Gheorghe Alexandru Iancovici – două texte inedite

Share Button

Un memento tardiv, iluminat de dulcea vrajă a nostalgiilor adolescentine, datorat compozitorului György Kurtág (născut la Lugoj în 1926), corifeul muzicii contemporane de avangardă europene, avea să ni-l restituie plenar pe Gheorghe Alexandru Iancovici, fostul său coleg gimnazial, dar și pe magistrul lor de la catedra venerabilului liceu „Coriolan Brediceanu”, Felician Brînzeu, eminentul turcolog de la Universitatea din Istanbul. Restituit spațiului cultural lugojean, matricea sa spirituală, în 2008, odată cu conferirea titlului de Cetățean de Onoare, Gy. Kurtág avea să ne inspire și să ne sugereze noi abordări și repere în strădania de a recupera și a desluși, în toate înțelesurile, dimensiunea culturală a celor două personalități.

Într-o emoţionantă evocare, publicată, în 1942, în periodicul lugojean „Răsunetul”, Gheorghe Alexandru Iancovici, rememorând figura aproape angelică a lui Felician Brînzeu, evidenţia rolul pe care l-a avut acesta în definirea personalităţii elevilor săi: „După ce ne da la o parte draperiile, îngăduindu-ne să vedem, ca într-o străfulgerare, frământările spiritului uman; după ce ne făcea să presimţim taina melodiilor lui Grieg şi Chopin; după ce ne punea să-l jucăm pe Maeterlinck – la paisprezece ani!; după ce ne cobora în adâncimile filozofiei eminesciene şi ne impregna de morbideţea plumbului bacovian; după ce ne făcea să discutăm cu Hamlet şi să ne cutremurăm în faţa spasmelor lui Goga – le lăsa să cadă iar, şoptind: «Nu poţi fi tu până n-ai fost altul!»”. Obişnuia să spună elevilor săi: „Eu vă arăt numai calea luminii, voi mergeţi singuri la izvorul ei”.

Între proiectele iniţiate de maestrul György Kurtág în ultima sa etapă creatoare se numără şi un cor a cappella, Circulară, pe versurile lui Gh. Al. Iancovici (vezi volumul postum Cântecele lui Orphebrus, Ediţie îngrijită de Simion Dănilă, Dacia Europa Nova, Lugoj, 1997), aflat în faza schiţelor incipiente. La puţin timp după ce i-am dăruit maestrului volumul de versuri, acesta, profund impresionat de tulburătorul mesaj al Circularei, constituit într-un adevărat testament, a purces la elaborarea primelor volte melodice.

Recent, universitara Pia Brînzeu, nepoata cărturarului Felician Brînzeu (autorul primelor traduceri în limba turcă din Lucian Blaga și I. L. Caragiale), mi-a pus la dispoziție, cu generozitate, două texte inedite: o epistolă adresată de Gh. Al. Iancovici academicianului Pius Brînzeu, în care-i solicita informații despre cariera și creația fratelui său, și un crochiu biografic dedicat fostului său dascăl, Felician Brînzeu, remis spre publicare revistei „Orizont”, potrivit mărturisirii sale. Se pare că textul n-a fost publicat, subiectul fiind considerat, probabil, tabu. Oferim în premieră cititorilor „Actualității literare” cele două scrieri.

*

           Lugoj, 22 I 1978

Stimate domnule profesor,

Sunt un fost elev al fratelui dv. Felician Brînzeu, care mi-a fost profesor de limba română și diriginte timp de 6 ani și față de memoria căruia, noi, foștii săi discipoli, avem un adevărat cult.

Sunt licențiat în drept și litere și am colaborat, în decursul anilor, la revistele „Steaua”, „Familia” și „Orizont” cu diverse articole literare și eseuri.

În 1944 am publicat, despre Felician Brînzeu, în „Răsunetul” din Lugoj, un articol, care i-a plăcut într-atât regretatului dumneavoastră părinte*, încât mi-a scris (locuiam în Făget), invitându-mă să-l vizitez, ceea ce am și făcut. Cu acel prilej, mi-a dat, în copie, un fragment al unei scrisori primite de la veneratul nostru profesor.

În toamna trecută, aflându-mă în București, pentru a mă documenta, la Biblioteca Academiei, în legătură cu câteva probleme ce mă interesau, am căutat în fișier și la numele Felician Brînzeu, unde am avut plăcute revelații. Despre acestea am scris un articol, pentru „Orizont”, pe care vi-l trimit în copie. Observați că am inserat și fragmentul de scrisoare amintit mai sus. Cei de la redacție mi-au promis să-l publice, fără a preciza însă data: sunt peste măsură de aglomerați cu material de tot felul.

Convingerea mea este că F. Brînzeu a desfășurat la Istanbul o activitate deosebită și aș dori să scriu despre aceasta un studiu mai amplu. M-am adresat, ca atare, Ambasadei Turciei din București și Ministerului Afacerilor Externe (Direcția Relațiilor Culturale cu Străinătatea), cerând a fi pus în legătură cu cineva din Istanbul, care ar putea să-mi furnizeze datele de care aș avea nevoie. N-am primit încă niciun răspuns.

Recent, directorul Muzeului din Lugoj mi-a spus că ar exista, la Roma, un oarecare Andrieșescu, sau așa ceva, care ar cunoaște întreaga activitate din Turcia a lui F. Brînzeu.

Pentru a-mi duce la capăt, cu succes, sarcina ce mi-am asumat-o (aceea de a scoate în relief rolul ce l-a jucat F. Brînzeu în cultura română), v-aș ruga următoarele:

– să binevoiți a-mi comunica ce știți despre acea persoană din Roma și, eventual, adresa sa;

– să-mi spuneți ce știți despre raporturile dintre F. Brînzeu și D. Șandru, care am aflat că ar fi decedat în urmă cu câțiva ani (nu cumva familia Șandru posedă scrisori ale lui F. Brînzeu?)**;

– dacă nu posedați dv. și familia corespondență a profesorului, din epoca studenției și de mai târziu, precum și alte materiale și date ce mi-ar putea fi utile pentru elaborarea studiului meu.

În speranța că răspunsul dv. nu va întârzia, vă rog, dle prof., să primiți asigurarea stimei mele deosebite:

Gheorghe Iancovici

            1800 Lugoj

            Str. Vlad Delamarina, 33

*

Un sol al Banatului la Istanbul

Plecând, în 1943, la Istanbul, unde fusese numit conferențiar pe lângă catedra de limbă română din cadrul Universității turce, profesorul Felician Brînzeu lăsa în conștiința intelectualilor lugojeni și a foștilor săi elevi amintirea unui spirit strălucit, a unui talentat pedagog și a unui infatigabil animator.

Nu numai la catedră, pe care a servit-o cu pasiune, devotament și fervoare, în perioada anilor 1937-1943, în sălile de clasă ale Liceului „Coriolan Brediceanu”, deschizând discipolilor săi zări palpitante ale culturii și inoculându-le cultul exigent al valorilor supreme, dar și în mișcarea culturală a orașului de pe Timiș, F. Brînzeu a fost o prezență. Una clocotitoare și incandescentă.

Câtuși de puțin rutinar, surprindea, într-un mediu provincial și mucegăit belferesc – îmbâcsit de prejudecăți ruginite și tutelat de morga prestigiilor anchilozate –, prin inițiative cuceritoare, prin aria vastă a cunoștințelor, prin febrilitatea pusă în slujba ideilor.

Aducea cu sine unda stenică a unui aer inovator, o nobilă flacără, pilda splendidă a inteligenței în plină și nedomolită efervescență. Prin gest și cuvânt, prin condei și prin acțiune, era întruchiparea incontestabilă a vocației profesorale.

Și-a pus elevii să-l joace, la paisprezece ani, pe Maeterlinck. A conferențiat despre Galileo Galilei, despre Octavian Goga și despre misterul morții în literatură și artă (presentiment al dispariției sale premature?)***. A trezit interesul tineretului și al marelui public pentru muzica clasică, organizând audiții instructive, comentând captivant și competent bucățile executate.

A reorganizat Societatea de Lectură „Ion Popovici-Bănățeanul”, a elevilor de liceu, incitând la discuții academice și la creații personale. A determinat reapariția revistei „Primăvara Banatului”, descoperind și stimulând talente, colaborând el însuși, alături de debutanți, cu analize pertinente ale unor poezii de Șt. O. Iosif, I. Minulescu ori cu eseuri dense, documentate, elegante și profunde, ca de pildă cel despre „Italia și sufletul românesc”. Portretul ce i l-a făcut, în Anuarul liceului „C. Brediceanu” pe 1934, neuitatului său profesor de franceză, Fernand Dionne, rămâne un model al genului.

Preocupările sale filologice se oglindesc în trei studii: Ce este vocativul? și Estetica limbii vorbite (Contribuția lui D. Caracostea), la care se adaugă lucrarea monografică Printre ciobanii din Jina, scrisă în colaborare cu D. Șandru și publicată în „Grai și suflet”, organ al Institutului de Filologie și Folclor (nr. V și VI/1934)* * * *.

Monografia circumscrie un nucleu social cu trăsături marcate de insularitate, cu străvechi și pitorești particularități de tradiție și grai, înregistrate fonografic pe 15 suluri primite de la seminarul de fonetică experimentală, condus, pe atunci, de prof. Al. Rosetti.

Un intelectual de o asemenea factură și cu asemenea preocupări era predestinat carierei universitare. Stagiul său de șase ani în Lugoj fusese doar un popas premergător zborului spre vastele zări.

Așa încât plecarea lui F. Brînzeu la Universitatea din Istanbul n-a surprins, deși a întristat inimile celor ce l-au cunoscut, admirat și iubit, în primul rând ale elevilor săi, cărora, după un an, avea să le adreseze un prietenesc mesaj telegrafic: „Spor la muncă, clasa a VIII-a!”, rămas primul și ultimul din partea veneratului lor magistru.

Speranțele sădite într-însul au rodit. Ajuns pe țărmurile Bosforului, F. Brînzeu se socotea purtător al unei însemnate solii culturale.

„M-am considerat și eu, aici, într-un fel, mobilizat. Fac tot ce pot să servesc cât mai conștiincios, pe calea relațiilor și publicațiilor, interesele neamului meu, și adesea, îndărătul unor aparențe modeste, stă un capitol de muncă și o tenacitate de o sârguință și de un sacrificiu deosebite. Vă trimit ultima publicație pe care mi-a îmbrățișat-o Universitatea. Vor urma altele, puse pe un plan științific tot mai exigent în problemele alese, în amploarea tratării și în aparatul exterior. De pe acum mă bucur de prețuire în Universitate, și dacă va da Dzeu va fi îndurător mă vor cunoaște și mai bine. Vă scriam că am scris ½ dintr-o Istorie a Literaturii de 200 de pagini, cerută mie, și pentru scrierea căreia mi-am luat angajamentul. Vreau să dau și un studiu despre Blaga (60-100 pagini). Cursul de anul viitor va fi despre „Geografia lingvistică”, și profesorul îmi va ceda un număr de ore din cursul său propriu, așa că pot vorbi pentru toți studenții catedrei. E un succes pentru Țară, pentru că în Atlasul nostru lingvistic stau scrise dovezile drepturilor noastre asupra Ardealului.” Iată ce spunea F. Brînzeu într-o scrisoare, din 27 V 1944, trimisă celor de acasă.

De înalta sarcină ce și-a asumat, s-a achitat exemplar.

În afară de cursurile ținute și seminariile conduse la Universitate, și de faptul de a fi tălmăcit în turcește o capodoperă a literaturii române (O făclie de Paște de I. L. Caragiale), a semnalat în Vlad l’Empaleur dans la littérature turque (text publicat în „Revista istorică română”, 1946) apariția domnitorului român în beletristica turcă, și anume:

  1. În romanul Kazikli Voyvoda de Riza Seifi, Istanbul, 1928.
  2. În romanul Akindan Akina de Turhan-Tan, Istanbul, 1936.

Profesorul român urmărește comparativ geneza motivului strigoiului în literatura română și turcă, istoricitatea operei, culoarea folclorică și elementele originale din cele două romane.

În plus, Felician Brînzeu este și autorul unei Istorii a literaturii române vechi în limba franceză: Esquisse d’histoire littéraire roumaine (Epoque ancienne), publicată la Istanbul în 1947.

Moartea l-a răpit culturii române și turce, în plină activitate, în anul 1949.

Gheorghe Iancovici

_____________

* Prepozitul capitular Nicolae Brînzeu (1883, Vulcan-1962, Lugoj).

* * Nu am identificat până în prezent un posibil dialog epistolar între Felician Brînzeu și Dumitru Șandru (1907-1972), fostul său profesor de la Universitatea de Litere și Filozofie din București.

* * * Felician Brînzeu a trecut la Domnul în 1949, la 40 de ani, în citadela de pe țărmurile Bosforului, unde-și doarme somnul de veci.

* * * * Studiile menționate și monografia, precum și alte scrieri, identificate în arhiva prof. univ. dr. Pia Brînzeu, au fost reeditate în 2014: Felician Brînzeu, Scrieri, Ediție îngrijită și studiu introductiv de Constantin-Tufan Stan, Prefață de Pia Brînzeu, Eurostampa, Timișoara. Pentru un portret cvasiexhaustiv al lui Felician Brînzeu, v. Constantin-Tufan Stan, György Kurtág. Reîntoarcerea la matricea spirituală, MediaMusica, Cluj-Napoca, 2009, volum premiat de Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România; cf. Constantin-T. Stan, Cum l-am cunoscut pe maestrul György Kurtág, în vol. Muzicieni din Banat, Eurostampa, Timișoara, 2011, p. 162-168.

Constantin Tufan STAN

884

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.




Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.