Gheorghe Mocuța, poetul și criticul, între prezent şi istorie. Un interviu realizat de Titus Crișciu

Share Button

Ce semnificație are pentru poet şi pentru scriitorul de mai târziu oraşul Curtici, locul de naştere pe care nu l-aţi părăsit niciodată?

  • Pentru orice scriitor, iar în cazul meu pentru poet, imaginea arhaică a locului nașterii și întâmplările copilăriei au o dublă semnificație: 1. te inspiri din ele, încercând să-ți învingi melancolia și, 2. descoperi complexul fructului oprit; știi că nu te mai poți întoarce acolo. Aș cita un poem al căutărilor mele, pentru amestecul de pitoresc și metafizic, de realitate primară și ireversibil, pentru limbajul imaginilor care se înlănțuie și își răspund:

„m-am născut pe 5 iunie la 5 dimineaţa în ziua a cincea
a săptămânii
mama în chinurile facerii blestema cât o ţineau plămânii
îşi dorise o fată – să-l ia moartea de băiat
frate-meu a fugit de acasă la bunici înspăimântat
doar tata se ruga liniştit în tindă
frământând o lacrimă cu privirea în grindă
unde ţineau busuiocul unde era duhul casei
doftoroaia m-a adus la viaţă m-a uns cu ţărână
m-a stropit cu apă rece scoasă atunci din fântână
eu mă luptam cu întunericul mă luptam cu lumina
cu trupul slab al mamei cu laptele şi vina
de-a fi fost odrăslit sub gemeni dintr-o fecioară
şi un leu
în trupul meu curgea sângele unui alt eu
otrava lumii îmi intra în timpane
iar în nas şi în gură năvăleau muşuroaie duşmane
în ochi fulgerau amnare divine
şi în culcuşul pielii marginile se desfăceau din mine.
când am scos primul ţipăt când mi-a intrat în gură duhul
prima rază de soare a retezat florile de salcâm:
s-a înălţat văzduhul.” (Zodiac)

Dacă în copilărie leneveam la umbra salcâmului, fără nici un gând, în realitate m-am trezit la realitate și apoi m-am format la umbra cărților în floare.

– Dar pentru criticul literar ce a însemnat locul natal?

  • Pentru critic există o altă semnificație: pe de o parte am reușit să descopăr Literatura Vestului apropiat, a zonei, și s-o așez în formele ei de relief (o prelungire a idealului sămănătorist din noi), iar pe de alta am „avantajul” privirii dintr-o margine a unui fenomen care a rămas centralist, nu centrifug. Ca dovadă, am reușit să scriu două cărți, una despre nouăzeciști și alta despre generația 80, unde sunt reprezentați în egală măsură scriitori din toate zonele.

Retragerea în orașul natal (când m-am născut eu era sat, comună și cred că e o exagerare administrativă, din rațiuni politice) îmi lasă răgazul unei corecte reflexiuni și a locului unde nu te bate nimeni la cap. Dezavantajele locuirii aici, la porțile Occidentului, sunt altele: m-am lăsat ispitit de politică (PAC, PNL) când intelectualului i se cerea implicare, și am crezut că pot schimba lucrurile, ca atâția confrați. Da, de unde? Mi-am creat dușmani în toate structurile comunității și acum trag ponoasele.

Ca să vă faceți o idee despre binefacerile traiului patriarhal, unde toată lumea ar câștiga, nu-i așa? o bucată de pâine (prin corupția organelor locale și a funcționarilor clientelari), eu locuiesc acum la mijlocul distanței dintre două drujbe (tăietori de lemne, aduse mai ales noaptea din pădurile patriei), iar peste drum de mine, la șosea, se construiește o stație de autobuz; nu înțeleg de ce au mutat-o cu 50 de metri mai încoace, o fi un mesaj al administrației pentru poet. Scrâșnet de frâne și dinți pentru insomniile mele!

Dar perioadele de început, diferite ca loc de muncă şi preocupări, precum şi cea de primar al oraşului Curtici, după 1990, au avut vreo influenţă asupra condeiului poetului şi criticului?

  • Cum vă spuneam, oamenii zic că am fost un primar fraier, prost, care nu s-a ales cu nimic, deci ce să caut eu în administrație și politică. Mulți uită de speranțele și idealismul ce ne-a cuprins după așa-zisa revoluție. Unde mai pui că atunci nu erau bani europeni, doar mineriade, promisiuni și restaurație. Iar penalii care s-au înscăunat după mine, deși au furat cât au putut, mai ales ultimul, sunt protejați de legi indulgente și pedepse cu suspendare. Odată cu reformarea clasei noastre politice, putem spune că restaurația a câștigat definitiv la orașe și sate. Ca socialismul biruitor, pe vremuri.

Cu toate că am fost un copil sensibil și din cauza asta mă retrăgeam în lectură, viața mi-a oferit câteva faze nepotrivite cu structura mea interioară: în vacanțele de liceu am lucrat ca muncitor necalificat la „drumuri și poduri” și la întreținerea căii ferate printre oamenii din subterană; apoi funcționar în gara Curtici, aproape doi ani, asta m-a determinat să trag tare la facultate și am trecut la cursurile de zi, într-o Timișoară cosmopolită, animată de muzica și textele formației „Phoenix”, de poezia și provocările poeților de expresie germană, de evenimentele culturale ale literaturii și artei bănățene și de un fel de rezistență prin cultură a unor profesori sau scriitori (Livius Ciocârlie, Șerban Foarță, Andrei Ujică, Adriana Babeți, Mircea Mihăieș, Petru Ilieșu, Daniel Vighi și alții).

Condeiul poetului s-a radicalizat abia după  revoluție, după experiența interiorității și a metafizicii, a instinctului religios care ne-au marcat viața. Și a sensi-bilității, a bolii, a fragilității. Încet-încet am descoperit că apocalipsa societății românești și a valorilor pe care le respectam atunci e propria mea apocalipsă. Într-un fel aș putea renunța la volumele formatoare, publicate de altfel în răstimpuri decente, în favoare ultimelor trei: Pregătiri pentru marea călătorie (2002), Călătorie/exil (2007) și Salutări din Piața Reconcilierii (2016). Tot restul nu e decât literatură, adică pregătirea pentru această trilogie.

Condeiul criticului nu prea a fost influențat de experința vieții anterioare; e o muncă de cercetare și sincronizare cu valorile tradiționale sau cu cele de „afară” . Nu sunt un critic incisiv, sunt unul al formelor fără fond, care ne-au marcat cultura de peste o sută de ani. La revista „Arca” facem și o critică de serviciu în sensul consemnării și încurajării valorilor locale, dar mai ales a reflectării celor de la centru. Am descoperit că și la Arad, și în Banat, unde m-am format, nasc oameni/ scriitori, chiar dacă criticii de la Centru nu pot vedea până aici. După cum se vede, instituția istoriei și criticii literare se perimează, încet, dar sigur. Apar și la noi managementul cultural și consilierul literar, pe care eu nu i-am întâlnit încă. Ceea ce n-ar fi rău, dacă ar fi bine, pentru bieții literatori. Încât îți vine să crezi că cei mai mulți scriu ca să se elibereze de himere și nu vor să meargă la psiholog. Preferă să le trimită volumele criticilor avizați și mediocri, cum sunt eu. Criticii importanți nu se ocupă de începători și începătoare, nici de provinciali. Și atunci intră într-un circuit psihanalitic care îi transformă în scârța-scârța pe hârtie. Din cărțile pe care le primesc la redacție, selectez și eu ce pot și cât pot din minunata noastră producție literară.

Se cunoaşte faptul că Dvs., circa 40 de ani, aţi fost profesor şi mai bine de zece ani şi directorul Liceului din oraşul natal. De aici două întrebări: În ce constă diferenţa între profesorul cu vocaţie şi cel care doar îşi practică meseria? Care ar trebui să fie poziţia societăţii faţă de aceste categorii?

  • Profesorul cu vocație are, de obicei, talent plus un orizont cultural și se specializează continuu fără să-l împingă cineva de la spate. Profesorul care își practică meseria, din interes, câștigă bine din meditații și nu-și pune problema valorilor pe care le împărtășește și a elevilor merituoși. Constat cu stupoare că azi dosarele dascălilor care își practică meseria depind mai mult de cursurile de formare (multe superficiale și fictive) pe care le-au făcut sau nu. Dacă dragoste de meserie și de copii nu e, n-ai cum să o suplinești cu aceste activități și adeverințe în care toată lumea își face „selfie”, un fel de sinucidere profesională a dascălului de școală nouă. Colegii din cancelarie își dau coate când îi văd pe tinerii sau bătrânii ambițioși croindu-și dosare din poze, diplome și multe, multe hârtii. Monitorizarea e lucru’ dracului, pentru că nimeni nu poate verifica și aici intervine latura „umană”, prietenia și corupțiunea. Trăim într-o soțietate anormală în care cei merituoși și modești nu sunt răsplătiți. Tre’ să fii jmecher ca să răzbați în noua birocrație europeană de extracție balcanică, unde totul e dirijat de sus în jos, cu ajutorul unei părți a mass media, a bisericii, a armatei și a securității. Fie că e vorba de burse sau doctorate. Noi n-am avut un Svejk cu spirit civic, dar i-am avut pe Păcală și pe Mitică. După cum nu am avut un președinte Havel, dar am avut un Iliescu. Dintre cei care s-au opus regimului au fost Goma, Buzura, Breban, Blandiana, I. D. Sîrbu, care au reușit să spargă cumva tiparele și să evite dirijismul oficial, să facă opoziție și rezistență prin cultură.

– În anii de început ai scrisului aţi frecventat cenaclul universitar din Timişoara, iar între 1979-1989 aţi fost membru al Cenaclului „Lucian Blaga” din Arad. Care din aceste perioade le consideraţi determinante pentru poetul şi criticul care sunteţi?

  • În anii timișoreni, am frecventat cenaclul Universității „Hyperion”, unde i-am cunoscut pe Mircea Bârsilă, pe soții Odangiu; apoi cinemateca și cenaclul Pavel Dan și eram fascinat de spectacolele trupei Thespis, condusă de Diogene Bihoi. Am fost coleg de cameră cu Willi Totok, care după aceea a fost urmărit și arestat pentru ideile lui, ca și alți poeți de expresie germană. Atmosfera apăsătoare a frumoșilor „ani ai ratării”, cum zice cineva, o regăsim în romanele și povestirile Hertei Muller, dar și în romanul Femeia în roșu, scris de Mircea Nedelciu, Adriana Babeți și Mircea Mihăieș.

Am descoperit poezia lui Șerban Foarță, cu subtilitățile și subversiunea ei suavă. Am descoperit citindu-i pe Nichita, pe Sorescu, pe Mazilescu, pe Mircea Ivănes-cu, pe Leonid Dimov, pe onirici, pe Mircea Dinescu  ce înseamnă puterea imaginației și un anumit gen de rezistență prin cultură. O experiență interesantă a fost urmarea pasiunii și interesului pentru literatura contemporană, contactul cu echipa revistei „Orizont”, unde am debutat cu o recenzie la un roman în 1975. Domnul Cornel Ungureanu îmi dădea cărțile pentru recenzat, în stilul său laconic și grav, ce contrasta cu stilul dezinvolt și ironic al Adrianei Babeți și al lui Mircea Mihăieș. Am învățat apoi din experiența cenaclului și a lecturii obligatorii a revistelor literare mai mult decât de la plicticoasele cursuri de istorie literară. Nu toate, beineînțeles.

Să înţeleg că perioada determinantă a fost cea din vremea studenţiei de la Timişoara?

– Perioada determinantă pentru poet a fost într-ade-văr intervalul timișorean unde m-am format destul de greu, oscilând între poezia contemporană românească și poeții francezi, Verlaine, Rimbaud, Baudelaire și Mallarme. Nu e întâmplător că am debutat cu un sonet la „Poșta redacției” în 1979, sub pseudonim.

După revenirea la vatră, am început să frecventez cenaclul „Lucian Blaga” din Arad, unde i-am întâlnit și i-am citit, le-am receptat cărțile și ideile, pe: Florin Bănescu, Vasile Dan, Gheorghe Schwartz, Dorel Sibii, Horia Ungureanu, Viorel Gheorghiță, Romulus Bucur, Ligia Holuță și Francisc Vinganu, concitadinul meu.

La Arad, colegii de cenaclu m-au pus la treabă, so-cotind că citisem destulă critică pentru a face lecturi de receptare. Prin Vasile Dan am descoperit poezia echinoxiștilor din prima generație: Adrian Popescu, Ion Mircea, Dinu Flămând, dar și pe Daniel Turcea. De la Viorel Gheorghiță, eseist redutabil și poet cultivat, din generația lui Doinaș, am învățat ce înseamnă să te sacrifici pentru o idee sau pentru poezie. Pe poetul și eseistul Petru M. Haș l-am cunoscut mai târziu și am realizat că poezia sa îi fascinează pe tineri, ceea ce nu e puțin lucru. Boemul Francisc Vinganu ocupă în sufletul meu un loc aparte prin profilul său de eretic și poezia sa îndrăzneață. A fost, alături de pictorul Mircea Senic, un campion al rezistenței prin cultură la sistem, în imensitatea provinciei. Un protestatar și un alcoolic în pantaloni scurți al poeziei.

De ce între debutul literar, o recenzie în revista Orizont (1975) şi debutul individual cu volumul de poezii  „Îngerul ridică lespedea” (1992) au trecut atâţia ani?

  • În primul rând, aveam trac atunci când scriam și citeam poezie, pentru că o „trăiam”, era o formă de emoție, de viață și supraviețuire, o expresie a unei sensibilități moștenite de la tatăl meu, un țăran cu șapte clase care a scris un lung poem, o baladă a celui plecat la război la 20 de ani și rănit pe frontul de Răsărit. Apoi, cum vă amintiți, în întunecatul și grotescul deceniu IX, se debuta colectiv. Eu am debutat abia în 1986 în volumul colectiv Argonauții, unde mai figurează două nume importante: Marcel Tolcea și Ion Chichere. După acest debut, am fost încurajat să continui și am depus la editura Facla volumul Semne particulare, care n-a mai apărut. Nu era pe placul cenzurii și al decidenților iepocii. După revoluție, nu am vrut să mă grăbesc, editurile importante erau depășite de problemele crizei și ale degringoladei iscate de regimul Iliescu-Roman și de mineriade. Vă amintiți că la un moment dat revistele literare decretaseră în cor moartea culturii. Abia când, pe lângă revista „Arca” (înființată în februarie 1990), Vasile Dan a avut ideea inițierii unei colecții a revistei, am debutat cu un volum ce conținea, practic, două plachete: Îngerul ridică lespedea (1992).

Domnule profesor, despre poetul  Gheorghe Mocuţa au scris mai mulţi colegi critici: „Poet reflexiv”, „Autorul lucid al stărilor sociale, al atitudinilor politice” „Un liric sentimental caracterizat printr-o rafinată distincţie tragică” etc, etc. Cum îl caracterizeză criticul G.M. pe poetul care sunteţi? 

  • Ideea dumneavoastră e ispititoare, dar să lăsăm critica și istoria literară pe seama celor care citesc și scriu. Ăsta ar fi răspunsul standard. Eu încerc să-l depășesc, spunând că „Gheorghe Mocuța e un poet greu născut, nu făcut, care de la un volum la altul a încercat să-și găsească identitatea și stilul.”

Al. Cistelecan a identificat pe bună dreptate trei poeți în cartea de debut. Sunt poeme pe care le așterne dintr-o suflare, în câteva minute pe hârtie, dar de cele mai multe ori farul său e „aburit” pe dinăuntru, datorită elaborării, datorită efortului și transpirației. Gh. Mocuța, zic eu, ar putea renunța la primele trei volume, cele scrise și publicate până în 2001, până la antologia „Mic tratat asupra naufragiului”.

Pentru că adevăratul său monument e construit pe ultimele trei volume, „Pregătiri pentru marea călă-torie” (2002), „Călătorie. Exil” (2007) și „Salutări din Piața Reconcilierii” (2016). E un poet ispitit de post-modernitate, dar care rămâne modern în revolta sa melancolică. Mă opresc aici, piei ispită!

În calitatea Dvs. de critic literar, permiteţi-mi câteva întrebări: Ce vă motivează să faceţi critică literară? Vă întreb pentru că de 25 de ani sunteţi principalul critic al revistei „Arca”; După ce criterii vă alegeţi autorii, cărţile despre care scrieţi?  Aprecierea unei cărţi poate fi influenţată de ceea ce ştiţi despre autor? Ce se întâmplă deosebit în critica românească de azi, unde sunt marii critici de altădată?

  • Sunt un critic făcut, nu născut, împins de colegii mei de cenaclu spre referate și recenzii. Apoi, după ce am ajuns redactor la revista Arca, un lucru nesperat, am încercat să respect atât politica revistei care are anumite standarde, dar am avut și propriile opțiuni. De aceea, la Arca mi-am diversificat activitatea în cronici de serviciu, în recenzii și în scurte prezentări la rubrica „Contact”. În felul acesta, puteam să scriu atât despre autorii importanți, cât și despre cei care vin cu bune și cu rele. Dar și despre mediocrități. Îmi reproșez faptul că nu sunt destul de critic, de acid, de exigent. Eu încerc să-l motivez pe autor să scrie și nu prea îndrăznesc să-i dau sfaturi. Poate mai pun ceva de la mine. Adevărul e că în actuala avalanșă de apariții editoriale sunt mulți veleitari și grafomani. De aceea, apreciez gestul lui Alex. Ștefănescu de a-i demasca pe autorii care comit ceva care seamănă cu literatura. Eu, de cele mai multe ori, nu îi aleg pe cei din urmă. În fond, actul critic e o alegere, o opțiune. Nu-mi pierd timpul cu grafomani, pentru că am mereu cărți mari care mă așteaptă să le re/citesc. În ultima vreme, fiul meu mi-a dat niște autori americani foarte buni: Brautigan, Sam Savage, Zachary Schomburg și Salinger, despre care a scris o teză de doctorat. Asta după ce o viață întreagă i-am citit pe francezi, ruși, englezi. Mă refer la prozatori. Culmea e că, despre cei care îmi plac cel mai mult, nu scriu. Nu vreau să stric vraja dorințelor secrete. Mă întrebați dacă aprecierea unei cărți poate fi influențată de ceea ce știu despre autor. Nu o să vă dau un răspuns prea inteligent, se întâmplă, dar încerc să mă abțin. Modelele mele nu sunt criticii răi, contondenți: Daniel Cristea Enache, Marin Mincu, Nicolae Manolescu, Al. Cistelecan, M. Mihăieș. Am fost fascinat de la început de Gheorghe Grigurcu și de N. Manolescu, doi critici cu multe opinii opuse. Ca și de Al. Cistelecan și parțial de spectaculosul Alex. Ștefănescu.

Criticii mari sunt cei care reușesc să scrie o istorie literară cât mai întinsă și să fie credibili. Ei sunt contes-tați de corul refuzaților, de cei care nu sunt aleși în istoriile literare. Dar ce s-ar face, mă întreb, literatura Banatului fără Cornel Ungureanu și Lucian Alexiu? Ardelenii și ardelencele fără Al. Cistelecan? Și totuși, N. Manolescu rămâne un mare critic, cel mai important de după război, de după Călinescu. O dovedește nu doar panorama din istoria critică, ci și compendiul pe înțelesul celor care citesc. Nu e un critic înțepenit, „figé”, în receptarea valorilor, ci are mereu argumente. Ca să nu mai vorbim de revenirea în forță la cronica literară de revistă, cu ingeniozitatea lui temperată. Pentru că va veni și la noi vremea enciclopediilor, a marilor lucrări de sinteză, care vor trece valorile prin ciur și sită. Aici, Eugen Simion ar fi avut ceva de spus ca să rămână un mare critic, alături de Manolescu. La venerabila-i vârstă, academicianul e copleșit de proiecte. Dar dacă ne luăm după ultimele istorii literare, mari și late, Gheorghe Mocuța nu există nici ca poet, nici ca și critic de întâmpinare. Mare pagubă! După cum nu „există” atâția autori demni de interes. Cum vedeți, în literatură e ca în viață și administrație. Așa că, n-avem încotro. Așteptăm judecata de apoi. Cu încredere și, uneori, cu mari îndoieli.

– În ciuda faptului că locuiţi într-un orăşel de provincie aţi obţinut numeroase premii literare. Vă rog vorbiţi-mi pe larg despre ele şi în ce măsură v-au influenţat în demersul Dvs. de scriitor?

– Premiile literare sunt o formă de compensare a marilor frustrări de care are parte creatorul. Oricum, literatura cere sacrificii, un gen de sacrificii care îți strică relațiile cu ceilalți: în cazul meu, comunitatea care nu suportă intelectualii, creatorii, critica. Le-ar aplica bucuroși principiul „sexagenarii a’l ponte!” Era previzibil că voi rămâne singur în această devălmășie. Dacă mi-am sacrificat și familia, parțial, hai să nu fim patetici pentru că a ieșit și ceva bun din asta: fiul meu Andrei Mocuța scrie proză, dar și poezie, eseu. La asta nu mă așteptam, deși am investit mult în educația lui. Cred că mai degrabă l-au influențat Eliade, Cărtărescu, Brautigan și Salinger. Mă bucur că scrie proză, e genul total. Apropo, eu citesc mai multă proză decât poezie, dar nu s-a prins în forul meu interior. Asta din cauza dezechilibrului emoțional și pentru că nu știu să mă exprim prea bine în public, nu sunt bun orator.

Ca să revin la premii, am fost un răsfățat al premiilor mici, ale filialei, spre disperarea mediocrilor. N-am luat niciun premiu mare, am fost nominalizat o singură dată la Uniunea Scriitorilor în 2011, cu jurnalul parizian, Cea mai bună dintre lumi. Ba am luat și un premiu național G. Coșbuc în 2007 pentru volumul de poezie Călătorie. Exil. Iar la Turnirul de Poezie, unde împreună cu colegii mei de filială, am luat de trei ori premiul pe echipă, am ajuns să iau, la Barcelona, Premiul publicului, un fel de compensație gratuită. Chiar dacă am avut o bună receptare la volumele de poeme, nu am față de premii mari. Acolo sunt în joc, nu doar „opera”, ci și diplomația, inteligența, modul cum îți cultivi prieteniile literare și, de ce nu, interesele, marketingul. La Arad, premiile mari ajung greu, dar nu asta e problema. Problema e că se scrie prea multă poezie și, conform unui critic (Ion Simuț), poeții ar trebui să tacă vreo 20 de ani. Încep să îi dau dreptate, deși ideea e ridicolă, cum și receptarea poeziei e tot mai ridicolă.

Cineva a spus că „fericirea nu poate însemna niciodată mai mult decât eliberarea de o durere, de un necaz”. Sunteţi de aceeaşi părere, adică limităm termenul universal de fericire la un simţământ oarecare? Oare n-ar putea fi fericiţi şi cei care au o suferinţă fizică? Nu întâmplător vă pun această întrebare.

  • Adică „fericiți cei săraci cu duhul”, nu? Probabil că poeții sunt fericiți doar când scriu și își așează pe hârtie cerneala care le arde în vene. Nu știu dacă merită. Am devenit superstițios. Mi-e tot mai jenă să scriu poezie. Adică mi-e jenă să scriu poezie după atâția poeți buni. Îmi vine să pun capăt poeziei și pustiului, să pun lira-n cui, cum glumește desigur Eminescu.

Dar, dacă avem parte de pustiu, de ce n-am încerca să-l sublimăm în versuri frumoase sau în meditații adânci și cinice precum Cioran? Cum altfel să ne eliberăm de suferințele mici care se tot adună și de cele mari care ne marchează iremediabil? Doar prin rugăciune. Între poezia mea și rugăciunea mea nu e decât un pas pe care îl fac, inspirat sau neinspirat, ori de câte ori simt apăsarea. E drept că la ora asta, când aud drujbele din vecini, n-aș refuza nici drogul, așa cum nu refuz medicamentele. Dar cine să mai scrie,domnule Crisciu, despre suferință, bătrânețe și moarte? Poate doar Cioran și Livius Ciocârlie. Am semnale că și ei s-au lăsat de scris. Și atunci cine să mai citească?

Aluzia pe care o faceți la boala mea e adevărată. Sunt bolnav. Dar mă tratez.

Titus CRIȘCIU

 

23

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.