Gheorghe Zincescu: Sub un ciob de lună

Share Button

Sunt trei pe buza șanțului, peste drum de birt, lângă podețul lui Trancu. Fumează în întuneric, trecîndu-și pe bîjbîite unul altuia o țigară moale și umedă. Măcar, zice unul dintre ei, se cîștigă bine. Au oamenii bani căcălău, nu ca la Timișoara, unde-și mănîncă fiecare de sub unghie. FIecare cu slujba lui…, banii-bani… Ori la combinat, ori la uzină… Am fost noi proști că nu ne-am gîndit de la început. Puteam face o școală profesională… Tace și întinde mîna în întuneric după licărul jarului. Cine te oprește și-acuma, mîrîie cel cu țigarea, înfingîndu-i-o între degete, mai mai să i-o turtească în palmă. O lași pe Mirabela în semam mea și faci un seral pe cinste! Cînd te-ntorci pe la unșpe noaptea acasă o găsești gata rînduită, dormind… Mâncarea pe masă, berea la rece… Cel puțin nu te mai feacă la memorie cu tot felul de mofturi… Hă, hă, hă… Rîde gros, hîrîit, singur. Tace. Bine că e nevoie de case… Vin prăpădiți ca noi din toată țara și trebuie și ei să stea pe undeva. Țigara trece iar de la unul la celălalt. De după acoperișul birtului se ițește colțul ca tăiat în piatră albă al lunii. Voi când ați mai venit ultima dată acasă? întreabă unul de parcă atunci și-ar fi amintit ceva foarte important. Cei întrebați se uită unul la celălalt și izbucnesc în râs. Ce-are a face? A întrebat careva de noi? Și iarăși tac. De chirvai, cred că a fost ultima dată, nu? catadixește unul să răspundă și-l înghiontește pe cel de lângă el. Cred că de chirvai… mormăie cel înghiontit. Păi e o grămadă… Habar n-aveți ce-i pe-aici… Mă! exclamă încântat cel cu întebarea, gata să povestească ceva dar peste drum ușa birtului se deschide larg și o dâră de lumină taie noaptea, albă, crudă până în preaja lor. Sticlesc cioburi în prafu drumului, tremură câteva fire de iarbă… O siluetă aureolată se agită în cadrul ușii… La fel de brusc ușa se închde și peste cei trei întunericul se adună parcă și mai dens. Rămân toți cu capetele răsucite într-acolo. Dar nu se întâmplă nimic. Prind iar să țârâie greierii și să latre îndepărtat câinii satului. Ce e așa de interesant… întreabă, ca să facă și el ceva, unul. Acum cel cu întrebarea trage de trimp. Dar nimeni nu pare curios de vreo continuare. E liniște, e pace. Colțul lunii crește peste clădirea întunecată a birtului și noaptea devine încet, încet, lăptoasă. Cândva, dinspre Castel, se aude uruitul unui motor greu, dar e departe și nu pare vreo amenințare pentru alcătuirea nopții din jurul lor. E loc pentru toată lumea, spune unul. Te dai jos din tren și întrebi unde e servicul personal și gata. În două ore ai locul tău la cămin, cartela de masă, echipamentul de protecție, ai echipa ta… A doua zi pui mâna pe târnăcop și dă-i! Da e bine să știi puțină carte… Asta niciodată nu strică… Bă Neamțule, intervine unul, tu ai avut-o întotdeauna cu învățatul. Tu te plângi? Dacă tu nu știi carte, cine dracu’ mai știe! Neamțul trage din restul de țigară, îl prețuiește o clipă apoi se decide să-l lepede printre genunchii desfăcuți în iarba șanțului. Mucul lucește acolo ca o mică vietate ignică autonomă, racordată la o lume numai și numai a ei. Poate s-o strivească cu călcâiul… Sau mai bine nu. Lasă, să-și ardă până la capăt clipele, multe, puține câte-i sunt date… Bă, zice, nu-i chiar așa. Vine unul cu o prăjină cu dungi și zice: mă! tu ai liceul? că anii-i ai. Nu-l am, zici tu, la ce-mi trebuie? Păi dacă nu-l ai, cară prăjina aia până acolo și ține-o drept să iau nivelul. Tu pui mâna pe prăjină și-o cari. Da’ dacă aveam liceu?l, întrebi după aia. Păi dacă aveai liceul te luam să te specializezi topometrist. E o  cerere de topometriști ce nu există!… Tace și își îndreaptă bustul, scormonind noaptea spre stânga lui de unde vuietul motorului pare, dacă nu mai apropiat cel puțin mai clar. Și cât faci tu specializarea ca topometrist, pe Mirebela tot în seama mea o lași! râde lângă el celălalt. Cum faci, cum dregi, tot mie mi-o lași!, conchide el. Neamțu nu-i răspunde. Ușa birtului se deschide iar și lumina petromaxului năvălește din nou până în preajma lor. O siluetă subțiată incredibil de lumina albă se clatină între pereții de beznă, orbecăind către cei de pe buza șanțului. Se oprește în mijlocul drumului și se apleacă nefiresc înainte. Neamțule, zice, acolo ești? Nu răspunde nicicare și silueta ezită între a inainta și a se întoarce din drum. Dați-vă dracului!, zice și se decide să-și continue înaintarea. Pașii târșiți ridică paful drumului și acesta vălătucește în lumină ca fumul. Dacă mă iau după voi ajung la pepeni!, mormăie, trântindu-se în iarbă. Bă Neamțule, ce dracu stați pe uscat ca niște oi? Când mă uit la voi îmi vine să behăi de admirație! Ține aici!, zice și întinde mâna în întunericul din fața lui. Ceilalți stau încremeniți la adăpostul nopții, fiecare la locul său. Noul venit se ridică încet, atent la zgomotul motorului. Macină întunericul nopții parcă și mai aproape și ciobul de lună tremură rezemat de acoperișul birtului. Vin zice. Dar mai e până ajung aici!, adaugă și vocea sa este ciudat de egală de parcă ar zice din nou îmi vine să behăi de admirație. Cine dracu vine?, nu mai rabdă Neamțu.Ți-am spus că s-au schimbat multe de când n-ați mai fost voi pe acasă. De la chirvai… Toată vara au cărat țevi către Hodoni și către Satchinez… Îți dai seama! Veneau câte trei vagoane de țevi dintr-alea de zece țoli o dată și ăștia în două zile n-aveau ce alege. Le băgau în pământ cât ai zice pește. Mai bine și le băgau în cur… Și ce-are asta?,  întreabă Neamțu. Începuseră din iarna aialaltă să sape, nu? Acuma e altfel, zice noul venit. Luați și beți. Eu mă duc înuntru. Se ridică și pleacă spre clădirea întunecată a birtului. Sticla rămâne culcată în iarba șanțului, lucind acolo ca un o spinare de pește, la câteva palme de el. Dacă ar întinde mâna ar putea s-o apuce de gât și s-o tragă la sine. Ăștia ar face pe ei de frică să constate că sticla a dispărut așa, pur și simplu. Voi ați face bine să nu vă băgați, se mai întoarce pentru o clipă din drum. Nu știți cum e. Să nu behăiți după aia că nu v-am spus. Se topește în umbra birtului. Cei de pe marginea șanțului așteaptă izbucnirea de lumină a petromaxului dar aceasta nu vine. Unde a dispărut așa?, ar vrea să întrebe Neamțu dar brusc zgomotul motorului izbucnește în capătul străzii și se întorc într-acolo. Farurile Zilului trezește coroane îndepărtate și prăfuite de tei, proiectân-du-le umbrele către cer apoi, cum dă coama dealului la Castel, cad în drum, măturând noaptea până înspre primărie. Neamțu se sprijină-n tălpi și lunecă la vale până-n fundul șanțului. Se lipește cu spatele de iarba măruntă și-și răsucește gâtul spre partea aceea. După câteva clipe ceilalți îl urmează. Unul se reazemă de peretele podețului și genunchii lui ajung periculos de aproape. Se trage îndărăt frecându-se de țeava de ciment. Dacă zice Liviu să nu ne băgăm, știe el de ce, spune pe ton de scuză Neamțu. Pun ăia laba pe tine și Mirabela… începe  unul dar se trezește cu un pumn în piept și icnește de durere. Ce te-a apucat mă? Ai tâmpit? Mai continuă așa, mai freacă-mă la cap cu Mirabela și-ți promit că-ți numeri dinții-n pumni! Cel lovit se ridică-n picioare furios dar al treilea îl apucă de mână și-l trage îndărăt. Stai dracului. Mă Neamțule, acuma v-ați găsit să vă bateți? Aveți puțină răbdare și voi să treacă ăștia și vă păruiți până vă trece cheful. De ce dai?, mârâie  mai domolit omul și se lasă pe fundul șanțului. Neamțu nu răspunde. Camionul înaintează spre ei și câinii de prin curți prind să latre. Mai întâi domol, prevenitor, mai apoi, pe măsură ce hardughia de Zil se apropie, cu furie, repezindu-se cu picioarele-n garduri și-n porți. Farurile se tot apropie, luminând ca-n palmă locul trecerii. În șanț lumina vine mai ocolit dar tot se vede ca ziua și dacă n-ar fi umbra podețului cei trei n-ar scăpa neobservați. Se trage și mai adânc în țeava de beton. Norocul lui că n-a prea plouat. Mâlul uscat se sfărâmă sub el moale, mătăsos. Motorul se ambalează chiar deasupra capului lor apoi se oprește și lumina se stinge. În liniștea bruscă, cotarla lui Trancu se dă de ceasul morții. Se liniștește însă curând și zgomotele nopții revin în matca lor. Undeva, foarte departe, un tren fluieră ca o cretă pe sticlă… Și greierii. Mă Mânzule, șopțește Neamțu, măgăoaia asta o venit singură? Drac singură. Da e o chestie. Ce chestie, că nu văd nimic. Decât un munte puțind a motorină și-a ulei încins. E o chestie, răspunde Mânzu, stai să vezi. Niciodată salca nu se pleacă-n vânt de două ori la fel. Luna, câtă e, lucește ridicată de-o palmă peste coama birtului și umbra camionului cade peste ei, neagră. Din când în când mastodontul de fier scâncește, așezându-se-n sine. Câinele lui Troancă latră într-o doară, rar, mai degrabă răspunzând unor provocări îndepărtate decât unor stimuli apropiați. Mai sânteți acolo?, întreabă cineva din umbra birtului. Uite unde era!, excalmă Neamțu. Mă tot întebam unde s-o fi topit… Mă, behăiți ceva dacă tot vorbesc cu voi!, insistă vocea de dincolo de drum. Taci mă!, îl repede Mânzu, cred că nu-i a bună… Zic să vedem ce-i, revine vocea de dincolo și brusc lumina violentă a petromaxului năvălește din birt, proptindu-se-n cabina camionului. Cei din șanț ghicesc un trup subțire, furișându-se la limita dârei de lumină. Îl văd mai apoi cățărat pe scară, încercând să zărească ceva dincolo de fereasctra portierei. Să fiu al dracului…, spune cu vocea înecată, bâjbâind după clanța portierei. Neamțule, strigă, vezi dincolo. Neamțul se ridică și ceilalți îl urmează. Mânzu se agață de bară și se cațără pe laterala cabinei. Mă, spune de sus, să știi că‑i goală. Dă-te jos, spune Neamțu, scuturându-l de cracul pantalonului. Mânzu sare, se împiedică și ajunge grămadă pe fundul șanțului. Abia are timp să se tragă îndărăt în țeava de beton. Asta o să-l învețe minte. O să rămână acolo până când lucrurile se limpezesc… Ai găsit încuietoarea?, întreabă din partea cealaltă Liviu. Ușa cabinei se rotește scârțâind pe deasupra capetelor celor din partea șanțului cu Neamțu atârnat de ea. Dă din picioare, se proptește de botul mașinii și se împinge la loc. Apoi portiera se rotește singură și rămâne-ntr-o parte ca o aripă frântă. E un copil aicea, zice din interiorul cabinei. Culcat peste canapea cum e doar picioarele-i atârnă în afară. Trage ceva după el când revine și cei de jos văd profilându-se pe cerul luminos în partea lunii umbra unui trup care cade după el și-i pică pe umeri. Se-ndoaie sub greutate dar îl împinge pe Mânzu deoparte. Lasă că nu-i cine știe ce greu. Îl duc eu, mai adaugă și pleacă, de parcă ar fi pus de mult la cale treaba, către ușa deschisă a birtului. Liviu i se alătură iar ceilalți vin buluc în urma lor. Mijesc ochii de lumina petromaxului când intră în birt iar cănd Liviu zice: Hai să-l punem pe masa de biliard, Neamțu se uită în jur ca un străin. Lampa atârnă deasupra tejghelei în capătul dinspre ușă al sălii, luminând cu dărnicie pereții albi, galantarul cu sticle puține și prăfuite, cu pachete de tigări Vânătorul și Select stivuite cu răbdare și chelia birtașului care doarme cu capul pe brațe. În capătul celălalt masa de biliard cu postavul verde întunecat și câteva mese goale cu scaune metalice împrăștiate printre ele. Neamțu răstoarnă ca pe un sac povara din spate între mantinelele tocite ale mesei și copilul se răsucește-ntr-o parte, ca de cauciuc. Se dovedește destul de lung pentru masa de biliard și picioarele încălțate-n teniși chinezești, cu tălpile verzi, tocite, îi atârnă peste margi. Bască trasă până peste sprîncene, slaopetă decolorată de soare, pantaloni peticiți în genunchi… Cei patru se trag de o parte, cercetând fiecare în felul lui alcătuirea. Ori e mort, zice Liviu, ori doarme, că altfel ar behăi ceva. Nu-i mort, se scarpină Neamțu în cap. Ori, dacă-i mort, o murit de puțină vreme că-l simțeam cald. Hai mă, cum să moară! râde unul uimit și Liviu se răsucește către el. Mă Mânzule, nu te minuna așa, că de la ăia te poți aștepta la orice. Ții minte când l-au spânzurat pe unul de picioare și-l învârteau ca pe un fus… Ăla era de-al lor, nu? răspunde Mânzu, întinzând temător mâna. O oprește o clipă deasupra umerilor încremeniți ai celui de pe masă apoi își lipește dosul palmei de obrazul lui. Nu-ș ce are,  zice, da dac-ar fi după mine l-aș stropi cu apă și i-aș trage câteva palme… Bine, zice foarte decis Neamțu, du-te și-adu niște apă. Îl împinge ușurel la o parte pe Liviu, îl apucă pe copil de umeri și-l răsucește cu fața în sus. Îi desface nasturii salopetei încercând să-i descopere pieptul. Basca alunecă într-o parte eliberând fruntea iar părul bogat, scăpat din strânsoare, se varsă întunecat pe postavul tocit. Să fiu al dracului… zice, dar nimeni nu mai e atent la el. La capătul celălalt al sălii, atârnând de brațul gros al birtașului, Mânzu țipă: Ce-ai mă, nea Mitre, ce drac ai?, iar birtașul ridică celălalt pumn strâns, gata să lovească. Sunt eu, nea Mitre, Mânzu, ai căpiat? Vreau să iau niște apă din butoiu ăla, ce dracu! Liviu izbucnește într-un râs ascuțit. Figurile celor doi, luminate dîn plin de petromax, au ceva de pantomimă tragicomică. La râsul lui birtașul pare să se trezească de-a adevăratelea. Liviu râde ținându-se de burtă și fără voia lor ceilalți îl urmează. Sunteți niște proști. Să vă-nvățați minte să mai umblați pe la spatele meu. Și  tu, Găvrile, măcar că și ai de ce râde. Mai bine te-ai uita în oglindă! Apă-ți trebuie, ține apă! Se trage după tejghea, ia o halbă, o scufundă în hârdău și i-o întinde Mânzului. Chelia îi lucește în lumina albă, prea puternică. Mânzu își ferește privirile într-o parte râzând chiar mânzește. Ce-am mai behăit, zice Liviu agățându-se de brațul lui. Hai mă cu apa aia de-aici… Gavrilă rămâne să-i reproșeze ceva birtașului. Așezat pe scaunul lui și cu bărbia în pumni Mitrea îl privește de jos în sus, cu sprâncenele ridicate. Uite apa, zice Mânzu ajuns lângă masa de biliard, dar Neamțu pare că nu-l aude. Privește chipul palid, încadrat de părul buclat, cuprins de-un fel de nedumirire ciudată. Mânzu-l înghiontește și-și revine. Își toarnă un strop de apă în palmă și udă cu grijă obrazul întors din rama mesei. Toarn-o toată că mai aduc. Nu-n apă stăm!, se nedumirește Liviu dar urmează privirea celuilalt și cască ochii mari. Asta nu-i o muiere?,  întreabă cu voce șoptită. Poate fi ș-un băiat, zice Neamțu, dar ar fi păcat! Cum să fie băiat, se frământă celălalt. Tu nu vezi cum…, ce față are… Ce ochi… Care ochi, șoptește fără voia lui Neamțu. Ochi pe neaiba, zice Liviu, gene voiam să spun. Și părul. Toarnă-i apa aia să se trezească dracului o dată, că ne-apucă dimineața!, zice tare Gavrilă în spatele lor și Mânzu scapă halba din mână. Halba se lovește înfundat de dușumeaua neagră și se rostogolește. Apa sare din ea și se lățește pe motorină, fugind în toate părțile ca argintul viu. Taci dracului, soptește Liviu, nu vezi ce plocon ne-a căzut pe cap? Ce plocon?, întreabă Gavrilă mai potolit, întinzându-și gâtul peste umerii lor. Măi să fie, se dumirește el. Pe asta-i scos-o din basculă? Neamțu înclină capul a aprobare. Mânzu șușotește ceva la urechea lui Liviu. Acesta ascultă concentrat și-și clatină capul dintr-o parte într-alta. Pe postavul întunecat obrazul palid al femeii zvâcnește o dată și iar se limpezește a împăcare. O șuviță de păr alunecă într-o parte tăind în două fruntea netedă. Aia-i?,  insistă Mânzu pe lîngă Liviu. Nu știu, răspunde Liviu. De frumoasă nu zic că nu e, da ca că fie chiar aia… Ce drac să caute într-o basculă?… Neamțu întinde mâna să mute șuvița la loc dar brusc Gavrilă începe să râdă gros și Neamțu rămâne cu mâna în aer. De ce behăi?, întreabă Liviu iar ceilalți se uită și ei nedumeriți la el. Hă, hă hă..,. răde Gavrilă, dacă află Mirabela, chiar că-i dă papucii!… Neamțu se strâmbă și dă să-și continue mișcarea începută, însă mâna i se oprește ca de la sine la două degete de fruntea femeii. Închide ochii. Râsul gros al lui Gavrilă umple încăperea ca o apă mâloasă. O ceață ușoară îi coboară pe sub pleoapele strânse, tulburându-i parcă echilibrul. Se răsucește brusc și lovește. Pumnul strâns intră ca-n pernă în burta celuilalt. Gavrilă icnește și se îndoaie din mijloc. Dar râsul lui persistă parcă între pereții murdari, luminați de petromax. Lovește din nou. Gavrilă cade grămadă, măturând cu trupul lui mare scaunele. Face un pas în partea aceea dar Liviu și cu Mânzu îl apucă de brațe. Fugi, îi strigă Liviu în urechea drepată, fugi! Nu înțelege de ce trebuie să fugă și se uită liniștit de jur împrejur în vreme ce ceilalți doi îl trag către ușă. Apoi mai degrabă simte decât vede cum ceva zboară către el și-și trage capul între umeri. Sticla de jumătate îi trece vâjâind pe lângă ureche și se izbește de perete, spulberându-se. Vede chipul schimonosit de furie al birtașului care se chinuie să iasă din spatele tejghelei. Șorțul murdar, agățat de un colț de tablă, se sfâșie de-a latul și Mitrea mai aruncă o sticlă spre el. Mânzu e deja afară și strigă de-acolo: Ăsta, dacă te prinde, te omoară!… Liviu îl îmbrâncește peste prag în beznă. Calcă strâmb pe treptele tocite al birtului, gata-gata să cadă. Mânzu îl smulge în sus și-l trage după el peste drum. Se prăbușesc împreună în șanț. Ce dracu afost asta? gâfâie lângă el. Parcă erați prieteni, nu? Nu-i răspunde. Cocoțat pe botul Zilului Liviu țopăie ca un apucat în lumina petromaxului. Bă hahaleră!, urlă din răsputeri, ți s-a umflat pipota de bine?! Ne vedem la trei, bă, auzi? Hai sus dacă te lasă burdihanu! Tace uimit când vede că Mitrea încalecă botul basculei și întinde mîna să-l apuce de picior. Apoi dintr-un salt e sus, pe cabină și iar prinde să țopăie. Vino aici dacă vrei bătaie!…, țipă chiar deasupra lor și umbra lui subțire se agită caraghios pe partea albită de lună a cerului. Mirtrea se ridică și el în picioare pe botul mașinii și pășește nesigur și mătăhălos către cabină. Liviu sare în benă și de acolo vocea i se aude ca dintr-un butoi. Haide, zice Mânzu și se furișează în umbra casei lui Trancu. Îl urmează fără prea multă convingere și Mitrea îl vede. Mă Neamțule, strigă în urma lui, te omor, mă. Mai întâi îl omor pe porcu ăsta mic și-apoi pe tine. Liviu sare în spatele camionului, îl ocolește și reapare în dâra de lumină. M-ai făcut porc, mă?, țipă de acolo. Păi nu-ți zdrobesc eu bostanul ăla de dobitoc? Înșfacă o spărtură de cărămidă din marginea drumului și-o aruncă spre birtaș. Mitrea se lipește de parbriz și piatra îl lovește în șold. Icnește de durere și se lasă să alunece de partea cealaltă a mașinii. Liviu caută alt proiectil când în ușa birtului răsare umbra mare a lui Gavrilă. Ne-a Mitreo, stigă Gavrilă, nea Mitreo…  Vezi mă, răspunde birtașul de după botul mașinii, vezi de pune mâna pe porcul de Liviu. Pune mâna pe mă-sa! râde Liviu și dispare în umbra salcâmilor. Gavrilă ezită o clipă apoi o ia la fugă pe umele lui. Mitrea aleargă și el șchiopătând și înjurând înfundat în lungul drumului. Cotarla lui Droancă prinde glas și sparge noaptea chiar sub picioarele Mânzului. Du-te și tu dracului, râde băiatul de propria-i sperietură și-și ferește fuga-ntr-o parte. Mergem la gară zice. Liviu îi aleargă până le scoate sufletul și vine și el.  Și până la gară trebuie musai să fugim? întreabă Neamțu abia trăgându-și sufletul. Mânzu se oprește. Unu e birtu zice. Doi e terenul de fotbal. Trei e gara completează Neamțu. Mânzu râde. Te prinzi repede, zice. Merg alături prin noaptea caldă ascultând latratul îndepărtat al câinilor. Să fiu al naibii dacă asta nu-i pe Strada Francejilor, zice admirativ Mânzu. Dacă o ține așa, ne vedem mâine…

 În birt săculețul sfâșiat al petromaxului strălucește ca un soare mic și prietenos. Cineva ar trebui să mai apese de câteva ori pe pompița lui nichelată pentru ca bucuria asta a luminii să nu alunece încet-încet într-o adevărată angoasă a extincției. Femeie privește țintă în miezul luminii și din pricina asta tot ce o înconjoară fuge într-o noapte sperioasă, fragilă… Cred că nu e bine să stai aici, spune o voce în bezna cenușie ce se rotește în jurul ei. Nea  Mitrea e chiar foarte supărat… Mai e și străinul ăla… Își simte brațul amorțit sub ea. Încearcă să și-l elibereze și brusc realizează că nu știe unde se află. N-ar trebui să te găsescă aici, spune vocea din cenușă și-și spune și ea că într-adevăr n-are ce căuta pe masa asta cu postavul verde, tare și rece. O masă de biliad, își spune. O masă de biliard… De ce se află astfel întinsă pe o masă de biliard? Strânge din dinți și se ridică în capul oaselor. Un birt, își spune. Gol… Nu, nu gol. Un băiat cu părul vâlvoi se agită în preajma ei, aruncând din când în când priviri speriate spre ușa larg deschisă. Nu trebuie să te grăbești, zice băiatul, dar trebuie să plecăm de aici până nu se întorc… Sigur, spune ea, sigur că trebuie să plecăm… Coboară de pe masă și vrea să se îndrepte către dreptunghiul de beznă al ușii. Băiatul țopăie între ea și ieșire, ba dând s-o apuce de mână, ba alergând să vadă ce se întâmplă în noaptea de afară. Nu e cine știe ce grabă, râde din ochi către ea, da’ nu trebuie nicidecum să cazi… Ține-te de mine… Sigur că se poate sprijini de umerii slăbuți ai băiatului ăstuia, înveliți în resturile unei cămăși murdare… Un pas… și încă un pas… Boarea nopții năvălește peste ea ca o apă. Ezită o clipă dar băiatul ăsta de treabă se îndepărtează și fără sprijinul lui ar fi realmente în pericolul de a se prăbuși. Pășește peste prag în noapte. Ai grijă, zice băiatul, sunt două trepte… Calcă orbește, dar simte treptele și asta îi dă o ciudată bucurie. Nu te grăbi, îi spune băiatului. Nu mă grăbesc, răspunde acesta bucuros, dar trebuie să plecăm de-aici…Ttrebuie… Ies în bătaia lunii. Recunoaște forma monstruoasă a Zilului dar în afară de o oarecare teamă aceasta nu-i spune nimic. Trebuie să trecem dincolo, spune băiatul. După aia putem să ne și odihnim… Umbra către care se îndreaptă i se pare la capătul lumii, dar se târăște hotărâtă într-acolo și băiatul nu mai poate de bucurie. Acuma poți sta puțin… spune băiatul și o lasă să se așeze în iarba șanțului. Dispare, și ea se simte abandonată într-o lume de părelnicii. Un câine de umbră latră undeva pe aproape și alții îi răspund din adâncimi diverse. Prin coroanele încremenite ale salcâmilor luna mărunțește tăcerea în bănuți argintii și greierii îi țin isonul. Poate adormi împăcată în iarba moale a șanțului fără să-i pese de nimic… Haide zice lîngă ea vocea băiatului și mâna lui nesigură o apucă de mâneca salopetei. Se ridică și pur și simplu îl urmează prin noaptea fără margini a lumii.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.