Lăsaţi cărţile să vină la mine !

Share Button

Radu Ciobanu, Călăreţul de fum, Limes, Cluj, 2017  

Cunoscutul scriitor Radu Ciobanu – cunoscut mai ales ca autor de romane istorice, iar în ultimul timp bine afirmat şi în calitate de critic literar – editează la Cluj ediţia a treia a romanului răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan, din 1784. Cu un penel adecvat – şi pensule pe măsură – romancierul „zugrăveşte” (de fapt re-creează) o epocă istorică reprezentativă. Este perioada marii încercări de abolire a iobăgiei, după eşuarea conscripţiei împăratului Iosif al II-lea, care încearcă să-i ajute pe ţăranii din imperiu înscriindu-i la oaste şi redându-le drepturile cetăţeneşti uzurpate de nobilimea austro-ungară. Cei trei lideri sunt figuri legendare, iar mai cu seamă Horia din Albac, autorul realizând o frumoasă proiectare în mit a eroului devenit nu numai popular sau iubit, ci de-a dreptul venerat, ca urmare a celor patru călătorii iniţiatice pe care le face la Viena, călătorii care durează luni întregi. Timp la care se adaugă cel de aşteptare, „programarea” la audienţă. Tânărul împărat se arată sensibil la durerea poporului, după fiecare întâlnire cu demnul ţăran român trimite dispoziţii în teritoriu – care însă sunt  neglijate, amânate sine die de nobilimea dominantă. La începutul revoltei (făcute de Crişan), liderul mare nici nu se prea arată, apariţia sa fiind substituită de Călăreţul de fum… Cum îl arată şi numele, acest personaj este cvasiimaginar, o proiecţie simbolico-mitică a nevoii de dreptate a sufletului românesc, a înclinaţiei omului spre misterul mântuitor. (Din aceeaşi plăma-dă fac parte Fecioarele despletite ale faimoasei HPB, Însoţitorul lui C. Ţoiu sau chiar Păsările lui Ivasiuc; Gavriel al lui Elie Wiesel.) La închiderea ediţiei am primit şi Heralzii, ediţia a doua revăzută, scoasă la editura Institutului Cultural Român, cu o prefaţă de Mircea Anghelescu (şi cu o dedicaţie frumoasă a autorului…).

Constantin Preda, Biblie cu litere de zăpadă, Ed. Hoffman, Craiova 2017  

O carte mare (mare şi la propriu şi la figurat: peste 1400 de pagini: atât are şi Biblia Sfântului Sinod!) ne trimite de la Craiova poetul C. Preda. Cam o treime din conţinut reprezintă o antologie de autor, selecţie din volumele publicate pînă în 2014 – celelalte două treimi fiind inedite. Desigur că despre o asemenea carte – şi poet – nu se poate scrie o simplă cronică, recenzie – cu atât mai puţin un sărman semnal editorial – , ci o monografie (eventual!). De aceea, în economia acestei pagini ne vom rezuma să concentrăm trăsăturile esenţiale ale unui poet omagiat încă de la debut ca un copil teribil, considerat de Alex Ştefănescu un poet… „extraterestru”. Liric prin excelenţă, cântăreţ al vieţii şi morţii deopotrivă, C.P. este un vitalist, dar şi un thanatic, „îndrăgostit” de moarte, simţind intuitiv că marea poezie a lumii nu se poate limita la un vitalism profund sau de suprafaţă, ci trebuie să treacă dincolo – să transceadă aceste concepte. Este un poet al vetrei, ca toţi poeţii adevăraţi, pentru care satul, copilăria, părinţii – iubita – reprezintă acel multtrâmbiţat axis mundi. O mare parte din poezia sa este una identitară, incluzând crezul (-ri) poetic(e) – dar cea mai consistentă pare a fi poezia de dragoste. Câteva din motivele cele mai evidente ale acestei poezii sunt: toamna (Septembrie), zăpada, caii şi iezii, Zeul, vinul, Parângul… sitarii, lupul, cocorul. Toată poezia lui C.P. este înţesată de motive religioase: sfeşnice, liturghii şi altare, sacristie şi ctitorie – să nu mai vorbim de biserică şi înalta ei ierarhie! (Probabil în urma acestui fapt, alături de multe premii şi distincţii literare, poetul a fost decorat în 1998 cu Ordinul „Sfântul Nicodim”.) „Anahoret nebun”, poetul este îndrăgostitul de serviciu al poeziei române (nu singurul!), dar poezia sa erotică este un bun exemplu antisexist, putând servi de model poeziei pornografice actuale care, săracă în expresii şi conotaţii, încearcă să-şi drapeze golul lăuntric prin cuvinte licenţioase pe care le consideră neaoşe. Amestec inedit între Labiş şi Esenin (poate şi Maiakovski), poezia lui C.P. aminteşte şi de boema brigandului genial Francois Villon. În dorinţa sa de a înnobila Iubirea, a o face sublimă,  poetul – cum spun exegeţii – mimează şi sfinţenia şi păcatul. Despre Constantin Preda au scris – s-au exprimat – mai toţi marii scriitori ai acestei ţări: poeţi, prozatori, critici (cu câteva absenţe notabile, pe care le vom semnala cu alt prilej). Având în vedere vastitatea şi excelenţa „materialului”, despre această poetică fals ingenuă  care ţine de lirismul prin excelenţă vom încerca să scriem şi noi, mai pe larg, într-o zi.

Nicolae Sârbu, Muza nu urcă la etajul trei, Limes, 2017 

Un savuros „roman în versuri” (mono-grafie a Muzei) ne livrează – nouă, prietenilor-şi-cititorilor, reşiţeanul Nicolae Sârbu, aflat la vârsta maturităţii poetice. Mergând decis pe culoarul propriu (o poezie a realului cotidin transfigurat artistic), poetul dă semne vădite de adâncire în propria substanţă, de factură suprarealistă. Cuprinzând 240 de pagini, cartea în discuţie este împărţită în patru cicluri bine gândite, constituind un crescendo: Între muză şi minotaur, Intrus în poveste, Aşteptări radioactive, Norocosul adio. Un cititor superficial ar face din ele următorul joc de cuvinte, valabil şi el, la rigoare, dar prea schematic: Sfâşiat între Muză şi minotaur – rătăcit în Poveste: miracolul scriiturii, poetul – alături de cititor, desigur – are numitele aşteptări… Iar dacă are şi puţin noroc – dacă nu-l pierde pe drum… – îşi ia de la viaţă/cititor un răsunător adio (dar rămân cu tine…)! Noi însă recomandăm citirea integrală şi sistematică a volumului, spre a putea prinde sensul, dialectica gândirii poetice a autorului. Dar iată şi câteva versuri reprezentative care, fără a le desprinde neapărat de contextual lor, dau soco-teală de tematica aleasă: vânarea de către Poet a Muzei, în mijlocul tuturor încercărilor cotidiene şi existenţiale: „Ieşea pe uşa unui mit/ porumbelul cu un sicriu în cioc;/ în sicriu, măslinul înflorit/ iar în măslin Poetul Nenoroc” (Avanpremieră). Iată un catren care ar fi putut constitui chiar o avanpremieră la carte, dacă nu la toată opera poetică purtând marca Nicolae Sârbu. Prefaţa cărţii este semnată, cu toate competen-ţele necesare, de distinsul literat şi pro-fesor timişorean Adrian Dinu Rachieru. Text rezolut, în care ADR îl prinde pe autor în formula exactă, definitorie, plasându-l în contextul avangardei bă-năţene şi de aiurea.

Daniela Varvara, Lodebar (jurnal din casa uitării) – Junimea, 2017 

Prezentată în termeni elogioşi (şi în egală măsură precişi) pe coperta a patra de importantul poet care este Adrian Alui Gheorghe, Daniela Varvara începe şi ea să fie o poetă cunoscută şi apreciată în peisajul liric actual. După un debut de succes cu un titlu inspirat (Înaripata), după publicarea cu success a tezei de doctorat adaptată pentru tipar: Mituri şi simboluri biblice în poezia românească neomodernistă, dobrogeanca Daniela Varvara atinge nivelul de excelenţă cu acest nou titlu de inspiraţie biblică (oraşul în care a locuit personajul Mefiboşet, din familia regelui Saul, pe care David îl ia „sub aripa” sa). Cele trei cicluri: Prelocuirea, Locuirea, Dezlocuirea reprezintă un proces crescător, nişte „Amintiri din casa uitării” (titlul prefeţei lui Ioan Holban). Cum se poate deduce din texte – cum afirmă şi AAG -, poeta cultivă o poezia fals confesivă, pentru că aventurile lirice sunt zboruri pe un cer  interior: „noaptea/ se face lichidă/ şi îmi curge/ prin vene…” (reverse); “dimineaţa/ în care/ lumina desparte/ lăuntrul de lăuntru/ afară de afară/ cap sau pajură?// ochiul pajurei/ este locul în care/ lumina/ mă naşte mereu în mine/ lumina desparte” (ziua a şasea).

Emil Iulian Sude, Scărarul, Editura Zur-Ot, Ierusalim, 2017 

Cartea aceasta este o ediţie româno-ebraică, cu care noi ne descurcăm mai greu (deşi am citit despre istoricul reînvierii miraculoase a limbii ivrit, ebraica modernă. De aceea nu vă putem relata nici des-pre conţinutul prezentării de pe ul-tima copertă, fiindcă este doar în ivrit!). Traducerea este realizată de Menachem M. Falek – atât autorul, cât şi traducătorul, poet cunoscut el însuşi, au publicat în revista noastră, ca să vedeţi ce mică e lumea! În plus  M. Falek l-a inclus într-o antologie de poezie şi pe colegul nostru Nicolae Silade. Numerotată de la dreapta la stânga, cartea are 70 de pagini – pagini în care găsim, nu doar titluri, ci chiar lucruri interesante. (lucruri/ lucrări…): „Copilul avea ceva din insistenţa toamnei/ şi-n frunze nu-i era de-ajuns/ să-şi pună întrebări/ de primăvară…” (Biblioteca).  Am mai reţinut, dintre titlurile volumului: Blondele din care ne bem cafeaua, Mielul ştie: „mielul ştie doar/ că albul nescris al paginii/ pedeapsă mai mare de atât nu se poate”… Parafrazând un poem, zic şi eu cu EIS: nu cred în moartea lui Dumnezeu/ cum nu cred în moartea Peziei!  (Şi cum nu sunt de acord cu scrierea Numelui sacru cu litere mici.)

Ion Dumbravă, Când cel care scrie este cel despre care se scrie, Ed. Ardealul, 2017

…Iată un alt titlu interesant – care însă era la fel de valabil pe o carte de eseu critic sau literar. Avem un cuprins de 120 de pagini neîmpărţite în cicluri – şi cam tot atâtea poezii. Iar în loc de prezentare, pe coperta a patra, un poem reprezentativ: „Să aştepţi la un capăt de drum/ unde uitarea nu ajunge, de unde/ tăcerile sunt alungate… Să poţi… trăi/ ceea ce n-ai mai trăit…/ să ai în posesie partea/ de cer şi acel răspuns/ care pe toate celelalte să le încapă.” Poetul are obsesia (benefică a) trenurilor şi gărilor vieţii, care nu duc nicăieri: „Cum mai aleargă trenurile care/ nu duc nicăieri, ce stranii/ umbrele la ferestre.// Şi nicio gară/ înapoi şi-nainte,/ nici lună plină,/ nici soare fierbinte…” (Tren fără gări); „Să aştepţi la un capăt de drum/… precum depărtarea/ dintre două trenuri…” (Iată că am descoperit şi titlul citatului poem de pe coperta din spate, titlu pe care poetul acolo nu îl numeşte: se cheamă Un capăt de drum).

Laurian Lodoabă, Dagherotip, Waldpress, Timişoara, 2017 

Apărută în Colecţia POESIS în regie proprie (inclusiv concepţia grafică), car-tea de 90 de pagini a poetului lugojean este împărţită în trei cicluri, numerotate cu cifrere romane. Prezentată pe coperta a patra de Lucian Alexiu, Dagherotip aduce în atenţia cititorului de poezie un poet demult format, care are simţul cuvântului frumos, poetic exprimat, poeme de nota-ţie naturală şi existenţială care au un ritm al lor, atent îngrijit, curgător. O poezie care „redescoperă civilizaţii străvechi ori caută ineditul megaloposurilor contem-porane, stanţe pentru care imprevizibi-lul, pitorescul sunt ori pot deveni ar-gumente estetice.” (L.A.) Dar iată şi câ-teva argumente luate pe cont propriu: “înlănţuit/ într-un nesfârşit vârtej/ de umbre şi lumini” (Ţărm); „acolo nu sunt poteci/ nici urme de paşi// doar pă-sări de noapte/ şi ecoul unor chemări/ secerate de cenuşa lunii” (Fluviu). Ca teh-noredactare, în acest ultim volum, poetul manifestă predilecţie pentru poemul-clepsidră (pus în pagină cu Ctrl+C).

Remus GIORGIONI

555

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.