La cumpărături, de Anul Nou

Share Button

La cumpărături, de Anul Nou

Mâine e Anul Nou, apoi Sf. Vasile, sărbătoare mare, plină de lumină dumnezeiască, dătătoare de putere. Încerc să-i redescopăr strălucirea şi aroma venită din vremea copilăriei. Nu reuşesc! E prea departe! O las pe mai târziu, poate mi s-or mai limpezi minţile!

Alerg prin oraş pentru ultimele cumpărături. Mă amestec printre semenii mei, încercând să le înţeleg pornirile. Magazine aglomerate, oameni nervoşi, cărora le sare ţandăra din te miri ce, precupeţi puşi pe speculă, hoţi de buzunare cât cuprinde, copii care scâncesc de frig şi de drum lung.

Ajung în piaţă. Intru în sectorul lactate. Stau o clipă locului. Îmi place să-i privesc pe ţărani cum îşi ademenesc cumpărătorii cu produsele lor.  Îmi aduc aminte de mama. În fiecare an făcea plăcinte cu răvaşe de Sf. Vasile. Doamne, cât aşteptam momentul în care să-mi încerc norocul! E drept că nu prea ştiam eu ce înseamnă norocul, dar prinsesem  că trebuie să fie ceva de bine! Ce vremuri!

O caut cu privirea pe Lina, o ţărancă de-a mea, de la care cumpăr brânză şi smântână. Nu-i! Plec mai departe spre fructe. Mă uit la feţele comercianţilor. Nu-mi plac! Mă îndrept spre locul unde sunt adevăraţii producători.  Puţini, dar mai sunt! Samsarii i-au înăbuşit de tot! Mă opresc o clipă în loc, iau seama şi-i recunosc. După chipuri şi mâini. Chipuri brăzdate de vreme şi mâini muncite, pline de bătături. Vreau să cumpăr mere şi pere. Găsesc un negustor şugubăţ. Îmi place! Seamănă cu tata! Facem vorbele, mai glumim puţin şi iată sacoşa încărcată. Mă-ntorc s-o găsesc pe Lina. A venit! A-ntârziat că nu s-a-nţeles cu bărba-su de dimineaţă. „A băut, nebunu’! îmi spune ea. I-a rămas drojdia la cap!”  Zâmbesc! Lina era fată bună! De! Se mai încurcă omu’!

Ies la aer. Nu mai trebuie să cumpăr nimic! Greutate mare n-am, aşa că merg pe jos o bucată de drum. Aerul tare al iernii îmi face bine. Oi fi semănând cu mama! Ei îi plăcea să trebăluiască prin curte, făcându-şi loc printre nămeţii de zăpadă, căci era omăt destul în vremea copilăriei mele şi nimeni nu se speria de el. Lumea era bucuroasă, căci grâul Bărăganului nostru domnea sub plapuma moale şi binefăcătoare, iar noi, copiii, chiuiam din zori şi până seara, într-o veselie fără seamăn. Acum s-a dus. S-a dus şi omătul, s-a dus şi biata mamă! Şi parcă a luat cu ea tot frumosul de odinioară!

Nici colindătorii nu mai sunt cei de demult! Dar nu i-am uitat! Veneau cete, cete, cântau după putinţă şi voinţă şi ne plăcea. Mă-nghesuiam adesea spre uşă să dau eu darurile colindătorilor. Şi tare mai îmi plăcea când printre cei care colindau se afla şi câte un flăcău care-mi gâdila inima de drag! Mi se-mbujorau obrajii de plăcere, el îmi făcea ocheade, iar mama se făcea că nu observă. De, vremuri care au vremuit frumos, altfel nu m-ar fi scormonit acum, pe drumul tranziţiei!

Trece un tramvai, mai trece altul. Eee, şi multe alte maşini! Lasă-le să treacă! îmi zic. Mai merg şi eu pe jos împreună cu mine şi cu gândurile mele. De mult timp n-am mai fost împreună! Am mers cu alţii şi m-am risipit laolaltă cu ei. Nu s-a meritat întotdeauna, dar cale de ales n-am avut! Acum e altceva. Vorbesc cu mine, pe limba mea. Culmea, mă şi înţeleg! Nu-i rău!

Mâine e Anul Nou! Apoi „Sf. Vasile”, sfânt mare şi drept, zi de sărbătoare! Se-nnoieşte lumea, mă-nnoiesc şi eu! Vreau gânduri calde şi frumoase care să primenească plăcut sufletele semenilor mei, vreau sclipire în priviri care s-aducă zâmbete şi mai vreau sănătate şi iertare de păcate! De, om sunt şi eu!

La mulţi ani tuturor acelora care vă aplecaţi zi de zi asupra cuvintelor, rostuindu-le frumos, întru bucuria cititorilor!

De ieri și de azi

Printre copacii poleiți cu soare, printre sclipirile de-argint, îmi fac drumeag spre desfătare, spre lumi cu brațele spre *nalt.

Nu mă înclin în fața vremii și nici raport nu am să dau, dar am să-i cer, așa în taină, de ce mă ține-n cui și-n vânt? De ce-mi arată fața lumii cea-ntunecată de păcat, cu viermi ce colcăiesc prin cărnuri și burți lăsate la mezat?  De ce mă duce-n ziua mare spre bețivani și depravați, spre curve ieftine și proaste, spre popi năuci și desfrânați? De ce permite și așteaptă, la fiecare colț de drum, pe profitorii, șarlatanii, pe huligani și parveniți? De ce întinde mâna ciungă spre alte multe decăderi, de ce își lasă rană veche nevindecată de greșeli, de patimi și de răfuieli?

Întreb, și-ntreb și iar greșesc! Lumea prezentă e rodul nostru, al celor care au urmat după plecarea truditorilor: părinții, bunicii și străbunicii noștri? Întreb! Au lăsat ei un popor așezat, cuminte, educat și mărinimos?

Așa am crezut, deoarece, pentru un timp, modelul s-a impus și a rezistat. Târziu, poate prea târziu, am înțeles. Modelul vechi era doar un model, un model care știa de frică. Frica îl ținuse pe loc și tot ea îi oferise un oarecare confort. Și toate până-ntr-o zi, când poporul s-a scuturat, a rupt chingile și-n zăngănitul asurzitor și-a lepădat temerile. Devenise liber! Câtă bucurie!

Timid la început, și-a început lucrarea. Acum avea libertatea cuvântului și-a mișcării. Nicio stavilă nu mai apărea la orizont! Marea defulare a luat amploare cât ai bate din palme. Se elibera de toate încrâncenările și-n haosul produs intenționat nu mai diferenția binele de rău.

Le lua la pachet și dădea frâu liber instinctelor, ținute până atunci în adâncuri. Le scotea foaie cu foaie, cu avânt și curaj de proporții. Le vântura din zori și până-n noapte și, mai ales, la ceas de seară. Acolo se plămădeau, de-acolo se-mprăștiau. Naivii și dornicii de senzație reacționau la primul strigăt, iar modelul se propaga. Omul era liber! Putea face tot ceea ce nu-și îngăduise până atunci. Era democrație! Înțeleasă prost, democrația s-a transformat în haos.

Cum teama dispăruse, la orizont se vedea o altă față. Același popor, alte drumuri, altă perspectivă. Modelul de azi este chiar cel de ieri, dar fără lanțuri, fără frici, fără constrângeri. În libertatea sa, adaptarea s-a făcut din mers.  Cei mai mulți au scăpat rapid din urgia tăcerii și-a supunerii și au triumfat peste neputincioși.

S-a dorit ca modelul vechi să fie anihilat, ucis cu bestialitate. Doar temerile au dispărut, baza a rămas.

Sub masca perfectă a generozității și-a ordinii interioare, s-a lucrat în voie. Românul și-a îndepărtat încet-încet povăiala de pe ochi, structurându-și creierul după alte tipare. S-a cutremurat din răsputeri, eliberându-se din încarcerarea minții și-a comportamentului silit. Partea emoțională a dispărut. Aceasta a fost înlăturată, creând locuri mari și impunătoare comercialului și hoției de tot felul. Și-a prins de minune!

Scăpat de sub tutelă, românul a-nceput să urle. Voia să se audă! De la etajele superioare și până la subsol răsunau voci asurzitoare și provocatoare. Cuvintele au devenit vorbe, iar faptele încercări eșuate. Apoi, a-nceput a lovi. Cu strășnicie a lovit! Voia să-și dovedească sieși cât de puternic este. Masa musculară a glăsuit în multe chipuri. Și-a reușit, fiindcă i s-a permis și a fost încurajat, susținut. Violența a fost ridicată în vârf de lance, iar faptele greilor s-au transformat în știri de top. Așa am înțeles mai bine cum o mână o spală pe cealaltă, iar ceea ce știe dreapta nu trebuie să știe stânga. Și-a mers din plin, ușor, fără tăgadă, iar isteria a cuprins întreaga întindere românească.

Și-am privit indignată cum oamenii au început a iubi tot mai mult minciuna. Dintr-o explicabilă perversitate voiau să fie mințiți tot mai mult și mințeau în aceeași măsură. Până și viața devenise o minciună, iar cei mai mulți și-o doreau insistent în haina pestriță a neadevărului, a falsității. Pe vreme rea ținea de cald, pe caniculă se evapora cât ai clipi din ochi, iar păgubitul ridica neputincios din umeri, sperând ca buna rânduială să restabilească moralitatea. Desuetă noțiune! Oare se va mai revigora binele vreodată? Întreb doar, deși eu am răspunsul meu!

Trăind laolaltă cu ei, am început să mă îndoiesc tot mai mult de calitatea umană, să nu mai cred în nimic, deși am oferit credibilitate multora, timp îndelungat. Și m-am trezit șovăind în fața fiecărei imagini, având rezerve în fața fiecărei priviri, cumpănind prea mult la auzul fiecărui cuvânt rostit. Am avut așteptări de la oameni, în special de la cei apropiați. Cea mai mare greșeală posibilă! Și mi-am învățat lecția. Acum ofer atât cât îmi permit, fără să mai aștept ceva: un zâmbet, un cuvânt frumos, un gest minor.

Frumosul a devenit incertitudine, urâtul – prezent acceptat, adevărul – râsul curcilor, gălăgia – ceață lăptoasă bună pe timp de furat, hoția – casă de marcat, golănia – carte de vizită, fițele – regina prostiei, respectul – timp pierdut, infatuarea – closet cu arome exotice, prietenul – măr cu două fețe, dușmanul – trambulină spre nicăieri, vecinul – vizor pe termen  nelimitat, sărutul – pecete expirată, căsătoria – drum sigur spre iad, prietenia – roua dimineții în împrejurări nefavorabile, iubirea – căderea în gol. Și câte n-ar mai fi!

Concluzia? Nimic nu e nou, totul este vechi și contrafăcut, iar modelul de azi e modelul de ieri curățat de frici! Nu textura îi oferise măsura, ci teama, iar când teama a dispărut omul a reacționat după chipul său: urât, perfid și profitor.

Și pentru a nu mă atinge mutilarea sufletească, lupt din răsputeri să accept datul pe care-l trăim, așezându-mi ideile și gândurile în rândul acelora care mai știu încă să trăiască după norme străbune, care au învățat cât n-a fost prea târziu că viața este asemenea unei plante care crește și rodește frumos, dacă o îngrijești, iubindu-te și iubind.

Printre copacii poleiți cu soare, printre sclipirile de-argint, îmi fac drumeag spre desfătare, spre lumi cu brațe spre înalt. Dacă voi prinde vreun loc, e lucrare de sus! Pe Pământ nimic nu mai e sigur!

Mircea…

Un mănunchi de vise brumate cu sclipiri de toamnă mi-apare în calea bătătorită de alte toamne. Le răsfir… şi-ncep a le sorta. Le aşez pe compartimente şi le etichetez. Pe unele dintre ele le strâng la piept, le mângâi şi le sărut, după care  le-arunc cu ambele mâini deasupra capului şi le las să plutească prin aer asemenea frunzelor ruginii; pe altele le privesc cu neîncredere şi le-ncui într-un colţ al inimii, iar când timpul îmi va spune că a spulberat orice şovăială, atunci vor fi scoase la lumină.

Se-nserase deja când am ajuns la destinaţie. Călătorisem câteva ore, iar atmosfera din compartiment fusese tare plăcută. Persoane de diferite vârste, femei şi bărbaţi, sporovăiseră fără a se jelui, glumiseră şi-şi făcuseră curaj unii altora cum să treacă mai uşor peste hopurile vieţii.

Am coborât şi eu din tren râzând cu gura până la urechi, iar la primul pas făcut pe peronul gării, râsul mi-a îngheţat pe buze, iar mersul mi s-a îngreunat. În faţa mea, îmbrăcat într-o ţinută elegantă, un bărbat privea iscoditor peste capetele pasagerilor, încercând să cuprindă cu privirea întreaga suflare.

Îl ştiam. Era Mircea, cel care cu mulţi ani în urmă îmi dăduse de furcă. Aceiaşi ochi verzi care străpungeau până departe, aceeaşi ţinută militărească ce te făcea să-ţi controlezi continuu mişcările, acelaşi zâmbet plin de mister. Doar părul era cărunt.  Nu ne văzusem de peste 20 de ani.

Nici n-am apucat să ne salutăm c-am şi auzit:

  • Ilinca ! Draga de tine! Ghici ce am în buzunarul de la piept?

  • O floare! am răspuns cu iuţeala de altădată.

  • Nu!…Nu e pentru tine! a răspuns Mircea.

  • Lac pentru unghii! am repetat eu.

  • Nu se poate,  eşti şcolăriţă!

  • Parfum! am continuat.

  • Nu, nici pe departe, doar domnişoarele se parfumează!

  • Un inel! Hai, dă-mi-l mie pe acesta! Marinei i-ai mai dat unul! am început a mă smiorcăi, aşa cum făceam odinioară.

  • Eşti mică, Ilinca! Ţie o să-ţi dăruiască, la timpul potrivit, logodnicul tău, aşa cum i-am dăruit eu Marinei. Uite, ţie ţi-am adus ciocolată!

  • Nu, să n-aud de ciocolată! am strigat ca arsă. De zece ani fac crize de fiere de la ciocolata cu care m-ai îndopat în copilărie, numai s-o fac pe curierul.

Am râs cu poftă, apoi, ne-am dat bineţe, îmbrăţişându-ne de bucuria revederii. În îmbrăţişa-rea aceea miraculoasă mi-am lipit obrazul de faţa lui proaspăt bărbierită, stăruind ademenitor, apoi am simţit căldura buzelor lui, sărutându-mi prelung mâinile.

  • Doamne, ce frumoasă te-ai făcut! a exclamat el, ţinându-mă strâns la braţul său.

  • Şi-acum 20 de ani eram la fel de frumoasă, dar te-ai temut de tinereţea mea, am şoptind zâmbind complicitar…

Mircea o curtase mulţi ani pe una dintre vecinele mele, iar eu, copil fiind, îi ajutam să se întâlnească cât mai des. Mă recompensa de fiecare dată cu dulciuri, iar eu eram cel mai fericit copil având toate buzunarele pline cu bunătăţi. Toţi trei aveam de câştigat câte ceva, numai că mie îmi cam plăcea Mircea ăsta şi-l rugam adesea să se însoare cu mine. Se distra de fiecare dată, mă mângâia pe creştetul capului, mă săruta pe frunte şi-mi spunea: Eşti mică, prea mică, iar eu o iubesc pe Marina!

Dar Marina  n-a fost să fie nici a lui, nici a altuia: a ales să-l slujească pe Dumnezeu, luând drumul unei mănăstiri, iar Mircea s-a tot dus, de   n-a mai ştiut nimeni multă vreme de el.

De atunci, l-am reîntâlnit întâmplător după ce-mi susţinusem examenul de bacalaureat. Mă privea cu drag şi-n amintirile lui lăsa să se înţeleagă că nu-şi uitase vechea iubire. Zâmbind, mi-a zis: Te-ai făcut frumoasă, Ilincă! Mai că te-aş cere de nevastă, dar văd că pe degetul tău străluceşte un inel! Ai un logodnic?

De data aceasta, peste alţi mulţi ani, când viaţa mea începea să intre pe făgaşul cel bun, îl regăseam pe Mircea la fel de atrăgător ca-n vremea copilăriei mele, dar mult mai cumpătat şi parcă… tot mai visător. Am stat mult de vorbă. Târziu, în noapte, l-am rugat să-mi spună trei dorinţe iar eu, peştişorul de aur, încercam să le îndeplinesc.

  • Să fiu sănătos şi să pot munci! a răspuns el. Să-i pot ajuta pe cei care au nevoie de ajutorul meu, iar eu să fiu demn de respectul lor şi a treia, să-mi pot construi amintiri de care să mă pot bucura mai târziu! a încheiat el.

  • Întâlnirea din seara asta poate fi o amintire pentru mai târziu? am întrebat, scormonindu-i în inimă tentaţii ascunse.

  • Deja începi să mă chinuieşti, Ilincă! Ştii doar că te iubesc şi că ţi-am dus dorul!

Îl urmăream pe Mircea cum nu mai urmărisem pe nimeni în ultima vreme! Mă captase deja şi mă atrăgea cu o forţă uimitoare. Îl simţeam stăpân pe tot ceea ce spune, iar privirea lui seducătoare mă făcea să-mi stăpânesc cu greu emoţii şi impulsuri pe care le crezusem dispărute. Mircea rămânea un om deosebit şi un bărbat care încă avea puterea de a alege şi nu de a fi ales…

Angela BURTEA

Be the first to comment

Lasă un răspuns