Magda Ursache: “Biserica de acasă”

Share Button

Cartea părintelui profesor Ioan C. Teşu, Familia contemporană, între ideal şi criză (Doxologia, Iaşi, 2011), s-ar putea intitula Mic tratat despre iubire. Şi asta pentru că „iubirea împodobeşte totul”, cum scrie inspirat moralistul. Pledînd pentru iubire înaltă, pentru „legătura dragostei” în familie, îşi aşează scrierea (cum altfel?) sub semnul Epistolei Întîia către Corinteni a Apostolului Pavel: „Dragoste nu am, nimic nu sunt; dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte”. (I. Corinteni, 13,4-8, Imn al iubirii)

            În Kali-Yuga modernă, plină de rătăcitri şi de sminteli (UE a cerut Italiei eliminarea crucifixului din şcoli, tribunale, clădiri ale guvernului, ca să nu tulbure minoritatea necreştină ori pe vreun mal-croyant), cartea teologului I.C. Teşu e un reper. Expresso verbo, în lumea sărăcită de valori morale unde vieţuim, ne luminează (ca un sfeşnic) tainiţa familiei creştine, pentru a regăsi drumul spre ea, întru redeşteptarea rostului ei sacru. Familia trebuie să fie treaptă spre cer. Şi aici pot fi citate cuvintele magice: „pentru totdeauna, în veşnicie” (v., de acelaşi autor, Virtuţile creştine, cărări spre fericirea veşnică, Trinitas, 2001).

            Citiţi, rogu-vă, cartea preotului Teşu ca pe o provocare. Ca să ajungă la deşteptarea creştină, fiinţa trebuie să aleagă calea soteriei. Pare uşoară? Nu este. E îngustă, anevoioasă, aspră, abruptă. René Girard ne-a avertizat că diavolul e mai lesne de imitat decît Iisus; el chiar vrea să fie imitat, ştie să seducă. Înapoi, cere revigorant-inflamant părintele, spre „statornicie şi trăinicie, împlinire şi mîntuire”. Verbul a inflama – de la flamă – i se potiveşte, privind şi darul argumentării în forţă, şi capacitatea de expresie.

            Mesajul esenţial al celor aproape 400 de pagini este să nu ne lăsăm dezintegraţi de „realităţile tragice” pe care le trăim, suportul necesar fiind familia ca „oază de pace şi linişte”, ca „microeclesie”. Pusă la îndemîna tinerilor, în tiraj mare, cartea ar fi un luminaj pentru cei bombardaţi cu „noua dezordine amoroasă”, cu ideea căsătoriei „ca afacere” ori ca simulacru de Valentine’s day, cum cere ideologia hedonist-consumeristă. Pentru societatea noastră de un pragmatism exacerbat, Nordul e averea. O „ştiristă” era sigură că Cetatea Banilor, Craiova, nu e altceva decît cetatea celor cu bani ca instrument de shopping şi de loisir. Important e a fi nu a avea; a fi e precumpănitor, învaţă părintele Ioan, trimiţînd la Sfîntul Ioan Hrisostom: familia să nu fie un „comerţ al aurului”. Şi o repetă, să se audă, în stilul său incitant: „dumnezeul lor este banul, iar religia lor este plăcerea” (lucr. cit., p. 88). Or, unul dintre duşmanii deghizaţi ai familiei este dorinţa de acumulare, de supraconfort, de bunăstare excesivă, dar efemeră. Sociologii şi etnologii nu reacţionează (sau nu destul) la dispreţul generalizat faţă de cutumă. Salută „schimbarea”, în numele aşa-zisului drept „democratic” la dragoste, de frică să nu fie etichetaţi ca depăşiţi, limitaţi, anacronici. Ciudat lucru: comuniştii au negat sau au contestat temelia religioasă a culturii, însă valorile creştine sunt mai mult decît ameninţate în postsocialism. „Arta-i una, biserica-i alta”, decretează Turcescu, lider de opinie. Îi răspunde, de la Ieş, Alex Savitescu, universitarul: „Arta n-are nici o treabă cu religia”. Şi, în paranteză: „pare-mi-se că treaba asta a zis-o, pe undeva, Aristotel, cu mult timp în urmă…” (subl. mele, Magda U.).

            Lumea atee se arată mai dură decît în ceauşism. Intelectuali analfabeţi spiritual iau sacrul în derîdere. Ne aflăm în plin fenomen de de-sacralizare: scuipăm pe eroi şi morminte, pe drapel, pe datină, chit că suntem dependenţi de înaintaşi, vrem nu vrem; ne naştem nu aiurea, ci într-o religie anume. Cînd se coboară sicriul în mormînt, se aplaudă ca şi cum s-ar sfîrşi o piesă de teatru. Cît despre piesa de teatru Evangheliştii, de „emancipata academică” Alina Mungiu, mi-a amintit de blasfemierea Noului Testament, ca exerciţiu de „reeducare” în închisoarea Piteşti. Torţionarul Ţurcanu împărţea deţinuţilor rolurile (Iosif-Maria, Iisus-Maria Magdalena). Urma comanda: „Deci, fă, Marie, pune fundul la bătaie!”.

            Aplauzele erau obligatorii, sub ameninţarea răngilor, bîtelor, carcerei. Măcar la Piteşti s-a aplaudat, şi-i de înţeles, sub tortură; la Ateneul Tătăraşi s-a aplaudat sub Benoît Vitse, regizorul care a urcat pe cruce, în chip de Răstignit, o femeie cu şold senzual, goală-puşcă. O fi făcut-o la sugestia Alinei Mungiu, care opina că Iisus era „un amant cu totul incapabil”? În viziunea Evagelistei, Noul Testament n-a fost decît o farsă pusă la cale de Apostolul Pavel, un oligofren sîngeros. În aceeaşi mungică viziune, creştinismul e o cretinologie, Iisus, un mistificator, şi încă unul conştient, Fecioara – o tîrfă cu ciorapi negri, deşiraţi, Ioan – un gay depravat etc. etc. Nimic de zis: dramaturga l-a întrecut în terfelirea spiritualului pe torţionarul de la Piteşti. Lovitură psihică fără fir de talent dată credincioşilor? Ei, şi? „Nu-i obligat nimeni sî sî ducî la teatru”, s-a rostit mult aplaudata.

            Se spune că, atunci cînd se ridica Turnul Babel, nimeni nu dădea ajutor nimănui, fie el în pericol de moarte; dar ia să se fi spart o cărămidă: ce plînset, ce vaiet! Vă pare cunoscută situaţia? Seamănă cumva cu „era reziduală” pe care o traversăm, a cărei marcă este disoluţie versus coeziune, ură versus iubire, dezbinare versus unitate, fiinţă degradată versus fiinţă îmbunătăţită?

            E adevărat, oamenii normali într-o lume anormală sunt consideraţi dintr-o specie pe cale de dispariţie. Numai că, în întuneric, omul luminos străluceşte; în plin haos, normalul e mai vizibil. Iată de ce, cînd varii canale îndeamnă la erotizarea societăţii, la poligamie, susţin o gîndire viciată asupra căsătoriei, vocea unui creştin autentic, trăind creştineşte autentic, devine foarte sonoră. Cu înţelepciune, gînditorul religios creştin Ioan C. Teşu ne spune – şi-l auzim – că iubirea familială e „un sacrificiu şi o dăruire de sine”. Or, „dăruind vei dobîndi”, nu vei sărăci, cum ştim de la celălalt gînditor religios creştin, care şi-a spus cu modestie monahul Nicolae.

            Iubirea dă sens existenţei, iar familia e pentru teologul Teşu „biserica de acasă”. Acolo te refaci, scapi de tensiuni, laşi dezordinea de afară (atacuri şi ofense, umiliri, dispute neplăcute, injurii, scene degradante) şi intri în ordinea lăuntrică. Ieşi din timpul ordinar şi pătrunzi în casa-enclavă. Preotul ne asigură că haosul n-are putere asupra incintei noastre, cu icoanele aşezate în inima casei. Şi ne conduce spre izvoare vechi (Sf. Iaon Gură de Aur: „soţia-liman”). Căsătoria nu e piedică în calea succesului social, dimpotrivă, ascultînd de poruncile iubirii, cultivăm totodată starea de „trezvie” pentru a rezista la primejdia indiferentismului, a relativizării. Autorul pune accent pe complementaritate (a fost şi atu-ul căsniciei mele), pe dialog, pe alteritate. Iar izvorul este tot Hrisostomul. Încă din secolul al VI-lea, propovăduia egalitatea între soţi, căci,„iubirea face autoritatea blîndă şi ascultarea uşoară”.

            Părintele ne instruieşte, chibzuit, în doctrina iubirii familiale aşa cum a promis: „fără ipocrizie şi ton moralizator” (lucr. cit., p. 77). Ne spune cum se naşte iubirea, cum creşte, cum se păstrează, cum se respectă şi se onorează, ca să dăinuie o viaţă, dar şi cum se îmbolnăveşte şi piere. Dumnezeu, ne reaminteşte teologul, a creat femeia din coasta lui Adam, nu din cap, nu din talpă. A ales locul de lîngă inimă, de sub braţ, spre ocrotire, fapt greu de priceput pentru egofili. Celălalt, alterul, este, ca „bunăvoire” a Domnului, „un aproape, mai interior chiar decît îşi este el însuşi” (p. 21).

            Ca să-şi argumenteze demersul necesar pentru însănătoşirea comunităţii, pledoaria pentru „jertfelnică dragoste şi preţuire” (p. 225), autorul apelează la o bibliografie riguroasă: studii de sociologia şi psihologia familiei, de psihosexologie; culege „cuvinte de folos duhovnicesc” din Bogăţiile oratorice ale Sf. Ioan Gură de Aur, din Cuviosul Nicodim Aghioritul, Carte sfătuitoare pentru paza celor cinci simţuri, a nălucirii şi a inimii şi care sunt îndulcirile duhovniceşti şi chiar ale minţii, din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti VI. Viaţa de familie. Reţine, însă, şi din Saint- Ex(upery) că, în iubire, „esenţial nu este doar a privi numai în ochii celuilalt […] ci fundamental, într-o relaţie, este a privi amîndoi în aceeaşi direcţie” (p. 227); ne poartă de la Paul Evdokimov (Taina iubirii. Sfinţenia iubirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe), la D. Stăniloae (Ascetica şi mistica Bisericii Orodoxe) şi Arsenie Boca (Tinerii, familia şi copiii născuţi în lanţuri. Despre legile şi fărădelegile familiei creştine; de la Vasile Pavelcu (Din viaţa sentimentelor), la Petre Semen (Păcatul – boală a sufletului – coordonate biblice). Bibliografia este fericit completată cu Gary Chapman, Cele cinci limbaje ale iubirii, Claude-Marc Aubry, Ghidul îndrăgostitului, John Meyendorff, Perel şi Pestov, Laroche şi Larchet, Ziglar şi Zorin, dar şi cu românii Iolanda Mitrofan, Adrian Majuru, Adina Băran-Pescaru ori teologul Virgiliu Gheorghe.

            Sigur că există „pietre de poticnire” care alterează relaţia soţ-soţie, ajungîndu-se la „singurătatea în doi” (e titlul de debut al poetului Ioanid Romanescu). Pentru a obloji rănile familiei creştine, leacul e de căutat în cutumă. Stîlpii familiei, după I.C. Teşu: credinţa robustă, iubirea curată, jertfa de sine, ruga, înfrînarea, postul. Sunt, oare, concepte desuete armonia familială, stabilitatea, fidelitatea, abstinenţa, educarea copiilor prin practica empatiei? Nicidecum: „Dincolo de convulsiile, alterările, degradările, pervertirile” vieţii moderne, omul-om va păstra „icoana relaţiilor ideale dintre bărbat şi femeie, părinţi şi copii, apropiaţi şi semeni”, păcatul fiind „o tăgăduire de sine, o negare de sine” (p. 265). I.C. Teşu nu ascunde sub covorul omisiunilor relele moravuri, nu ezită să aducă în discuţie luxura, neînfrînarea simţurilor ca unul dintre cele 7 păcate, sau homosexualitatea: „ceea ce natura refuză, iubirea se ruşinează să îmbrăţişeze”, după Andreas Capellanus. Şi nu este deloc permisiv cu „noua formă de păgînism”, v. cap. Tragedia omului într-o lume postmodernă şi declarativ creştină, altfel spus, cu barbarul din noi. Aici, teologul se întîneşte cu etnologul (Petru Ursache, Etnosofia, Paideia, 2006) care spune în Cuvînt prevenitor: „Voi vorbi despre familie şi despre societate, despre bine şi rău, despre prietenie şi duşmănie, bucurie şi ură, viaţă şi moarte etc. Vreau să arăt ceea ce se ştie deja de la înaintaşi, însă experienţa noastră istorică negativă ne obligă adesea să repetăm că societatea tradiţională românească, din perspectiva satului «de tip clasic», era echilibrată, robustă, plină de vitalitate, nu anemică, înapoiată, conservatoare, năpădită de vicii, dominată de ură, cum susţin neoproletcultişii care deformează şi politizează cu vădită rea intenţie. Fără polemici sterile, se cuvine o replică fermă, pentru a ajuta cititorul de azi şi de mîine să păşească din nou pe terenul certitudinii şi al adevărului”. La fel răspunde teologul Teşu celor care beştelesc modelul existenţial românesc.

            Ce să facă românii decît să încerce să rămînă, ca-n folk-lore, „luminaţi şi curaţi, de Maica Domnului lăudaţi”? Sau, în formularea unui etnolog de elită, Silvia Chiţimia, dispărută de pe micul ecran odată cu TVR Cultural: „Căci e păcat să trăieşti ca un negustor într-o lume a Tainei”.

            Antidot la „împuţinarea sufletului” (Hrisostomul), la „reificarea” femeii, adică transformarea ei în res, lucru, cartea profesorului de credinţă Ioan C. Teşu intră pe poarta mare în bibliografia „culturii mariajului”. Părintele face parte din categoria celor care-ţi pot da speranţa că familia creştină (mai) există. Ştie să îmbărbăteze, cuvintele sale sunt ziditoare şi asta înseamnă mai mult decît a înălţa o biserică.

Precizare

Premiul Naţional „Petru Ursache” se va acorda anual, la 15 mai, începînd cu anul 2014, de către Biblioteca Judeţeană „G. T. Kirileanu” de la Piatra Neamţ (director Adrian Alui Gheorghe), unde se află „Fondul documentar şi de carte Petru Ursache”.
Premiul, stabilit de un juriu profesionist, va fi acordat unui scriitor român pentru promovarea valorilor tradiţi-onale, pentru susţinerea spiritului naţional în opera de ficţiune sau în cea umanist-ştiinţifică.
Orice alt premiu purtînd numele „Petru Ursache”, instituit la Paşcani sau aiurea, fără acceptul meu, e neavenit şi constituie un abuz. (Magda Ursache)

 

 

356

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.