Magda Ursache: (Im)presarii literari

Share Button

„Cerul de cărţi deasupra, legea critică în mine” e o formulare splendidă a profesorului de cronică de întâmpinare Nicolae Manolescu. Dar cerul e cam înnorat, de vreme ce încăierarea „canoanelor” e maximă, iar conflictele şi tensiunile, marca lumii noastre literare dintotdeauna, s-au acutizat până la blocarea dialogului democratic, a argumentelor şi contraargumentelor, ca între 22-işti şi „caietişti”. Lângă suplimentarişti nu-i loc pentru convorbirişti ori dacişti, la noi, la Ieş. Cât despre humanitarişti şi poliromişti, ei bat război cu restul pieţei de carte.

Querella etnicişti – universalişti, autohtonişti – occidentalişti, sincronişti – conservatori s-a amplificat nepermis, dar s-a şi simplificat aberant, ca-n anii cincizeci, folosindu-se chiar termenii critici de atunci, de pildă „cârdăşie” ori „şovăielnic”. Lupii de stepă dau năvală peste mioritici, prospăturile peste tombatere şi aşa mai departe.

Se declară incompatibilităţi pe viaţa şi pe moartea celuilalt, parcă spre a proba că scriitorul român e altericid. Când N. Florescu a aflat în revista exilului „Luceafărul” textul lui Emil Cioran, semnat cu iniţialele Z. P. şi l-a publicat în „Jurnalul literar”, s-a trezit tras în justiţie, ca autor de piraterie literară, de Gabriel Liiceanu. Humanitas avea exclusivitate asupra a tot ce-a scris Cioran, chiar texte necunoscute, descoperite de cercetători dedicaţi muncii, cu ani de lucru în biblioteci.

Lovinescienii îi desfid pe călinescieni, zeletiniştii şi drăghiceştii îi desfid pe năişti. „Năist” a fost Eliade, „năist” a fost, deopotrivă, Sebastian, dar trimis la zid pentru asta e numai Eliade, care trebuie musai de-tabuizat; i se face alt „dosar de cadre” ca membru doctrinar al Gărzii de Fier şi antisemit. N-a fost nici una, nici alta.

Memorialistul Marino credea că din cauza istoricului religiilor ar fi intrat în vizorul Securităţii. Hermeneutica (din 1980), dar şi versiunea ei franceză sunt „cărţi care mi-au complicat enorm existenţa.” Ba chiar s-ar fi compromis scriindu-le: „ nu gândeam la fel” (v. pag. 24 din Viaţa unui om singur). Culmea e că Introducere în hermeneutica lui Eliade e cea mai bună carte a eruditului lexicograf de idei literare. Dar pentru cine n-a nutrit „dispreţuri” Marino? Cei mai „marinizaţi” au fost „tinicheaua” Călinescu şi „căpitanul filosofic” Noica.

Da, tribunalul civico-moral funcţionează, dar numai unii sunt vulnerabili şi vulneraţi: Bogza e absolvit de stalinism acut, ca şi Beniuc ori Nina Cassian. Nu şi dejismul lui Arghezi, fostul condamnat public de Sorin Toma, ca „poet al putrefacţiei” şi amuţit civic un deceniu. Nu şi cedarea „monstruosului” Călinescu. Numai că, atunci când ai fost şeful de cabinet CC / PCR al lui Popescu – Dumnezeu, ca Mircea Horia Simionescu, e mai bine să nu te revolţi pentru ce a mâncat Călinescu de la comunişti. Şi asta pe urmele Ilenei cea din Vrancea. Nu-l văd pe G. Călinescu aşa cum îl văd fosta combatantă de la „Lupta de clasă” şi Crohmălniceanu, ci aşa cum îl vede cercetătoarea Cornelia Ştefănescu, în G. Călinescu sau „seriozitatea glumei estetice”: un Socrate condamnat să bea cucută ideologică realist – socialistă. „Ceea ce mă sperie, nota pe blog Vasile Gogea, e «rezistenţa», «durata» amneziei de îndată ce se «instalează»”. Se cenzurează trecutul, adaug eu, iar anume pagini din el ne dezbină, ca şi cum n-am fi destul de dezbinaţi.

Fireasca şi aşteptata revizuire a valorilor, reexaminarea, regândirea lor în sensul bun, al reintegrării în circuit a scriitorilor nedreptăţiţi, s-a schimbat urât la faţă, într-un revizionism maniheic. „Sfădăliile” nu mai contenesc între iconoclaştii şi iconodulii Eminescului. Mulţi critici se află ori în flagrant delict de encomiu ori în flagrant delict de injurie. Arghezi e „mare prostituat”, dar cine a scris într-o „tabletă de cronică” despre Stalin: „un ţar proletar cu fruntea de două degete e dictatorul posomorât al noului imperiu”? Miron Radu Paraschivescu, un „cobai” nevinovat? Se vânează culpa morală a lui Cioculescu, atacat că i-ar fi plăcut „spiritul pandur” al lui Adrian Păunescu, nu şi culpele morale ale lui Sami Damian, Zigu Ornea, Paul Georgescu…

Nicoleta Sălcudeanu pune întrebarea corectă: „de ce revizuirea a alunecat în revizionism” (v. Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, Ed. Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013) şi află destule cauze. Să le vedem: în primul numar „22” n-a publicat Goma, ci Brucan. Ia să fi fost Paul Goma membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, nu Pavel Câmpeanu! Ia să fi fost Goma preşedinte USR, (măcar membru de onoare), nu Dinescu! Îmi aduc aminte titlul cu care a debutat prozatorul, într-un an de relativ dezgheţ, ’66: Când tace toba. Deşi titlul a fost dat de redacţie, Goma n-a tăcut, nici n-a fost toboşar al vremurilor noi şi a plătit refuzul căluşului şi zgărzii cenzurii cu închisoare (6 ani), cu eşec social, cu des-ţărare. Pomul social n-a dat roade pentru el nici în ne-socialism, când a fost re-marginalizat, re-exilat. Culoarea curcubeului a fost carte topită de Humanitas, cum că nu se vinde (mai exact, nu se cumpără, că de vândut Goma nu se vinde). N-a intrat pe scenă în lumina reflectoarelor. N-avem Kundera? Dar cehul a fost poet stalinist, cum n-a fost nicicând mereu nedreptăţitul Goma. De altfel, adevăraţii disidenţi s-au „bucurat” in corpore de un astfel de tratament. Şi Dumitru Ţepeneag, expulzat de Ceauşescu, prin Decretul din ’75 a fost re-marginalizat în România. Justiţiarul social Ţepeneag publicase în noiembrie ’71, în „The New York Times” articolul A gândi în România este o crimă. Pamfletul Ceauşescu I-ul, rege comunist, care i-a adus răzvrătitului Virgil Tănase ordin de suprimare, nu-i pomenit cât cel al lui Mircea Dinescu.

Aparatul de represiune nu glumea, jucai leapşa pe murite (titlul său, tipărit de Ed. Adevărul, Bucureşti, 2011), dacă te revoltai fără spate dinspre Moscova sau dinspre Vest. Virgil Tănase e mai tradus (scrie în franceză pentru Gallimard) în Japonia decât în România. Bani a avut ICR-ul pentru costisitoarele turnee ale Ninei Cassian.

Nici nemulţumiţii, îndărătnicii, nesupuşii, pe care a luptat atâta Goma să-i adune într-o mişcare de rezistenţă, n-au avut parte de recunoaşterea meritată. Nici Ileana Mălăncioiu, nici Cezar Ivănescu, nici Marius Robescu.

Gheorghe Grigurcu, temperament de revoltat împotriva directivelor, tiparelor, turcirii noastre balcanice, a rămas arbiter poesiae în Amarul Târg. Iar Luca Piţu, cum se ironizează singur, „postuniversitar, doctor indocent, văduv după Univer- secumetrialitatea Cuzana.” E mai talentat Patapievici decât Piţu? Nu. Dar e în vitrină prin marketare, are distribuitori de merite şi de premii, are agenţi literari buni, are editură forte. Una-i Humanitas, alta-i Opera Magna din Iaşi, a lui Vasilian Doboş. Patapievici „ne lasă, după Gabriel Liiceanu, senzaţia că a descins printre noi direct din paradisul culturii”; cultura a intrat în Patapievici „precum cămaşa aceea mitologică, cămaşa lui Nessus, în trup, care îţi arde trupul şi se absoarbe în el şi se face una cu el. El este, cultural vorbind, «în pielea goală», pielea lui e haina lui şi acesta este cultura.” N-aveţi sentimentul că vă aflaţi într-un loc liturgic?

Un manager mereu surprinzător e şi Dan C. Mihăilescu, văzând în „magnetizantul” Patapievici „speranţa noastră eseistică.” E onestă oare critica piaristică a lui D.C. Mihăilescu, luat de ispita encomiului când descoperă „bunul simţ înnăscut” al lui H.-R.P., „niciodată narcisiac”? Eu cred că sare căluţul (roz, cu zvastică pe crupă) când afirmă că trebuie alăturat lui Mircea Vulcănescu şi lui Mircea Eliade; ba îi şi întrece. Chiar faptul că schilodea berze cu acul îl arată pe H.-R.P. ca un „revoltat” de mic. Ceea ce l-o fi făcut să propună – eseistic- votul cenzitar!

Şi cum acest „Kirkegaard de Bucureşti” e şi propriul imagolog de succes, talentul lui Luca Piţu, eseistul mereu şocant referenţial, pierde competiţia, nu numai cu Patapievici, dar şi cu „marfa de lux pentru export”, Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie.

Respectăm adevărul că biografia scriitorului e opera lui? Din contra, accidentele de compromis sunt eliminate din CV-ul „alor noştri” ca o coajă de pe cartof. Grupul de prestigiu constituit postdecembrist ridică sau coboară cum doreşte. Aştepţi selecţia naturală lăsându-te în voia… „globalizării”, clachezi sigur.

Campaniile pentru compromiterea adevăraţilor disidenţi au fost făcute ca să intre alte capete prin gaura din tricolor, să urce alţii pe baricada civică. Nu Goma, ci Gabriel Liiceanu care, după Dan C. Mihăilescu, deţine rolul greu: să „re-virginizeze spiritual.” Şi V. Tismăneanu, „ingeniosul” (rău temperat, aş adăuga eu), trebuia să-şi facă loc pe scenă, ca procuror în procesul comunismului, bucurându-se de critica pasională, euforică, energizantă a lui D. C. M.

Ce să mai evaluăm riguros? E mai confortabil să recomandăm, să dăm referinţe ultrapozitive. Buna-credinţă în evaluare s-a demodat. Te conformezi protectorilor şi încremeneşti în admiraţie, ba mai dai şi interesul personal drept datorie civică, a fi manager fiind mult mai rentabil decât a fi critic.

Omul care aduce cartea la PROTV şi care îşi spune (şi este) „samsar de cărţi”, descoperă excepţionalisme peste excepţionalisme în tipăriturile a două-trei edituri. Cumpăraţi-l şi citiţi-l, aşadar, pe „iradiantul” Crohmălniceanu (cineva se întreba dacă scriitorii activişti mai au succesul de pe timpuri; Crohmălniceanu are, chiar postum,  Râpeanu şi Dodu Bălan n-au). Şi nu vă feriţi de interregio, pardon,  „expresul” Mungiu, sarista căreia Dan C.-ul e-n stare să-i laude şi „dicţia” şi viziunea atee, de sorginte utecistă. Mediocraţia dă tonul. Iosif Sava, cu vocea-i radiogenică, a consacrat-o „cea mai deşteaptă femeie din România.” Mi-a sunat destul de disonant, mărturisesc. De atunci Alina Mungiu-Pippidi ne ţine din şoc în şoc cu comentariile ei abrupte şi minimalizante. Răstignirea lui Iisus „e o mistificare şi conştientă încă”, spectatorii care n-au aplaudat piesa Evangheliştii fiind nişte „sălbatici”. Cât despre studenţii pe care i-a păstorit, o, ei „şi-au creat un univers cultural care nu are nimic românesc”, câtă vreme cultura română nici nu există.

Noica vorbea de şase maladii ale spiritului contemporan? Mă tem că spiritul critic nu suferă doar de şase boli. Inconsecvenţa şi mistificarea (numită şi critificţiune) sunt primele două. Voi reveni cu simptome şi cu diagnostice.

 

 

397

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.