană, lăsându-mă cenzurat de Editura Facla din Timișoara.

Erwin Lucian BURERIU

 

83

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.




Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.