Ionuţ Caragea: „Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele”

Share Button

Capitolul VI – Cineva care seamănă cu mine

Vine o vreme în viaţa asta scurtă şi complicată când trebuie să tragem o linie şi să decidem ce trebuie făcut mai departe. O alegere necesară pentru a evita monotonia cu care se scurg clipele, zilele, anii. Dar cât de greu este să alegem atunci când inima şi mintea o apucă pe drumuri diferite!

Şi dacă mai ai şi „norocul” emigratului, să te împarţi mereu între două patrii şi două civilizaţii, ce chin!

trăiesc durerea unei patrii

ca într-un sacru legământ;

printre ventricule şi atrii

îmi curge-acelaşi sânge sfânt.

trăiesc, privirea mi-e departe,

spre marea mea, spre răsărit;

trăiesc şi în această carte,

de-atâtea versuri răstignit.

trăiesc aceeaşi melodramă

prin vise şi prin alte vieţi,

ca plânsul dorului de mamă,

ca roua unei dimineţi.

trăiesc cu ochii şi cu gândul

la ce a fost şi ce va fi;        

trăiesc, când se termină rândul,

pe firul unei agonii.

trăiesc blestemu-nstrăinării

urmat de-acelaşi aprig dor;

necunoscut sau dat uitării,

pe care limbă vreţi să mor?

Ionut Caragea la 40 de ani 1cCât ai fost sub „zodia poetului”, din 2006 până în 2011, nu aveai alte ocupaţii mai importante ca scrisul.

Mesajul pe care îl aveam de transmis era tot ce conta. Traiul în Canada şi munca pe care o desfăşuram îmi ofereau condiţiile ideale pentru practicarea unei activităţi artistice. O activitate care a fost impulsionată de episoade dureroase, aproape sinucigaşe, de iubire neîmplinită. Eram în locul potrivit, la timpul potrivit şi treceam prin stările sufleteşti „potrivite” pentru a crea.

Chiar şi iernile crunte, cu ger de până la minus 30 de grade Celsius şi troiene ce îngropau maşinile de pe trotuare, te determinau să scrii. Ierni care începeau la începutul lui noiembrie, după cântecul de lebădă al verii indiene, şi se prelungeau până la ziua primăvăratecă a naşterii tale, pe care ţi-o petreceai întotdeauna de unul singur…

aici fiecare poet îşi are propria identitate

cu palmele ca nişte frunze de arţar

în culorile verii indiene

cu metastaza zăpezii în suflet

cu Dumnezeu aflat prea departe

în timp ce frigul arctic

îşi agaţă sutana la uşi

orbesc de atâta zăpadă, orbesc

şi tot ce-mi rămâne este marea mea cea neagră

ca un corb cu gingii însângerate

ca un corb cu lacrimi în ochi

zburând în fiecare seară la marginea viselor mele

redându-mi vederea de-altădată

aici fiecare poet îşi are propria identitate

nici măcar vinul nu mă mai lasă

să mă pierd în apoteoza delirului

nici măcar fumul cu miros de cireşe sau piersici

nici măcar pozele cu iubirile

pe care le-am zidit în poeme matusalemice

nimic, nimic, nimic

încet, încet, metastaza zăpezii

mă transformă într-un om trist de zăpadă

căruia nicio primăvară

şi nicio zi de doisprezece aprilie

nu-i va topi zâmbetul lipsă

În 2011, odată cu volumul de poezii „Suflet zilier”, se închidea un ciclu al transformărilor tale. George Filip şi ceilalţi prieteni îţi reaprinseseră dorinţa de a scrie, dar te simţeai stors până la ultima picătură de inspiraţie. Trebuia neapărat să te reinventezi, problema fiind de ordin sentimental…

Dragostea rămăsese întinsă ca un cadavru pe marginea drumului. Mă îndepărtam, dar încă-i mai simţeam mirosul adus de vânt. Acelaşi vânt care nu demult îi răsfira părul. Căutam prin creier ceva de care să mă agăţ. Căutam un cuvânt sau o idee salvatoare, aşa cum caută gunoierul o bucată de pâine printre resturi. Mi-era ruşine să urlu şi nici nu voiam să cer mila cuiva. Ştiam bine că toţi m-ar arăta cu degetul, ca şi cum aş fi un neadaptat, un ciudat căruia, în cel mai fericit caz, i se pregătea un loc la spitalul de alienaţi. Aceasta era societatea perfectă în care îmi duceam veacul. Ţineam în mine durerea şi încercam să fiu de folos cuiva, începând cu mine însumi. Trebuia să-i dau vieţii un nou sens şi trebuia să lupt cu toate greutăţile care îmi aplecau trupul la pământ. Îmi priveam umbra. Tăcută, impasibilă, mimându-mi neputinţele. Oricâte fiinţe m-ar fi iubit, în contopirea noastră am fi fost doar o singură umbră. Îmi închideam ochii şi mă scufundam în lumea gândurilor mele, lăsând doar respiraţia şi bătăile inimii să-mi fie călăuze. Apoi zăream un flux luminos, ca o autostradă cu multe benzi pe care treceau, în ambele sensuri, cu viteze ameţitoare, oameni şi amintiri. Pe una din benzi îmi recunoşteam dragostea. Aş fi vrut s-o ating, dar nu puteam trece dincolo.

Deodată, cineva te ridica la suprafaţă, fără voia ta. Pentru o clipă, nu mai ştiai ce este vis şi ce este realitate. Inima îşi făcea munca silnică în ocnele de sare ale durerilor tale lăuntrice şi mă întrebai: Ce facem cu restul de iubire?

să nu fumăm toate ţigările

să nu bem tot vinul

să nu mâncăm tot ce avem pe masă

să mai lăsăm şi pentru mâine

vom fi din nou fericiţi

dar cu iubirea ce facem

cu această nevoie de a ne dărui

până la ultima respiraţie

până la ultimul strop de plăcere

până la ultima firimitură de carne

cum putem lăsa iubirea pentru mâine

dacă de atâtea ori

ceilalţi nu-şi mai amintesc de noi

ne părăsesc, ne lasă goi

şi nu mai privesc niciodată înapoi

ce facem cu această iubire

rămasă singură la masa tăcerii

oftând, plângând

strângând în palmă lacrimile

ca pe o ultimă comoară

ce facem cu această iubire

cui să o dăruim când nimeni

nu se mai hrăneşte cu resturi

când toţi sunt politicoşi

ca la o masă străină

cerându-ne pentru sentimente

chenzină

 

ce facem cu această iubire

când pasărea neagră a morţii

vine şi bate cu ciocul

în fereastră

pe ea să o hrănim?

Publicarea romanului de ficţiune „Uezen”, la o editură americană, îţi rămăsese singurul firicel de speranţă de care te agăţai cu disperare.

Încercam să-mi înfrâng eşecul sentimental printr-o realizare de mari proporţii în domeniul literar. Însă, în momentul în care mă loveam de refuzul agenţilor literari…

Te invadau din nou sentimentele negative şi începeai să-mi pui întrebări legate de viitorul tău care, dintr-o dată, părea şi mai sumbru…

…dar mă gândeam şi la tata, deoarece boala lui avansase cu repeziciune. Mama căuta un loc în care să fie tratat corespunzător însă costurile erau exorbitante. Ar fi trebuit să câştig dublu pentru a-l putea ajuta. Neavând studii în alt domeniu, fără de care nu puteam găsi un job mai bine plătit, îmi doream, pentru prima oară în viaţa mea, să pot face bani din scris.

Aceste neîmpliniri te reinventau ca poet, dar judecai lumea, nesuportându-i pe cei care erau fericiţi, pe cei care se mulţumeau cu „nimicurile” lor…

chiar şi peste o sută de ani

oamenii tot îşi vor pierde vremea cu nimicurile lor

tot va ploua după ce-şi vor spăla preţioasele vehicule

iar buruienile vor continua să crească nestingherite

în grădinile ticsite cu flori

ajung să cred că viaţa mea nici nu contează

stau în casă şi scriu despre goana acelor de ceasornic

privind vecinul cum îşi plimbă câinele

sau femeia pe stradă

cu aceeaşi fală, cu aceeaşi dorinţă de control

din păcate foamea mă-ndeamnă să muşc din prezent

acest sandviş cu singurătate între două felii de timp

împărţit frăţeşte cu umbra

poţi trece prin viaţă anonim ca un râu pe sub pământ

nimeni nu va şti din ce apă îşi potoleşte setea

poţi trece prin viaţă ca Saul pe drumul Damascului

nimănui nu-i va păsa că te-ai schimbat

că spiritul tău are nevoie

de un mediu propice înaltei comunicări

dar nu-i nicio tragedie

ce ne mai miră

nici moartea nu mai impune respect

a devenit o simplă măturătoare

care ascunde oasele sub preşul celui fără câine la uşă

prea scump serviciul de salubrizare al acestei lumi

datoare sie înseşi

dar şi acestea sunt tot nişte nimicuri

despre care n-ar trebui să vorbesc

Întoarcerea acasă nu era o soluţie?

Mă gândeam deseori să mă întorc, dar viaţa era şi mai rea ca atunci când plecasem. La cât erau salariile în România, nu mi-ar fi ajuns banii pentru chirie şi restul cheltuielilor, darămite să le mai dau ceva şi părinţilor. Să fi stat toţi trei într-o garsonieră, în condiţiile în care tata făcea nenumărate crize şi nu dormea nopţile, ar fi fost un chin şi mai mare. Cu toate acestea, voisem să-mi fac bagajul de mai multe ori, dar mai lipsea ceva care să mă determine să plec…

Cumva, distanţa te proteja şi puteai să-ţi vezi de viaţa ta. Îţi ajutai părinţii aşa cum puteai însă pe mama ta cădea tot greul…

sunt drumuri care merg către stele

drumuri care coboară-n infern

şi drumuri pe care tatăl meu

le-a făcut pentru oameni

dar tatălui meu nimeni nu i-a mulţumit vreodată

cu toţii se miră de gropile care apar

odată cu trecerea timpului

vino, tată, şi repară drumurile

te aşteaptă îngerii cu lopeţi şi cazmale în mâini

te aşteaptă maşina de piatră

te aşteaptă vagonul, te aşteaptă fadroma

te aşteaptă asfaltul încins şi betonul

dar tatăl meu merge de-a buşilea prin casă

pe un drum plin de gropi

pe care mama mea le astupă cu lacrimi şi iubire

Când te aşteptai mai puţin, ai primit o veste foarte bună de la reprezentanţii editurii Wildside Press. Hotărâseră să îţi publice romanul.

Dacă nu era traducătorul Petru Iamandi, nu ştiu dacă aş fi reuşit. Acesta a luat legătura cu redactorul-şef de la editura americană, domnul Robert Reginald şi, în mai puţin de două zile de la trimiterea manuscrisului, am primit un răspuns favorabil. Mi-au trimis contractul prin poştă şi l-am semnat pe 4 august 2011. Visul meu era pe cale să se împlinească: acela de a fi publicat în S.U.A., ţara făgăduinţei pentru orice scriitor, ţara celei mai puternice industrii science-fiction din lume. Nu mai trebuia să aştept decât şase luni până la apariţia cărţii de hârtie. Deja îmi făceam planuri, sperând ca din banii vânzărilor să îmi ajut familia mai mult decât o făcusem până atunci. Eram foarte încrezător în forţele proprii, în calitatea romanului meu, şi aveam sprijinul verbal al multor prieteni care îmi promiseseră că aşteaptă cu nerăbdare să cumpere cartea pentru a o promova şi a mă ajuta să fiu cunoscut în lumea întreagă.

Această veste ţi-a dat aripi. În plus, ai mai primit un mesaj care te îndemna să zbori…

Pe 7 august 2011, am primit pe Facebook un mesaj de la Nicoleta, care îmi citise cartea „Gândul meu. Cum am devenit poet”, şi mă felicita pentru modul în care reuşisem să îmi expun „gândul” şi trăirile. Ea era născută în zodia berbecului, la fel ca mine, şi mă descoperise cu 2-3 luni în urmă, atunci când îmi urmărise unele comentarii postate pe wall-ul unui prieten comun…

Ai recitit mesajul cu atenţie. Nu ştiai ce să mai crezi. Nicoleta avea profilul sufletesc pe care îl căutaseşi de atâta amar de vreme, dar se afla la mii de kilometri depărtare. Fotografia ei ţi se părea extrem de familiară, atrăgându-te, în special, zâmbetul cald şi ochii plini de strălucire. Meseria pe care o practica era de expert contabil, restul informaţiilor fiind protejate de setările de confidenţialitate. I-ai răspuns a doua zi, mulţumindu-i pentru lectură şi aprecieri. Foarte scurt, foarte protocolar, mai mult din obligaţie…

Aveam un blocaj, chiar dacă imaginaţia şi dorinţele îmi sugerau că pot încerca imposibilul. M-am întors în lumea mea reală, mai fericit ca scriitor, dar mai trist ca fiinţă umană.

Într-una din seri, ai retrăit unul dintre cele mai frumoase momente ale copilăriei tale.

Mergeam pe strada Earnscliffe şi mai rămăseseră câteva sute de metri până la Hampstead Tower. Earnsclifee, ca şi multe din străduţele interioare ale cartierului Notre-Dame-de-Grâce, avea o frumuseţe aparte. Pe timpul sezonului cald, curţile duplexurilor în stil american aveau mereu iarba tunsă, fiind minunat împodobite cu fântâni arteziene, aranjamente de flori şi pietre decorative. Pe 31 octombrie, de Haloween, le invadau extratereştrii, zombii şi bostanii sculptaţi, iar în preajma Crăciunului se aprindeau instalaţiile luminoase şi figurinele religioase alcătuite din sute de beculeţe. Cea mai stresantă perioadă pentru locatari era când cădeau frunzele, obligându-i la corvoadă zilnică. Într-o astfel de zi de toamnă, pe înserate, mă îndreptam spre locuinţa mea, pierdut printre gânduri. Neglijam peisajul din jur, poate şi din cauza celor opt ani petrecuţi în Canada. Deodată, un miros ancestral mi-a invadat simţurile, un miros pe care îl mai întâlnisem în copilăria mea, atunci când îmi petreceam vacanţele la bunici: mirosul de lemn ars.

Pentru moment erai fericit, dar pe 13 octombrie, în timp ce te întorceai de la muncă, nostalgia, neîmplinirile, durerile şi oboseala psihică, te-au stârnit să-mi pui noi întrebări.

Ce trebuia să fac cu viaţa mea? Cât trebuia să mai îndur? De ce nu-mi arătai, pur şi simplu, ce cale ar fi trebuit să urmez? Ţi-am adresat o grămadă de întrebări, fără să primesc vreun răspuns. Toate vocile interioare, care mă avertizaseră ori de câte ori aveam nevoie, dispăruseră şi mă simţeam complet abandonat. Oare ceream prea mult? Oare nu meritam să fiu fericit, aşa cum şi alţii erau? Am ajuns acasă complet dezamăgit. Mi-am luat câteva ţigări cu aromă de vanilie, o sticlă de vin roşu, m-am uitat la un film şi am adormit. A doua zi am avut o surpriză. Nicoleta îmi scrisese din nou pe Facebook, ca şi cum auzise mesajul meu de la mii de kilometri depărtare. Mi se părea prea de tot, mai ales că trecuseră două luni de la ultima noastră conversaţie. Era nemulţumită de comportamentul unui tânăr pe care îl promovasem în lumea literară. Îl împrumutase cu bani într-un moment de cumpănă, dar el, apelând la tot felul de tertipuri, nu îşi mai onora înţelegerea avută. I-am răspuns Nicoletei, promiţându-i că o voi ajuta să-şi recupereze banii. Mai mult de atât, fiind împins de la spate de vraja coincidenţei, fără să cred că poate fi doar o iluzie a destinului care-mi joacă feste din pricina vulnerabilităţii mele sentimentale, nu am mai fost protocolar şi i-am cerut prietenia pe Facebook.

Apoi a urmat o altă discuţie în care Nicoleta ţi-a povestit într-o succesiune ordonată, rânduindu-şi cuvintele cu deosebită graţie pe firul amintirilor, despre copilăria ei, despre cât de mult muncise pentru a avea o condiţie socială mai bună, despre cinste şi alte calităţi pe care trebuie să le aibă un om, mulţumindu-ţi, totodată, că o înţelegeai şi îi vorbeai atât de frumos. Îmbătat de aburul posibilităţilor fictive, ai apăsat şi mai mult pedala de acceleraţie, spunându-i că este o femeie curajoasă, directă, tăioasă, ba mai mult de atât, că este foarte frumoasă, aşa cum îi stă bine unui nativ din zodia berbecului. Iar ea, plină de bunătate sufletească şi fără să ia în calcul lungimea şi puterea intenţiilor tale, îţi spunea că eşti un om minunat pe care orice femeie normală, indiferent de circumstanţe, şi l-ar dori aproape şi ar lupta pentru el.

Mi-a povestit apoi despre trecutul ei sentimental şi, la un moment dat, mi-am pus întrebarea: să renunţ sau să nu renunţ?

Atunci ai decis: totul sau nimic!

eu îţi spuneam că dragostea e totul sau nimic

tu îmi spuneai la fel, dar mai păstrai o doză de confort

în locul acţiunii necesare

în locul riscului pe care îndrăgostiţii

şi-l asumă întotdeauna

totul sau nimic nu înseamnă

să-ţi fie frică de despărţire, singurătate

sau de gura lumii

totul sau nimic nu înseamnă

procente, probabilităţi

sau blânde tranziţii

totul sau nimic nu înseamnă

să te complaci în aceeaşi lipsă de comunicare

în aceleaşi minciuni sau în alte minciuni

frumos inventate

totul sau nimic nu înseamnă

să te rogi să fii iubit, alintat, mângâiat

sau înţeles aşa cum numai tu vrei să fii înţeles

totul sau nimic nu înseamnă

să-ţi pună mâna pe umăr cel de lângă tine

doar pentru a demonstra celorlalţi

că ţine la tine sau că eşti o frumoasă proprietate

de care a profitat mereu printr-un joc dublu

de control şi manipulare

 

totul sau nimic înseamnă

instinct, intuiţie, stare de graţie

cuvinte care ajung direct la suflet

cuvinte care te fac să plângi şi deopotrivă să râzi

priviri care te îmbată dinainte să le sorbi

sau lacrimi care te fac să tremuri

din cap până-n picioare

totul sau nimic înseamnă

clipe petrecute împreună care par ore

şi ore care se scurg în câteva clipe

şi multe amintiri care rămân

mărturie incontestabilă a iubirii

totul sau nimic înseamnă

încredere oarbă, sacrificiu, ajutor, compasiune

să crezi şi să nu renunţi niciodată

la şansa de a trăi încontinuu un miracol

alături de omul de lângă tine

totul sau nimic înseamnă

să laşi în urmă tot orgoliul şi egoismul

toată frica şi pesimismul

să alergi după cineva şi să i te oferi

ÎNTRUTOTUL

 

şi chiar dacă vei fi rănit

să accepţi durerea ca pe un dar divin

pentru că acolo unde nu iubeşte omul

iubeşte Dumnezeu

şi dacă nu renunţi niciodată la iubire

nici Dumnezeu nu renunţă la tine

şi îţi va da într-un final

ceea ce meriţi

Discuţiile între voi au continuat, fără să vă faceţi promisiuni. Numai că ţie îţi era teamă de un eşec similar cu cel din trecut. Aveai nevoie de un nou indiciu.

Pe 3 noiembrie 2011 am hotărât să merg la expoziţia pictoriţei Raluca Pilat. Am luat metroul de pe linia portocalie, am coborât la staţia Place D’Armes, am mers pe strada Viger până la bulevardul St-Laurent, apoi am luat-o la stânga, am trecut de bulevardul René Lévesque şi am ajuns la Monument-National, locul unde se ţinea expoziţia. M-am uitat la picturi, chiar mi-au şi plăcut, am băut un pahar de şampanie, apoi m-am aşezat la o masă, ascultând discursul organizatorilor. Lângă mine s-a aşezat Octav, un tânăr cam de seama mea. După câteva discuţii protocolare în care el îşi manifesta admiraţia faţă de pictoriţă, am început să bem bere. Am vorbit peste 2 ore, atingând tot felul de subiecte, printre care şi viaţa din Canada. Octav era realizat pe plan material, dar pe plan sentimental era un om neîmplinit, la fel ca mine. Ajunsesem să facem fiecare o analiză a lucrurilor bune şi rele din acea societate, iar el părea că nu voia să renunţe sub niciun chip la Canada. Totuşi, îmi povestea că fusese în România, întrucât cunoscuse o tipă de care îi plăcea foarte mult. Vorbiseră câteva luni pe Net înainte de a se cunoaşte „face to face”, totul fusese superb între ei, se plăceau la nebunie din toate punctele de vedere şi hotărâseră să facă următorul pas. Povestea lui se asemăna, parţial, cu a mea, atunci când fusesem după Ioana, şi părea un prospect pentru ce s-ar fi întâmplat dacă m-aş fi dus, din nou, după Nicoleta. Aşadar, s-au cunoscut în realitate, s-au plăcut, dar după două săptămâni totul s-a năruit. La ei situaţia explodase, se ajunsese la discuţii contradictorii, la certuri, în fine, experienţa fusese atât de traumatizantă pentru Octav încât îmi tot repeta să nu fac aceeaşi greşeală ca el.

După această întâlnire, ai plecat confuz spre casă. Discuţia cu Octav îţi diminuase mult optimismul.

La întoarcere am ales alt traseu, ca să mai schimb peisajul. Mergeam pierdut pe strada St. Catherine şi priveam clădirile. În ciuda frumuseţii şi aspectului lor impunător, toate mi se păreau străine şi nu mă puteam ataşa în niciun fel de ele. Mă gândeam la istorie şi tradiţii… Ce legătură aveam eu cu istoria şi tradiţiile acelui popor? Chiar dacă mă integrasem ca poet în comunitatea francofonă şi fusesem invitat la diverse festivaluri şi spectacole, nu simţeam că aparţin acelor locuri, iar limbile şi chipurile străine ale trecătorilor puneau capac la toate. Poate că erau şi români printre ei, dar ce-aş fi putut face, să strig în gura mare, băi care sunteţi români, n-aţi vrea să stăm un pic de vorbă? Parcă trăiam în filmul Matrix. Ajunsesem într-unul din cele mai frumoase locuri din lume, plin de istorie, cultură, vegetaţie, curăţenie şi condiţii de viaţă mai mult decât decente, dar nu mă puteam conecta sufleteşte cu mediul înconjurător. Doar prietenii mei buni îmi schimbau uneori dispoziţia însă nici cu ei nu-mi plăcea să stau prea mult. Tot în singurătatea mea voiam să mă retrag, acolo unde se auzea doar ticăitul ceasului de pe perete, dorindu-mi să scriu şi iar să scriu.

Tot gândindu-te la aceste lucruri, ai ajuns la staţia de metrou Place-des-Arts.

M-am urcat în metrou şi priveam în jos, către niciunde. Voiam să ştiu ce trebuie să fac pentru a putea merge mai departe şi ţi-am cerut din nou un indiciu. Iar tu mi-ai răspuns, la fel de clar şi puternic precum o făcuseşi de atâtea ori înainte…

Ridică-ţi ochii şi priveşte atent în faţa ta!

M-am cutremurat la auzul glasului tău. În interiorul meu se trezise aceeaşi prezenţă străină şi totuşi familiară care mă salvase de multe ori în momentele de cumpănă. Am ridicat ochi încet-încet până când s-au intersectat cu un afiş publicitar pus pe peretele vagonului. Mesajul afişului m-a lăsat cu gura căscată: „RÉALISE TES RÊVES” (Împlineşte-ţi visele).

fragment din romanul în curs de apariţie al lui
Ionuţ Caragea
: „Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele”,
editura eLiteratura, Bucureşti, 2016.
Mai multe detalii:
www.ionutcaragea.ro

Fragment din prefaţa romanului: Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele! – cum se numeşte cartea de faţă – e o reconstrucţie biografică scrupuloasă, asistată de o memorie acută, aproape de verva detaliilor şi a preciziei, şi proiectată în convenţia unui dialog introspectiv, un fel de divan, doar că nu al sufletului cu trupul, ci al poetului cu propria conştiinţă (sau, cum zice autorul, cu propriul ”gînd” ca daimon). (…) E o confesiune de sine cu miză decisivă pe ”sinceritate”, pe acurateţea concretă a peripeţiilor şi pe interpretarea lor în orizontul unui destin. Ionuţ Caragea îşi retrăieşte scriptural biografia, nu doar şi-o reaminteşte, în sensul că plonjonul în amintire e atît de adînc şi de ”imediat” încît pasajele reamintite par de-a dreptul retrăite. (…) Dialogul autobiografic e presărat cu salturi în poezie, dar aceste intercalări de poeme nu şi-au propus să fie o antologie ilustrativă pentru drumul parcurs de Ionuţ Caragea; ele se produc acolo unde temperatura afectivă a discursului anamnetic şi introspectiv pus pe două voci se ridică şi e nevoie de o sublimare a lui. (…) Aşadar, de la suferinţă la extaz, de la angoasă la iluminare şi de la elegie la imn ar fi drumul pozitiv şi exemplar al poeziei. În orice caz, Ionuţ Caragea pe el merge. (Al. Cistelecan)

 

1 Comment

  1. felicitări şi mult succes, domnului Ionuţ CARAGEA!
    mă bucur că am avut şansa şi bucuria de a citi cartea de faţă dăruită în februarie 2016 cu ocazia întâlnirii noastre la Oradea.
    da, Ionuţ Caragea a parcurs drumul poeziei într-un fel anume caracteristic celor din zodia „berbec”. Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie). cu această ocazie îi doresc tot binele din lume alături de fetiţa şi soţia sa.

    cu cele mai bune gânduri,
    teodor dume,

Leave a Reply

Your email address will not be published.