In memoriam Nicu Murgu, boemul versificator din Oravița

Share Button

Nicu Murgu nu mai ființează, din păcate, pentru cei dragi. A părăsit sistemul și statul paralel și a plecat, ca un romantic ce a fost, să-și  reîntâlnească  jumătatea pierdută  acum cinci luni (când a avut loc decesul soției, doamna Mali-Amalia Murgu).

Cu această ocazie își va stinge  și dorul de  prieteni: Fane Barbeș, Ghiță Azap, Constantin Brândusoiu, Vasile Versavia, Gheorghe Luca, Mihai Moldovan, Nia Chirițescu, Nicolae Cenda, foști colegi  de taifas literar la Clubul Intelectualilor și nu numai.

Ignorând avertismentul: „să nu credeți o iotă din câte aștern eu pe hârtie”,  dar consultându-i fișa medicală, se pare că: „cu trupul dat, Doamne, de tine, n-am prea făcut pereche bună”, așa că, în mod firesc, Nicu Murgu a căutat salvarea sufletului prin cuvânt.  Ca orice visător, „mutarea”, inevitabilă, și-a dorit-o  într-o stea sau, mai bine, pe Lună -astrul care îl inspiră-, unde, cu talent muncitoresc, ar „încropi o bază selenară”.

A fost conștient de „firea nărăvită”, dar și de soarta „înțelept tocmită” care i-a dat tot ce și-a dorit, dar mai ales talent: „Ai pus din marele răsuflet/ în lutul prost, scântei de suflet”.

Deși s-a autonumit „stihuitor” și nu poet, Nicu Murgu a avut har, sensibilitate – punte aruncată de Dumnezeu spre cei aleși să vadă lumea altfel și să treacă, asemenea păsărilor, „peste nemărginirea timpului”.

Poezia, în viziunea dumnealui, „e o stare,/ ca atare/ nu se scrie pe hârtie”…, „e un zbor înalt și pur/freamăt de esențe rare,/sufletul în sărbătoare/o fărâmă de simțire/venită de peste fire” (Alte sfaturi).

Din fericire pentru noi toți, boemul versificator îndrăgostit de urbea lui (”Oravița, mon amour”) a rămas „în nerostit cuvânt ”și  în cărțile tipărite, așa că ne poate atinge sufletul, oricând vrem, prin stihurile sale în care și-a mărturisit păcatele („voi fi făcut destule eu”, „n-am fost prea sfânt”, „fidelitatea nu s-a prins de mine”), gândurile (-„eu sunt pușlamaua boemă”, „mai tare decât moartea e ispita”), credința („îmi iartă, Doamne, patima de vin”, „Cu barda-n Dumnezeu n-am dat”, „la Tine mă închin”), dorințele („aș mai minți puțin, dar n-am pe cine”), iubirile pentru mamă, tată, surori, soție, nepoata Iulia, fiica Miriana sau  tristețile (-„Nici pe la crâșmă nu mă mai abat/că nu mai am cu cine bea un vin.”).

Capricorn inteligent, plin de umor, creator de epigrame, de sonete, fire sociabilă și bun orator, Nicu Murgu a iubit viața, tinerii, frumosul, în general. Vorbea cu plăcere despre carte, femei, filozofie, viață, artă. În 23 aprilie 2018, de   Ziua Cărții, s-a dovedit un interlocutor agreabil care a răspuns sincer întrebărilor tinerilor liceeni, pledând pentru conjugarea verbului „a citi” într-o societate în care limba română e maltratată.

Plecarea din lumea aceasta nu este ușoară:

„În vălmășagul ăsta viu,
Eu am făcut din viață un delict,
Trudind să fiu Cel-care-am-vrut-să-fiu
M-am pomenit cu soarta în conflict…

N-am năzuit al veșniciei pisc,
Ca doctor Faust (nu cred în ipoteci!),
Nici altă viață n-aș mai vrea să risc,
Dar cel mai greu este să pleci….”

Avantajul poeților (și Nicu Murgu este un poet) este  accesul la piscul veșniciei (năzuită sau nu) pentru că, așa cum a intuit, atunci „când moare un poet, o lume moare, /dar lumea lui abia atunci se naște/ ca fructul cald, cel izvodit de floare/ ori ca Iisus în sfânta zi de Paște”.

Prin urmare, astăzi, 19 iulie, preoții au înmormântat doar trupul bolnav al lui Nicu Murgu, care a ținut captiv un suflet „lup” și care,  eliberat din „cușcă”, are șansa întâlnirii reale cu Dumnezeu-Cuvântul.

Cornelia EDIȚOIU

906

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.




Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.